ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 5/2022

Tribunalul Timiș - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 14 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.136/252/2021, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menționate.

Prin Încheierea din 14 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 8.988/325/2021, aceeași instanță a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă referitor la dezlegarea aceleiași probleme de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere identitatea de obiect a celor două sesizări, a dispus conexarea Dosarului nr. 2.722/1/2021 la Dosarul nr. 2.721/1/2021, urmând ca sesizările conexe să fie soluționate de același complet de judecată.

Codul de procedură civilă din 1865

Codul de procedură civilă

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 76/2012

Prin Contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj, la 29 martie 2021, cu nr. 1.136/252/2021, contestatorul A în contradictoriu cu intimata B a solicitat anularea executării silite înseși pornite în Dosarul de executare nr. 13/2020, anularea tuturor actelor și formelor de executare prezente și viitoare, inclusiv a Somației nr. 588/2021, a încheierilor pronunțate în acest dosar execuțional și încetarea executării silite, precum și constatarea intervenirii prescripției extinctive a dreptului de a cere executarea silită pornită în acest dosar execuțional.

Judecătoria Lugoj, prin Încheierea civilă nr. 2.020/2021 din 22 iunie 2021, a respins atât excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, cât și contestația la executare, ca neîntemeiate.

În motivare, s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 4.310/30/2010*, a fost admisă cererea formulată de B în contradictoriu cu mai mulți debitori, printre care și contestatorul A, și s-a dispus întoarcerea executării silite, cu obligarea debitorului la restituirea către intimată a sumei de 13.687,87 de lei.

Față de obiectul creanței executate silit, constând în drepturi de natură salarială, termenul de prescripție pentru punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014 este termenul general de trei ani, în speță nefiind vorba de creanțe fiscale sau bugetare.

Deși procesul civil care s-a soldat cu pronunțarea hotărârii ce constituie titlu executoriu ce a declanșat executarea silită în Dosarul execuțional nr. 13/2020 a început sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, acest act normativ este aplicabil numai în ceea ce privește faza de judecată, legea procesual civilă neputând ultraactiva în lipsa unei dispoziții legale exprese în acest sens. Față de momentul declanșării executării silite prin punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014, respectiv 22 aprilie 2019, instanța a reținut că faza de executare silită ce face obiectul Dosarului nr. 13/2020, precum și contestația la executare cad sub incidența dispozițiilor noului Cod de procedură civilă.

Conform art. 706 din Codul de procedură civilă: "Dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. (...) Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive."

Hotărârile definitive sunt, potrivit art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului, hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs, hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii, precum și orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Așadar, în viziunea Codului de procedură civilă, "hotărârea definitivă" este acea hotărâre care nu mai poate fi atacată cu recurs, întrucât fie această cale de atac nu este prevăzută de lege, fie termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului sau a recursului a expirat.

Aplicând acest raționament și apreciind că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a început să curgă la momentul pronunțării soluției din recurs, respectiv 23 ianuarie 2018, când prin Decizia civilă nr. 3/2018 Tribunalul Timiș a respins recursul ca perimat, raportat la această dată și la momentul înregistrării cererii de executare silită de către intimată, respectiv 22 aprilie 2019, instanța a apreciat că dreptul intimatei de a obține executarea silită a debitorului nu era prescris.

Împotriva Încheierii civile nr. 2.020/2021 din 22 iunie 2021 a declarat apel A, solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii apelate, iar pe fond, admiterea contestației la executare astfel cum a fost formulată, susținând că nu momentul declanșării executării silite de către creditor determină momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, în contextul în care art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că dispozițiile noului cod se aplică doar proceselor și executărilor începute după intrarea acestuia în vigoare.

Dreptul creditoarei de a cere executarea silită a luat naștere la data pronunțării Sentinței civile nr. 4.905 din 28 martie 2014, hotărâre rămasă definitivă, conform art. 377 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, și devenită executorie, potrivit art. 376 alin. 1 din același act normativ, încă de la pronunțare, instanța de fond omițând să analizeze efectele perimării recursului, deși acest aspect a fost invocat prin contestație în susținerea excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită.

Prin urmare, efectul constatării perimării recursului este acela că recursul se consideră nedeclarat, iar hotărârea rămâne irevocabilă prin nerecurare la împlinirea termenului de recurs, dată de la care începe să curgă și termenul de trei ani de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, indiferent de norma aplicabilă executării silite.

Prescripția executării silite este o cauză legală de stingere a forței executorii a unui titlu executoriu și are ca efecte juridice stingerea obligației organului de executare de a da curs executării, stingerea dreptului creditorului de a obține executarea silită și stingerea obligației debitorului de a se supune executării silite.

În cadrul soluționării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul Dosarului nr. 2.721/1/2021.

Prin Contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara cu nr. 8.988/325/2021, contestatorul C, în contradictoriu cu aceeași intimată B, a solicitat anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în Dosarul de executare nr. 13/2020, având în vedere că dreptul intimatei de a solicita executarea silită era prescris.

Prin Încheierea civilă nr. 7.978/2021 din 29 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 8.988/352/2021, Judecătoria Timișoara a respins contestația la executare formulată de C în contradictoriu cu B, ca neîntemeiată, cu aceeași motivare, dat fiind faptul că titlul executoriu este tot Sentința civilă nr. 4.905 din 28 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 4.310/30/2010*.

Încheierea civilă nr. 7.978/2021 din 29 iunie 2021 a fost atacată cu apel de contestator, în motivarea căii de atac fiind invocate aceleași aspecte privind durata termenului de prescripție și momentul de la care acesta începe să curgă.

În cadrul soluționării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul Dosarului nr. 2.722/1/2021.

Prin încheierile de sesizare s-a reținut admisibilitatea sesizărilor, motivată de următoarele aspecte:

Raportat la considerentele Deciziei nr. 50 din 26 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 28 iulie 2017 (paragrafele 45 și 46), și ale Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, s-a apreciat ca fiind îndeplinită în cauză cerința noutății chestiunii de drept invocate, problemă care a primit interpretări diferite din partea instanțelor de judecată și este susceptibilă a crea în continuare controverse, după cum reiese din jurisprudența invocată de părțile litigante.

Astfel, s-a constatat că practica la nivelul Curții de Apel Timișoara nu este unitară cu privire la chestiunea de drept în discuție, fiind pronunțate soluții contradictorii.

În acest sens, tribunalul a arătat că au fost introduse la Judecătoria Timișoara acțiuni în constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită a două titluri executorii și în hotărârile judecătorești definitive pronunțate în aceste litigii, fie în apel de către Tribunalul Timiș, fie în recurs de către Curtea de Apel Timișoara, s-au reținut două opinii contrare cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a celor două titluri executorii.

Într-o primă opinie, instanțele au reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârilor de întoarcere a executării, respectiv data pronunțării deciziilor din recurs, prin care au fost constatate ca fiind perimate recursurile declarate în cauză. Pentru a ajunge la această concluzie instanțele au reținut, în esență, că din moment ce sentința civilă prin care s-a stabilit obligarea angajaților la restituirea sumelor încasate este din anul 2014, sunt incidente prevederile noului Cod de procedură civilă. Prin urmare, termenul de prescripție este de trei ani, conform dispozițiilor art. 706 din Codul de procedură civilă. Alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă prevede că, în cazul hotărârilor judecătorești, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acestea rămân definitive.

Într-o altă opinie s-a considerat că termenul de prescripție a executării silite a creanței pârâtei-intimate a început să curgă la data pronunțării sentinței, respectiv la 8 octombrie 2014, împlinindu-se la 8 octombrie 2017, astfel încât, la data formulării cererii de chemare în judecată, dreptul pârâtei de a-și recupera creanța este prescris. În sprijinul acestei concluzii s-a reținut că natura și caracterul executoriu ale Sentinței nr. 14.155 din 8 octombrie 2014 sunt reglementate de Codul de procedură civilă din 1865. Plecând de la această premisă, rezultă că ultima teză a art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică doar hotărârilor pronunțate în temeiul acestuia. Ca atare, Sentința civilă nr. 14.155 din 8 octombrie 2014 este definitivă, conform art. 377 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, și executorie, conform art. 376 alin. 1 din același act normativ. Recursul formulat nu a suspendat executarea sentinței civile, conform art. 300 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, iar art. 405 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, reluat în prima teză a art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prevede că termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită.

Deși această a doua opinie s-a concretizat într-o singură hotărâre judecătorească definitivă dată în recurs, anume Decizia civilă nr. 643 din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 18.003/325/2018*, raționamentul expus în aceasta se regăsește și în cadrul opiniilor separate formulate în alte câteva dosare cu același obiect.

Aspectul de care s-a prevalat intimata B, în sensul că Decizia civilă nr. 643 din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara vizează un alt titlu executoriu decât cel ce face obiectul contestației la executare pendinte, nu prezintă relevanță din perspectiva finalității cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constând în declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, precum și a verificării cerinței noutății, adică a dificultății de interpretare a chestiunii de drept în discuție.

În afară de litigiile având ca obiect constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, tribunalul a constatat că în prezent există un număr mare de contestații la executare aflate în apel pe rolul Tribunalului Timiș, prin care s-a invocat prescripția dreptului creditoarei B de a cere executarea silită a celor două titluri executorii.

Soluțiile date de judecătoriile din raza teritorială a Tribunalului Timiș respectivelor contestații la executare nu sunt unitare, în cuprinsul hotărârilor judecătorești de primă instanță regăsindu-se cele două puncte de vedere divergente cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a hotărârii judecătorești executorii în primă instanță, pronunțate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865.

S-a învederat în acest context necesitatea sesizării instanței supreme din perspectiva opiniilor divergente exprimate în materie, fără să se poată constata cristalizarea unei jurisprudențe suficient de bine închegate astfel încât să lipsească de obiect și de efect real, util, prezenta sesizare.

Având în vedere că Tribunalul Timiș urmează să se pronunțe în ultimă instanță într-un număr semnificativ de astfel de cauze și dată fiind dificultatea problemei de drept supuse interpretării reflectată de divergențele de jurisprudență întâlnite până în prezent, s-a apreciat necesară activarea mecanismului de control a priori instituit de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, cu scopul de a se preîntâmpina apariția unei practici neunitare în apel.

S-a constatat, cu titlu preliminar, că executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013) li se aplică prevederile acestei legi, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora "Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".

În conformitate cu art. 706 din Codul de procedură civilă, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea termenului de trei ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită. În cazul hotărârii judecătorești, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii ei definitive, astfel cum este această noțiune definită în Codul de procedură civilă.

În reglementarea Codului de procedură civilă, hotărârile definitive sunt echivalentul celor irevocabile în accepțiunea Codului de procedură civilă din 1865.

Deși în Codul de procedură civilă din 1865 nu se regăsește expres soluția legislativă redată în cuprinsul celei de-a doua teze a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă, această concluzie se impune și în privința hotărârilor judecătorești pronunțate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, în sensul că și în cazul lor prescripția dreptului de a cere executarea silită începe să curgă întotdeauna de la data rămânerii irevocabile a acestora.

În acest sens, tribunalul are în vedere faptul că prescripția dreptului de a cere executarea silită nu poate să înceapă a curge cât timp efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată nu este epuizat, adică până când hotărârea nu a intrat în puterea lucrului judecat. Numai în acest moment, după epuizarea căilor de atac la care este îndreptățită partea adversă, reclamantul poate avea certitudinea dreptului câștigat.

În sprijinul acestui argument sunt dispozițiile art. 637 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitoare la executarea hotărârilor supuse controlului instanțelor judecătorești, conform cărora: "Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz."

Creditorul care deține o hotărâre judecătorească executorie, dar susceptibilă de a fi desființată de către instanța de control judiciar pe calea apelului sau a recursului, nu poate fi constrâns să demareze executarea silită în baza acestui titlu executoriu. Legea procesual civilă, atât cea veche, cât și cea nouă, instituie doar o posibilitate în acest sens, a cărei neexercitare nu poate fi însă sancționată cu pierderea dreptului de a cere executarea silită a unei hotărâri executorii, în cazul în care creditorul alege să aștepte consolidarea ei definitivă în urma finalizării litigiului în calea de atac. Această stare de pasivitate a creditorului nu poate fi considerată culpabilă și sancționată prin prescrierea dreptului de a cere executarea silită.

Contestatorul A a apreciat că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a unei hotărâri judecătorești definitive (în accepțiunea art. 377 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865) și executorii (conform art. 376 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865), pronunțate sub imperiului Codului de procedură civilă din 1865, începe să curgă de la pronunțarea respectivei sentințe.

Intimata B a susținut că, în situația în care acțiunii condamnatorii (în urma căreia a fost pronunțat titlul executoriu) i s-a aplicat Codul de procedură civilă din 1865, iar acțiunea executorie s-a născut după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, acesta din urmă constituie legea aplicabilă în executarea silită a titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească pronunțată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. Prin urmare, legea aplicabilă prescripției dreptului de a cere executarea silită este Codul de procedură civilă, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012.

Jurisprudența și punctele de vedere înaintate de curțile de apel au relevat orientări diferite cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Astfel, cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu guvernat de prevederile Codului de procedură civilă din 1865, pusă în executare în perioada de aplicare a Codului de procedură civilă din 2013, s-a apreciat că acesta este data pronunțării hotărârii de primă instanță, definitive și executorii, conform art. 377 alin. 1 pct. 1 și art. 376 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865. În acest sens s-au pronunțat Tribunalul Argeș - Secția civilă, Tribunalul Suceava - secțiile I și a II-a civilă, Judecătoria Suceava, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Iași - Secția I civilă, Judecătoria Huși, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, Judecătoria Buhuși, Judecătoria Brașov, Tribunalul Arad - Secția I civilă, Tribunalul Timiș (există și opinia contrară), Tribunalul Hunedoara (opinie majoritară), Judecătoria Deva (opinie majoritară), Judecătoria Petroșani, Tribunalul București, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă.

S-a exprimat și opinia potrivit căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu guvernat de prevederile Codului de procedură civilă din 1865, pusă în executare în perioada de aplicare a Codului de procedură civilă din 2013, este data pronunțării deciziei de respingere a recursului declarat împotriva ei, așa cum rezultă din hotărârile și punctele de vedere înaintate de Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Vatra Dornei, Judecătoria Iași - Secția civilă, Judecătoria Pașcani, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui (fiind exprimată și opinia contrară), Judecătoria Moinești, Judecătoria Onești, Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, Tribunalul Caraș-Severin, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Timișoara, Judecătoria Hunedoara, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balș, Tribunalul Mehedinți.

Referitor la cea de-a doua problemă de drept, la nivelul Tribunalului Argeș, Tribunalului Suceava - secțiile I și a II-a civile, Judecătoriei Suceava, Judecătoriei Dorohoi, Judecătoriei Vatra Dornei, Curții de Apel Iași - Secția civilă, Judecătoriei Iași - Secția civilă, Judecătoriei Pașcani, Tribunalului Vaslui, Judecătoriei Huși, Judecătoriei Vaslui, Judecătoriei Buhuși, Tribunalului Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, Tribunalului Arad - Secția I civilă, Tribunalului Caraș-Severin, Tribunalului Timiș (există și opinia contrară), Judecătoriei Timișoara, Tribunalului Hunedoara (opinie majoritară), Judecătoriei Deva (opinie majoritară), Tribunalului București, Tribunalului Ialomița, Judecătoriei Caracal, Tribunalului Gorj și Curții de Apel Cluj s-a conturat opinia potrivit căreia teza a doua a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă se aplică doar hotărârilor pronunțate în temeiul Codului de procedură civilă.

La nivelul Judecătoriei Fălticeni, Judecătoriei Darabani, Tribunalului Galați, Judecătoriei Constanța, Judecătoriei Moinești, Judecătoriei Onești, Judecătoriei Giurgiu, Judecătoriei Bolintin-Vale, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Videle, Judecătoriei Zimnicea, Judecătoriei Roșiori de Vede, Judecătoriei Turnu Măgurele, Curții de Apel Craiova - Secția I civilă, Tribunalului Dolj și Judecătoriei Slatina s-a exprimat punctul de vedere conform căruia teza a doua a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă se aplică și hotărârilor pronunțate în temeiul Codului de procedură civilă din 1865.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.932/C/5.095/III-5/2021 din 23 noiembrie 2021, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Curții Constituționale nu au fost pronunțate decizii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu este admisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, următoarele condiții de admisibilitate a sesizării trebuie îndeplinite cumulativ:

Procedând la analiza admisibilității sesizării, din perspectiva primelor trei condiții enunțate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la un tribunal, iar instanța învestită cu soluționarea apelului urmează să judece contestația la executare în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri definitive, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește cerința referitoare la existența unei "chestiuni de drept veritabile", în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 46 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018; Decizia nr. 39 din 23 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 11 noiembrie 2019; Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una calificată, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (ultraactivitate).

Astfel, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, pct. 62 și 65) s-a reținut că "problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție (...), reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, și nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți care ar împiedica pronunțarea soluției, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei".

Tot în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a apreciat că, pentru a fi în prezența unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate "caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și a dificultății completului în a-și însuși o anumită interpretare" (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, pct. 42).

Rezultă așadar că, în procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne unul excepțional și subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul cauzei de față, această condiție legală nu este îndeplinită, dispozițiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare și complete, astfel că ele îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăți, înțelesul, limitele de aplicare și efectele.

În speță, chestiunea de drept se rezumă, în esență, la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu guvernat de prevederile Codului de procedură civilă din 1865, pusă în executare în perioada de aplicare a noului Cod de procedură civilă, din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă.

Dispozițiile legale care reglementează începutul termenului de prescripție sunt cele ale art. 405 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă în vigoare și fac referire la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, în ambele reglementări legiuitorul făcând aplicarea principiului de drept conform căruia prescripția nu curge atât timp cât nu există interesul de a acționa.

Cu referire la începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită se impune precizarea că, în doctrină, s-a subliniat faptul că, atât timp cât judecata nu este desăvârșită și dreptul nu este confirmat cu putere de lucru judecat, reclamantul nu are certitudinea dreptului câștigat, siguranță pe care o dobândește abia după epuizarea căilor de atac la care adversarul este îndreptățit. Desigur, dacă trece la executare silită, o poate face dacă hotărârea este executorie, dar starea de pasivitate nu poate fi socotită culpabilă și, în plus, sancționată prin prescripția dreptului de a obține executarea silită, fiind de principiu că instituția prescripției reprezintă o sancțiune care intervine în cazul în care titularul unui drept, în mod culpabil și neglijent, are o atitudine pasivă și nu își exercită dreptul într-un termen prevăzut de lege.

Așadar, începutul prescripției este reprezentat de momentul dobândirii de către hotărârea judecătorească a deplinei puteri de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât "executorialitatea" este unul din caracterele puterii de lucru judecat, și nu invers.

De altfel, din modul în care instanța de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept se constată că judecătorul nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale la circumstanțele litigiului cu care a fost învestit. Punctul de vedere al instanței de trimitere conține o analiză complexă și un examen real al cauzei, o argumentație clară, cu indicarea metodelor de interpretare utilizate, ceea ce reflectă un raționament logico-juridic asumat și solid al judecătorului, în cadrul căruia nu sunt identificate dificultăți în procesul de interpretare și aplicare a legii la circumstanțele de fapt ale cauzei deduse judecății.

Deși a apreciat că se impune activarea mecanismului procesual al întrebării preliminare pentru lămurirea dispozițiilor legale aplicabile titlului executoriu emis sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 și pus în executare după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în încheierea de sesizare instanța de trimitere a justificat dificultatea chestiunii de drept doar prin existența unei practici neunitare. Or, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a apreciat că acest singur criteriu nu este suficient pentru declanșarea mecanismului de asigurare a unei practici unitare în forma sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 61 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.062 din 5 noiembrie 2021, pct. 45).

Distinct de faptul că din încheierea instanței de trimitere lipsesc argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispozițiilor legale anterior evocate, titularul sesizării nu a întâmpinat niciun impediment în interpretarea acestora, aspect care rezultă din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, fără nicio dificultate de identificare a textului legal de la care trebuie pornit pentru lămurirea problemei cu care a fost sesizată instanța supremă, instanța de trimitere a arătat că executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă li se aplică prevederile acestei legi, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012.

Determinând în mod corect legea care guvernează executarea silită a hotărârii judecătorești pronunțate sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, judecătorul nu are nicio dificultate în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, de vreme ce, așa cum rezultă din considerentele anterior reținute, în ambele reglementări, începutul prescripției este legat de puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești puse în executare.

Instanța de trimitere a arătat în cuprinsul încheierii de sesizare că, în cazul executării silite a hotărârilor judecătorești, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii definitive a acestora, în reglementarea noului Cod de procedură civilă, hotărârile definitive fiind echivalentul hotărârilor irevocabile în accepțiunea Codului de procedură civilă din 1865. În acest sens sunt și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 76/2012, conform cărora "De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă și irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă»".

Totodată, a reținut că, deși în Codul de procedură civilă din 1865 nu se regăsește expres soluția legislativă redată în cuprinsul celei de-a doua teze a alin. (2) al art. 706 din Codul de procedură civilă, această concluzie se impune și în privința hotărârilor judecătorești pronunțate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, în sensul că și în cazul acestor hotărâri prescripția dreptului de a cere executarea silită începe să curgă întotdeauna de la data rămânerii lor irevocabile, numai în acest moment reclamantul având certitudinea dreptului câștigat.

În sprijinul acestei interpretări, instanța de trimitere a invocat dispozițiile art. 637 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 referitoare la executarea hotărârilor supuse controlului instanțelor judecătorești, conform cărora: "Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz."

Așadar, instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, de dispoziții neclare sau incomplete care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii căii de atac.

Chestiunea aplicării în timp a legii și consecințele juridice ale abrogării unor dispoziții legale sunt în competența judecătorului care soluționează litigiul, căruia îi revine obligația de a judeca direct și efectiv, în baza rolului constituțional, cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) și art. 22 din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă se apreciază că rămâne atributul exclusiv al instanței de judecată operațiunea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente la diferitele circumstanțe de fapt care caracterizează fiecare litigiu, această operațiune fiind ridicată la rang de principiu fundamental și găsindu-și consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.