ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 36/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 585/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Valentina Vrabie, președintele delegat al Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția civilă, în Dosarul nr. 98/99/2020/a1, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; numai apelantul-pârât a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care a susținut că sesizarea este admisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Iași - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 2 martie 2022, în Dosarul nr. 98/99/2020/a1, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, după închiderea procedurii de insolvență, mai poate fi soluționată o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 169 din aceeași lege? II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014) Art. 169. - " (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (...) (3) Cererea introdusă în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (2) se va judeca separat, formându-se un dosar asociat." (...) Art. 173. - (...) " (2) După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidatorul judiciar." Art. 180. - " Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul judiciar și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferință, acționari sau asociați." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 20 noiembrie 2020 cu nr. 98/99/2020/a1, lichidatorul judiciar C.I.I. B.M. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului R.A.I. la suportarea pasivului societății debitoare E.R. - S.R.L.

Prin Sentința civilă nr. 624/2021 din 14 octombrie 2021, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să suporte pasivul debitoarei E.R. - S.R.L., în temeiul art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

Împotriva acestei sentințe pârâtul a declarat apel prin care a solicitat: - desființarea hotărârii atacate ca fiind pronunțată de judecătorul-sindic ulterior descărcării sale de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferință, acționari sau asociați, conform art. 180 din Legea nr. 85/2014, și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect; - desființarea hotărârii atacate și constatarea nulității cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană care, până la pronunțarea hotărârii atacate, și-a pierdut capacitatea de folosință și de exercițiu ca efect al dizolvării și radierii din registrul comerțului; - în subsidiar, desființarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, respectiv lipsită de interes, întrucât, până la pronunțarea hotărârii atacate, societatea debitoare a fost dizolvată și radiată din registrul comerțului; - desființarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea a două chestiuni de drept, iar curtea de apel a dispus sesizarea numai cu privire la chestiunea evocată la pct. I. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că litigiul are ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator statutar al societății debitoare, în temeiul art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, în condițiile în care, prin Sentința civilă nr. 383/2021 din 27 mai 2021, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus închiderea procedurii insolvenței și radierea debitoarei E.R. - S.R.L. din registrul comerțului, precum și descărcarea lichidatorului judiciar de orice îndatoriri și responsabilități, cu excepția celor derivând din acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale.

În acest context, instanța de sesizare a apreciat că de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluționarea pe fond a cauzei și că respectiva chestiune este nouă, întrucât nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare sau soluționat deja de Înalta Curte de Casație și Justiție. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Numai pârâtul a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept prin care a apreciat că art. 180 din Legea nr. 85/2014 reglementează o limitare a capacității de folosință și de exercițiu a lichidatorului judiciar, fiind ridicat orice drept al acestuia de a mai efectua operațiuni în numele și pe seama societății radiate.

A mai arătat că închiderea procedurii insolvenței are ca efect dezînvestirea completă a instanței de soluționarea oricărei cereri care vizează materia insolvenței persoanei juridice supuse acestei proceduri. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere nu a prezentat un punct de vedere propriu asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel București, Iași și Ploiești au transmis practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curțile de apel Bacău, București, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au transmis punctele de vedere ale judecătorilor asupra acestei chestiuni.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 poate fi soluționată după închiderea procedurii insolvenței, dacă a fost formulată anterior acestui moment (Curtea de Apel București - secțiile a V-a și a VI-a civile, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă și tribunalele Neamț, Brașov, București, Ilfov, Iași, Teleorman, Călărași, Ialomița, Specializat Cluj, Buzău și Prahova). S-a argumentat că acțiunea în angajarea răspunderii patrimoniale nu vizează societatea a cărei existență încetează, ci persoanele vinovate de intrarea societății în insolvență. De asemenea, s-a arătat că art. 173 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 reglementează în mod expres situația în care executarea silită a hotărârii de atragere a răspunderii patrimoniale are loc ulterior închiderii procedurii insolvenței, prin intermediul unui executor judecătoresc. Prin urmare, soluționarea acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale nu este împiedicată de închiderea procedurii insolvenței.

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive: deciziile civile nr. 1.363 din 18 septembrie 2019, nr. 174 din 4 martie 2020, nr. 227A din 12 martie 2020, nr. 620A din 25 iunie 2020, nr. 1.242 din 7 octombrie 2020, nr. 1.468 din 4 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, și Decizia civilă nr. 427 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă; deciziile nr. 791/2017 din 10 noiembrie 2017, nr. 131/2018 din 5 martie 2018, nr. 248/2018 din 13 aprilie 2018 și nr. 556/2018 din 6 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Iași - Secția civilă.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu mai poate fi soluționată după închiderea procedurii insolvenței (Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență, litigii cu profesioniștii și societăți, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și tribunalele Bacău, Maramureș, Sălaj, Dolj, Gorj, Galați, Vrancea, Vaslui și Suceava). S-a argumentat că, odată cu închiderea procedurii insolvenței, judecătorul-sindic dispune descărcarea integrală a administratorului/lichidatorului judiciar cu privire la activitatea debitoarei, procedură și averea acesteia. Angajarea răspunderii în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 are natura unei proceduri create numai în scopul acoperirii părții din pasiv rămase după lichidarea bunurilor debitoarei. Or, după închiderea procedurii insolvenței, acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale nu își mai poate atinge finalitatea.

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive: deciziile civile nr. 1.651A din 25 octombrie 2021 și nr. 1.475A/2021 din 6 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă; Decizia nr. 2.126/2021 din 2 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă; sentințele nr. 694/2019 din 22 iulie 2019 și nr. 588 din 8 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 363 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 31 iulie 2014, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 138 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței sunt constituționale. În considerentele de la paragraful 23 din această decizie instanța de contencios constituțional a reținut că: "Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006, prin închiderea procedurii, judecătorulsindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, toate acțiunile și cererile formulate în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 se soluționează înainte de închiderea procedurii." IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: (...) "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865/art. 32 alin. (1) lit. a) și art. 56 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare/art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, angajatorul desființat în urma procedurilor de insolvență, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosință, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă." În considerentele de la paragraful 34 din această decizie s-a reținut că: "Astfel, societatea radiată, chemată în judecată prin fostul lichidator, nu mai îndeplinește condiția capacității de folosință, esențială pentru participarea în raportul litigios [art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă/art. 32 alin. (1) lit. a) și art. 56 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală, deoarece, de la momentul radierii societății pe care o reprezenta, acesta nu mai poate exercita nicio atribuție în legătură cu societatea radiată, fiind degrevat de orice responsabilitate (art. 136 din Legea nr. 85/2006, cu modificările și completările ulterioare, în prezent abrogată; art. 180 din Legea nr. 85/2014, în vigoare la acest moment)." X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, condiții extrase din dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă și care pot fi enunțate astfel: - existența unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Reținând că primele două condiții de admisibilitate, legate de titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în privința condiției ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept nouă, care să justifice declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, se evidențiază o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia.

Astfel, reamintind că scopul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudențe neunitare ca urmare a unei interpretări și aplicări diferite a unei dispoziții legale, trebuie subliniat că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "noutate" și nici nu oferă criterii pentru conturarea caracterului de noutate. În aceste condiții, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; deciziile nr. 3 și nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 19 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015), în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

De asemenea, condiția necesară pentru declanșarea mecanismului procedural referitoare la existența unei chestiuni de drept noi este apreciată ca fiind distinctă de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, concluzie ce se desprinde din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior.

Așadar, evaluarea noutății chestiunii de drept presupune, între altele, nu numai ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra acesteia și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare, dar și ca problema de drept să nu fi primit deja o anumită interpretare concretizată în jurisprudență, astfel încât să fie, de fapt, susceptibilă a fi tranșată în cadrul unui recurs în interesul legii.

Concluzionând, condiția noutății unei chestiuni de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea ca asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o altă hotărâre și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare.

Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susțin condiția noutății, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit dispozițiilor art. 180 din Legea nr. 85/2014, obiect al chestiunii de drept sesizate: " Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul judiciar și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferință, acționari sau asociați."

Dispozițiile art. 180 din Legea nr. 85/2014 nu prezintă însă o noutate legislativă în planul procedurii speciale a insolvenței.

Potrivit dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2006): " Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați." În mod similar, anterior Legii nr. 85/2006, art. 135 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevedea de asemenea: " Prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați."

Chiar dacă nu există o sinonimie perfectă a textelor de lege citate, se poate observa că reglementările succesive dispun în mod similar asupra efectelor închiderii procedurii insolvenței.

Astfel, chestiunea de drept sesizată transcende în timp, în măsura în care și reglementările anterioare prevedeau descărcarea judecătorului-sindic de orice îndatoriri sau responsabilități ca urmare a închiderii procedurii, fiind comună în reglementările succesive problema soluționării cererii de atragere a răspunderii persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a debitorului după momentul închiderii procedurii.

În consecință, chestiunea de drept supusă analizei nu este nouă, din perspectiva datei la care a intrat în vigoare sau a duratei reglementării.

Este adevărat că un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are, mai degrabă, un potențial de a conține probleme de drept noi care ar fi susceptibile a genera practică neunitară decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega, de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un astfel de act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni de drept noi, întrucât este posibil ca o instanță să fie chemată să se pronunțe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare, mai recente, ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare.

În consecință, trebuie verificat și dacă reglementarea în discuție presupune o aplicare recentă, generată de un anumit context socioeconomic.

Din această perspectivă, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (deciziile menționate în paragraful 32) s-a reținut că examinarea acestei condiții necesită, prin verificarea jurisprudenței recente, a se vedea dacă în procesul curent de aplicare a legii instanțele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanța de trimitere.

Or, verificarea jurisprudenței permite constatarea că textul de lege la care se face referire în conținutul sesizării a primit în practica instanțelor de judecată interpretări și aplicări care au conturat deja o jurisprudență consistentă, pentru a mai putea subzista elementul de noutate în abordarea acestuia, o eventuală practică neunitară putând face, în măsura în care i se verifică premisele, obiectul celuilalt mecanism procedural de unificare a practicii, al recursului în interesul legii.

Mai trebuie subliniat că instanța de trimitere are obligația identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, obligația caracterizării aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării și aplicării, precum și obligația prezentării aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării normelor de drept.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este acela de a releva norma și felul în care, din cauza complexității sau, dimpotrivă, a precarității reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite și ar putea avea ca rezultat o jurisprudență neunitară.

Instanța care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susțin interpretările aflate în opoziție pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidența unei anumite interpretări și, astfel, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept și asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente.

Această exigență legală a fost subliniată constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, divergența de interpretare ce există între reclamant și pârât, specifică procesului civil, nefiind de natură a demonstra dificultatea acestei operațiuni logico-juridice.

În acest context se observă că instanța de trimitere, deși a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 180 din Legea nr. 85/2014, nu a arătat în ce constă noutatea și dificultatea de interpretare a acestor dispoziții legale, în condițiile în care din analiza jurisprudenței instanțelor rezultă că problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale evocate nu este recentă.

Așadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere nu este nouă, nefiind îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea problemei supuse dezbaterii, drept condiție a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în privința chestiunilor de drept noi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,