ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1222/2025

Ședința publică din data de 4 iunie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția I civilă, la data de 20 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., prin tutore C. și D., prin reprezentant legal C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții E., Spitalul Orășenesc Deta, F. S.A. și G. S.A., obligarea pârâților, în solidar, în temeiul art. 1391 C. civ., la plata daunelor morale în cuantum a câte 300.000 euro, echivalent în RON la data plății, către A., fiica vitregă a decedatei, B., fiu al decedatei și D., fiica decedatei, precum și a dobânzii legale pentru daunele morale, calculată de la data formulării acțiunii și până la data plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 1523 C. civ.. Au mai solicitat obligarea pârâților la plata daunelor materiale constând în renta lunară în cuantum a câte 2500 RON pentru fiecare dintre reclamanți calculată și acordată sub formă de prestație unică, pentru perioada cuprinsă între 03.02.2017 (data decesului) și data formulării cererii de chemare în judecată, precum și dobânda legală de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data achitării efective a despăgubirilor și sub formă de prestații periodice lunare, de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la terminarea studiilor.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1373, art. 1381, art. 1382, art. 1385-1387, art. 1390, art. 1391, art. 1394, art. 1523 C. civ., coroborate cu dispozițiile prevăzute în Legea nr. 95/2006 (Titlu XVI), art. 28 C. proc. pen., art. 59, art. 80, art. 95, art. 98 și urm., art. 148 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 870 din 28 iunie 2023, Tribunalul Timiș – secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. (prin tutore C.) și D. (prin reprezentant legal C.), împotriva pârâtei E., pe care a obligat-o la plata a câte 80.000 de euro în favoarea fiecăruia dintre reclamanții B. și D. și a sumei de 17500 de euro în favoarea reclamantei A., cu titlu de daune morale, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății. De asemenea, a obligat pârâta E. la plata a 1/6 din salariul mediu net/economie în favoarea fiecăruia dintre reclamanți cu titlu de daune materiale, începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată (20.10.2021) și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani; a respins cererea de obligare a aceleiași pârâte la plata în favoarea acelorași reclamanți a daunelor materiale pe perioada anterioară depunerii cererii de chemare în judecată; a respins cererea reclamantei A. privind acordarea daunelor materiale; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și D. împotriva pârâților F. S.A., Spitalul Orășenesc Deta și G. S.A.; a respins cererea pârâtei E. privind acordarea cheltuielilor de judecată; a obligat pârâta E. la plata sumei totale de 1000 de RON către reclamanții A., B. (prin tutore C.) și D. (prin reprezentant legal C.), cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanții la plata sumei totale de 3000 de RON către pârâta F. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv câte 1000 de RON fiecare reclamant și a obligat reclamanții la plata sumei totale de 3000 de RON către pârâta G. S.A., cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, respectiv câte 1000 de RON fiecare reclamant.

Prin decizia civilă nr. 164 din 14 iunie 2024, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a admis apelurile formulate de reclamanții apelanți A., B. și D. și de pârâta- apelantă E., în contradictoriu cu pârâții-intimați F. S.A., Spitalul Orășenesc Deta și H. S.A. (fosta G. S.A. împotriva sentinței civile nr. 870/28.06.2023 pronunțate de Tribunalul Timiș.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat în solidar pe pârâții E. și Spitalul Orășenesc Deta la plata a câte 80.000 de euro în favoarea fiecăruia dintre reclamanții B. și D. și a sumei de 17500 de euro în favoarea reclamantei A., cu titlu de daune morale, sume care vor fi actualizate cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății.

A obligat în solidar pârâții E., Spitalul Orășenesc Deta și H. S.A. (fosta G.) la plata a 1/6 din salariul mediu net/economie în favoarea fiecăruia dintre reclamanții B. și D. cu titlu de daune materiale, începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată (20.10.2021) și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, în privința pârâtei H. S.A. (fostă G.) până la limita de 100.000 de euro.

A respins cererea pârâtei H. S.A. (fosta G.) având ca obiect cheltuieli de judecată.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

A respins cererea pârâtei apelante H. S.A. (fosta G.) având ca obiect cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții E., Spitalul Orășenesc Deta și H. S.A., căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă. 4.1. Recursul declarat de pârâta E.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, față de soluțiile de respingere a apelului și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la soluțiile de respingere a apelului, iar în subsidiar, admiterea în integralitate a apelului formulat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că, deși soluția instanței de apel este parțial corectă, totuși hotărârea este nelegală sub aspectul temeiului juridic care a atras obligarea în solidar a Spitalului Orășenesc Deta, precum și sub aspectul respingerii celorlalte solicitări formulate în apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea principiului disponibilității și rolului activ al judecătorului, limitând totodată efectul devolutiv al căii de atac.

Instanța de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea de angajare a răspunderii civile delictuale a spitalului pentru fapta proprie, apreciind că a fost stabilit cadrul procesual prin raportare la cererea de chemare în judecată, iar o cerere incidentală prin care să se extindă acest cadru nu a fost formulată, iar în apel ar fi inadmisibilă față de dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a făcut referire la decizia nr. 1109/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod proceudră civilă, recurenta a pretins că instanța de apel nu a soluționat corect excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., că a analizat greșit condițiile legale privind stabilirea câtimii despăgubirilor materiale, precum și caracterul probat al continuării studiilor de către reclamantul B., iar cu privire la răspunderea civilă delictuală a Spitalului Orășenesc Deta pentru fapta proprie cererea a fost soluționată, de asemenea, greșit.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., recurenta a susținut că, așa cum a arătat în fața instanțelor de fond, între aceasta și defunctă nu a existat o relație de tipul mamă-fiică și nicio legătură afectivă care să o îndreptățească să ceară daune morale.

Astfel, recurenta a susținut că este excesivă soluția instanței referitoare la acordarea daunelor morale în cuantum de 17.500 euro, instanța de apel făcând trimitere la raționamentul logico-juridic al primei instanțe pentru a justifica menținerea acestor daune și reținând o stare de fapt eronată, fără a analiza probe esențiale ce au fost depuse la dosar.

Raportat la dispozițiile art. 264 C. proc. civ. care prevăd că instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, instanța de apel trebuia să explice în cuprinsul hotărârii aprecierea asupra probelor, însă în cauză lipsește o analiză completă a probatoriului administrat și a motivelor care au determinat înlăturarea sau luarea în considerare a unei probe, în pronunțarea soluției finale.

În continuare, recurenta a făcut referire la situația de fapt a litigiului, la declarațiile martorilor audiați și la ancheta socială efectuată în cauză.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta a susținut că au fost aplicate greșit normele de drept material în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a spitalului, precum și dispozițiile C. civ. în materia stabilirii obligației de întreținere.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispozițiile art. 655 și art. 656 din Legea nr. 95/2006, precum și de cele ale art. 1373 C. civ. care reglementează raportul de prepușenie, astfel că indicarea temeiului juridic pentru atragerea răspunderii civile delictuale a spitalului pentru fapta proprie a fost constatată de către prima instanță care a analizat acest temei și a constatat că spitalul nu se face vinovat de comiterea vreunei fapte ilicite.

Făcând referire la considerentele Deciziei nr. 28/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de apel nu putea să refuze să analizeze răspunderea spitalului pentru fapta proprie cât timp acest tip de răspundere a reprezentat temeiul juridic al pretențiilor reclamanților.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, Spitalul Orășenesc Deta trebuia să răspundă atât pentru încălcarea propriilor sale obligații, cât și în calitate de comitent pentru fapta prepusului, așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta a susținut că, deși conform Ordinului nr. 910/2002 operațiile de cezariană cu placentă previa nu se efectuau la Spitalul Deta, aceasta a efectuat 52 de astfel de operații, aspect ce reiese din adresa nr. x/07.12.2021 a CJAS Timiș și din adresa trimisă de Spitalul Deta către CNAS pentru decontarea a 5 astfel de operații, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 656 din Legea nr. 95/2006 ce statuează asupra răspunderii civile a unităților medicale pentru prejudiciile cauzate pacienților pentru nerespectarea reglementărilor interne ale unităților sanitare.

A mai arătat recurenta că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, întrucât art. 28 C. proc. pen. face referire la existența unei autorități de lucru judecat în raport de situația părților din dosar, cu precădere a persoanei condamnate, or spitalul nu a fost parte în dosarul penal și nu s-a analizat fapta sa proprie.

Prin urmare, în opinia părții, a existat o greșită analiză a limitelor judecății, viciată din perspectiva principiului disponibilității și a efectului devolutiv al căii de atac, hotărârea recurată fiind nelegală.

Cu privire la obligația de întreținere, recurenta a susținut că reclamanții trebuiau să facă dovada că se află în continuarea studiilor, iar în apel, la termenul din 04 iunie 2024 a fost depusă doar o adeverință în ceea ce o privește pe reclamanta D., iar cu privire la reclamantul B. nu a fost depusă dovada înscrierii într-o formă de învățământ și, fiind vorba despre studii liceale, acest reclamant avea obligația de a proba continuarea studiilor și în apel.

Cu toate acestea, instanța de apel și-a însușit soluția primei instanțe și a obligat pârâta la plata către reclamanți a unei cote de 1/6 din salariul mediu net pe economie, iar nu din salariul minim net pe economie, pe care îl câștiga defuncta, așa cum reiese din adeverința depusă la dosar.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Spitalul Orășenesc Deta

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Deta, în ceea ce privește motivul de recurs invocat la pct. II al cererii de recurs, iar în ceea ce privește motivul prevăzut la pct. I a solicitat casarea hotărârii recurate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de prima instanță.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1373 C. civ., înlăturând coroborarea acestora cu dispozițiile Legii nr. 95/2006 și ale art. 5 din Ordinul nr. 482/2017 care prevede că personalul medical răspunde direct în situația în care s-a stabilit existența unui caz de malpraxis.

Deși prima instanță a respins cererea reclamanților față de Spitalul Orășenesc Deta, pe considerentul că nu există, între spital și medicul angajat, un raport de subordonare, în opinia părții, instanța de apel a apreciat greșit că pârâta medic a săvârșit fapta în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, soluția instanței de apel fiind contradictorie, întrucât, deși s-a reținut că Spitalul nu avea acreditarea pentru efectuarea unei astfel de intervenții chirurgicale (placentă praevia), a concluzionat că fapta a fost săvârșită în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, raportul de prepușenie invocat de către instanța de apel se bazează pe contractul individual de muncă încheiat cu pârâta E. în calitate de medic, pe atribuțiile prevăzute în fișa postului și pe prevederile legale incidente menite să reglementeze atribuțiile medicului în desfășurarea activității medicale.

Nicio clauză contractuală sau dispoziție legală incidență în sfera atribuțiilor care compun acest raport juridic de prepușenie nu permitea și nu stabilea cu titlu de atribuții în sarcina medicului în cauză să efectueze astfel de intervenții chirurgicale (placentă praevia).

În opinia părții recurente, în cauză nu este incidentă răspunderea solidară întemeiată pe raportul de prepușenie, fiind necesar a se face distincție între culpă organizatorică și culpă medicală care angajează răspunderea personală a medicului, iar în condițiile în care prejudiciul nu s-a produs ca urmare a disfuncționalității mecanismului de interacțiune dintre specialiști, ci ca urmare a eludării conștiente a acestui sistem de către medicul angajat, care a acceptat cu indiferență rezultatul actului medical prejudiciabil, asumându-și eșecul previzibil al intervenției sale, este incidentă răspunderea personală a medicului fără a fi angajată răspunderea în solidar a spitalului.

A mai arătat că potrivit doctrinei, medicii fac parte din acele categorii profesionale care, deși au contract de muncă, în desfășurarea activității privind prestarea efectivă a actului medical, beneficiază de independență decizională și nu sunt considerați a avea calitatea de prepuși.

Un alt aspect care conduce la înlăturarea răspunderii solidare a spitalului este acela că pârâta E. nu a informat pacienta și nu a obținut acordul acesteia cu privire la intervenția ce urma a fi efectuată, obligație ce rezultă din cuprinsul art. 660 din Legea nr. 95/2006.

Din cuprinsul dosarului penal nr. x/2019 rezultă că medicul E. nu a diagnosticat placenta praevia, nu și-a îndeplinit obligația de a obține consimțământul informat al pacientei pentru a fi supusă la metode de prevenție, diagnostic și tratament în raport de diagnosticul real, ceea ce a pus în imposibilitate spitalul, în calitate de furnizor de servicii medicale, de a interveni în plan organizatoric pentru prevenirea rezultatului sau limitarea prejudiciului.

Temeiul răspunderii comitentului pentru prepus are caracter general, iar în raport cu aceasta, în ce privește furnizorii de servicii medicale, este reglementată o răspundere cu caracter special reglementată prin dispozițiile Titlului XVI din Legea nr. 95/2006. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia în cazul unităților sanitare publice în raport de activitatea medicală a personalului medical este una specială care trebuie să se raporteze la legea civilă, adică la faptul că personalul medical, chiar dacă se află în raport de prepușenie cu unitatea sanitară, nu exercită actul medical sub îndrumarea și controlul unității sanitare, ci în baza pregătirii sale profesionale.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1373 alin. (3) C. civ., apreciind greșit că nu s-a făcut dovada acestei situații de excepție care exclude răspunderea comitentului pentru prepus, instanța de apel ignorând reținerea incidenței cauzei exoneratoare de răspundere constând în cazul fortuit reglementat de art. 1351 alin. (3) C. civ.

Astfel, în cauza penală în care a fost judecată pârâta E. pentru fapta săvârșită, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat că aceasta nu a diagnosticat corect pacienta și a ignorat prevederile Ordinului nr. 910/2002 cu privire la limitele de competență ale maternității din Spitalul Orășenesc Deta, care a fost pus în imposibilitate, în calitate de furnizor de servicii medicale, de a interveni în plan organizatoric pentru prevenirea rezultatului sau limitarea prejudiciului. Fapta medicului de a nu diagnostica placenta praevia conduce atât la excluderea răspunderii directe a spitalului pentru fapta proprie, cât și a răspunderii indirecte în calitate de prepus pentru fapta prepusului.

Prin sentința penală nr. 668/18.02.2021, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2019, rezultă că pârâta E. nu și-a informat colegii medici cu privire la existența unei placenta previa în cazul pacientei, ceea ce determină incidența în cauză a dispozițiilor art. 1351 alin. (3) C. civ. privind exonerarea de răspundere a spitalului, ca urmare a existenței unui caz fortuit.

Pe de altă parte, s-a arătat că reclamanții au mai formulat o cerere cu același obiect înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2017, de unde reiese că defuncta D. s-a prezentat la unitatea spitalicească cu bilet de internare, având placentă praevia, ceea ce denotă că pacienta cunoștea sau putea să cunoască faptul că urmează să fie supusă unei intervenții chirurgicale de placentă praevia și că Spitalul Orășenesc Deta nu are acreditarea necesară pentru astfel de intervenții.

Printr-o altă critică, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1355 alin. (1) C. civ., fiind nelegală soluția instanței de apel de angajare a răspunderii solidare a asigurătorului doar în ce privește recuperarea prejudiciului material acordat reclamanților, fără a angaja răspunderea asigurătorului și pentru recuperarea prejudiciului moral suferit de reclamanți.

În acest sens, a considerat că sunt nelegale clauzele contractuale de limitare a răspunderii asigurătorului, instanța de apel trebuind a aplica cu prioritate dispozițiile legale în detrimentul clauzelor contractuale menționate.

Printr-o ultimă critică circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, mai exact a Judecătoriei Deta.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2022, pronunțată de prima instanță, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș invocată de către pârâtul Spitalul Orășenesc Deta. Ulterior, la 21 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a pronunțat Decizia nr. 5/2022 prin care a stabilit că, în situația în care cererea are ca obiect achitarea daunelor materiale și/sau morale pentru malpraxis, atunci când nu a fost urmată procedura prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, competența aparține judecătoriei.

În acest sens, recurentul a opinat că, deși dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial, aceasta se aplică și litigiilor în curs, ceea ce în speță determină casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Deta, mai ales că Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 833/14.06.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 și-a declinat competența asupra judecării cererii cu același obiect formulată de reclamanți, în favoarea Judecătoriei Deta.

Prin cererea înregistrată în data de 27 ianuarie 2025, recurentul-pârât a depus o completare a motivelor de recurs, invocât motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dat fiind că prin sentința civilă nr. 833/2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția de necompetență materială și cauza a fost trimisă spre soluționare Judecătoriei Deta, această hotărâre având autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, unde, de asemenea, s-a invocat necompetența materială a tribunalului, însă excepția a fost greșit respinsă.

4.3. Recursul declarat de pârâta H. SA

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că, urmare a faptului că această parte nu a mai reiterat criticile de la fond, nu s-ar mai impune analiza acestora.

Întrucât prima instanță a respins cererea față de asigurător, acesta nu mai avea interes să declare calea de atac cu privire la fondul cauzei, apelul său vizând doar cenzurarea onorariului de avocat, însă în temeiul efectului devolutiv al apelului, prin raportare la motivele indicate de celelalte părți, instanța de apel trebuia să analizeze toate chestiunile invocate de societatea de asigurare în primă instanță. Aceasta întrucât, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție reținând cu privire la art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a luat în considerare apărările formulate prin întâmpinare referitoare la nesocotirea de către asigurat a condițiilor contractuale, iar față de pârâta F. S.A., în considerarea nerespectării condițiilor contractului de asigurare, cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a pretins că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractelor, evenimentul nefiind avizat de asigurat în termenul stipulat în condițiile contractuale, care prevăd două condiții ce trebuiau îndeplinite cumulativ în vederea acordării despăgubirii, respectiv pretenția de despăgubire primită de către asigurat să fie transmisă către asigurător în termen de 3 zile lucrătoare de la momentul primirii acesteia, precum și condiția ca pretenția să fie primită pe parcursul valabilității contractului de asigurare.

Printr-o ultimă critică, recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 655 din Legea 95/2006 și art. 1373 C. civ. de către instanța de apel. Contrar celor reținute de instanța de apel și invocate cu rea-credință de către reclamanți, prin cerere de chemare în judecată au fost indicate în mod expres dispozițiile art. 656 din Legea 95/2006 și nu cele ale art. 655 din același act normativ, iar în sarcina Spitalului nu se poate reține nicio culpă în ceea ce privește evenimentul nefericit, pentru că între unitatea medicală și pârâtul medic nu există un raport de subordonare, medicul fiind cel responsabil de activitatea desfășurată, acest aspect rezultând și din sentința penală.

În data de 20 decembrie 2024, intimată-pârâtă F. S.A. a formulat întâmpinare la toate recursurile, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursurilor, ca inadmisibile (raportat la modificările aduse art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, litigiul având ca obiect pretenții decurgând dintr-un contract de asigurare), iar în subsidiar, a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă E. și respingerea recursurilor formulate de Spitalul Orășenesc Deta și de H. S.A..

În data de 24 decembrie 2024, recurentul-pârât Spitalul Orășenesc Deta a formulat întâmpinare la recursurile celorlalți recurenți, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate.

În data de 20 decembrie 2024, intimații-reclamanți A., B. și D., prin reprezentant legal C. au formulat întâmpinări la cele trei recursuri, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

În data de 9 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă E. a formulat întâmpinare la recursurile celorlalți recurenți, prin care a solicitat respingerea recursurilor Spitalului Orășenesc Deta și a asigurătorului H. S.A. în ceea ce privește exonerarea acestora de răspundere, arătând că achiesează la argumentele unității spitalicești.

În data de 21 ianuarie 2025, recurentul-pârât Spitalul Orășenesc Deta a depus o dezvoltare a motivelor de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocând, ca motiv de ordine publică, autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 833/2017 a Tribunalului Timiș, prin care a fost admisă excepția necompetenței materiale a tribunalului și trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Deta.

În data de 3 iunie 2025, recurentul-pârât Spitalul Orășenesc Deta a depus cerere de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2024 al Tribunalului Timiș, dosar ce este formulat în contradictoriu cu societatea H. S.A. și are ca obiect constatarea nulității contractului de asigurare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursurile deduse judecății, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

II.1. Asupra recursului declarat de pârâta E.

Prealabil, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici, care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

- În continuare, analizând cererea de recurs, printr-o primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității și rolului activ al judecătorului prin respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării de angajare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului Spitalul Orășenesc Deta, apreciindu-se eronat că, în primă instanță, cadrul procesual a fost stabilit în mod exclusiv prin cererea de chemare în judecată, iar o cerere incidentală prin care să se extindă acest cadru nu a fost formulată, în apel nefiind oricum admisibilă raportat la dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Critica, deși se circumscrie motivului de casare invocat, nu este fondată, recurenta invocând încălcarea regulilor de procedură ce ar atrage, în opinia sa, sancțiunea nulității, din perspectiva încălcării dispozițiilor procesuale care reglementează principiul disponibilității și rolul activ al judecătorului, în sensul existenței unei judecăți formale a instanței de apel care nu a stabilit corect cadrul procesual cu privire la răspunderea juridică a pârâtului Spitalul Orășenesc Deta, în sensul că ar fi trebuit să analizeze atât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a acestui pârât, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (medic).

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că, potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziție al părților și, corelativ, principiul disponibilității, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților.

Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care le-ar putea parcurge.

În același context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Mai exact, instanțele judecătorești sunt obligate să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor formulate în cauză.

În același sens, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, fără ca dreptul instanței de a califica o cerere să fie echivalent cu dreptul său de a pune în discuție posibilitatea modificării acesteia de către reclamant.

A califica o cerere înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situația de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanța având acest drept independent de poziția procesuală a părților.

În speța dedusă judecății, prin demersul judiciar inițiat, în cadrul unei acțiuni în pretenții, reclamanții au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei E. în solidar cu răspunderea civilă a comitentului Spitalul Orășenesc Deta pentru fapta prepusului (medic), așa cum a fost constatată cu autoritate de lucru judecat pe calea procesului penal tranșat prin sentința penală nr. 668/18.02.2021 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 758/A/24.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Totodată, au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a asigurătorilor, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 95/2006.

Prima instanță a reținut că răspunderea civilă delictuală revine integral pârâtei E., pentru că răspunderea pârâtului Spitalul Orășenesc Deta nu poate fi angajată în calitate de comitent pentru fapta prepusului, câtă vreme între spital și medic nu există un raport de subordonare în baza căruia spitalul să poată da instrucțiuni, direcționa, îndruma și controla activitatea medicului, iar acesta din urmă să aibă obligația de a urma îndrumările și directivele primite potrivit cerințelor art. 1372 alin. (2) C. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel, urmare a admiterii căii de atac, a reținut că este incidentă răspunderea comitentului (spitalului) pentru fapta prepusului (medic), pârâta medic săvârâșind fapta ilicită în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, iar situația de excepție de la alin. (3) al art. 1373 C. civ. nu este dovedită în speță pentru ca antrenarea răspunderii spitalului în calitate de comitent să fie exclusă.

În ceea ce privește cadrul procesual, instanța de apel a apreciat că a fost stabilit în mod exclusiv prin cererea de chemare în judecată, neexistând o cerere incidentală care să extindă acest cadru, care de altfel, nu poate fi schimbat ori extins în apel, date fiind dispozițiile prohibitive ale art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., "prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe" și "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Aceste prevederi legale stabilesc una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin regula tantum devolutum quantum iudicatum, care corespunde principiului că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Așa fiind, în cadrul judecății din apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, fiind inadmisibilă formularea direct în apel a unor pretenții noi, aceasta întrucât instanța de apel realizează doar un control judiciar asupra hotărârii atacate, ce nu poate avea în vedere alte elemente decât cele care au format deja obiectul primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

Transpunând aceste considerente de ordin teoretic împrejurărilor care au determinat pronunțarea deciziei atacate, se constată că, în mod corect, instanța de apel a constatat că o cerere de angajare a răspunderii civile delictuale a spitalului pentru fapta proprie nu a fost formulată în fata tribunalului, astfel că, față de dispozițiile legale anterior invocate, instanța de apel nu a permis o extindere inadecvată a cadrului procesual obiectiv dedus judecății.

Reiese, așadar, că recurenta-pârâtă a susținut impropriu că instanța de prim control judiciar era ținută a analiza și răspunderea spitalului pentru fapta proprie, iar nu numai în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

- Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei A. (care este fiica soțului defunctei dintr-o căsătorie anterioară și în opinia recurentei nu era îndreptățită la despăgubiri, considerând excesivă soluția de acordare către aceasta a sumei de 17.500 euro reprezentând daune morale) și a analizat greșit condițiile legale privind stabilirea câtimii despăgubirilor materiale, precum și caracterul probat al continuării studiilor de către reclamantul B..

Raportându-se la dispozițiile art. 264 C. proc. civ. și la art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut o stare de fapt eronată și a omis analiza unor probe esențiale depuse la dosarul cauzei, partea făcând trimitere la probele administrate în dosarul nr. x/2017 (declarații de martori, anchetă socială) și la încheierea nr. 994/20.06.2017 pronunțată în acest din urmă dosar, ce a avut ca obiect numirea lui C. drept tutore pentru B. (fiul defunctei dintr-o căsătorie anterioară).

Dispozițiile legale cuprinse în art. 264 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 CEDO au fost invocate formal, întrucât din cuprinsul argumentelor prezentate în susținerea acestei critici, recurenta tinde, în realitate, la reevaluarea considerentelor instanțelor fondului asupra probatoriului administrat în cauză, ansamblul acestor susțineri neputând forma obiectul analizei instanței de recurs.

Aceasta întrucât, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

În atare condiții, vor fi înlăturate aserțiunile recurentei privitoare la omisiunea analizării "unor probe esențiale ce au fost depuse la dosarul cauzei", din moment ce acestea nu pun în discuție aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanțele fondului au acordat, în cauză, valență juridică elementelor probatorii din cauză.

În aceeași manieră inadecvată procedural este formulată și critica privind obligarea recurentei la plata daunelor materiale către reclamanții B. și D., partea limitându-se la a susține că reclamantul "avea obligația să probeze continuarea studiilor și în faza procesuală a apelului", făcând referire ancheta socială efectuată în dosarul nr. x/2017 (de unde susține că rezultă că soțul defunctei dispunea de resursele necesare pentru ca minorul reclamant să se dezvolte armonios) și la adeverința nr. x/2018 emisă de angajatorul defunctei în care se precizează că aceasta avea un salariu minim pe economie, așa că, în opinia părții, instanța ar fi trebuit să stabilească cota de 1/6 (aferentă daunelor materiale) prin raportare la salariul minim pe economie, și nu și la salariul mediu pe economie.

Această critică cu trimitere la ansamblul probator administrat în cauză și evocarea situației de fapt, pentru a demonstra o eventuală nerespectare a dispozițiilor legale privind repararea prejudiciului, pune în discuție doar aspecte de netemeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, din moment ce recurenta urmărește o reevaluare a probatoriului de care reclamanții se prevalează în susținerea acțiunii (și care a făcut obiectul analizei instanței de apel), pentru a dovedi, în afara cadrului legal aplicabil litigiului, temeinicia pretențiilor formulate.

- Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale, susținând că Spitalul Orășenesc Deta trebuie să răspundă atât pentru fapta proprie, cât și în calitate de comitent pentru fapta prepusului, considerând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 656 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care unitățile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil și pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienților, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unității sanitare.

Critica este nefondată, întrucât corect a reținut instanța de apel că nu se poate atrage răspunderea spitalului și pentru fapta sa proprie.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat în analiza precedentă expusă asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., răspunderea spitalului pentru fapta proprie nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, motiv pentru care instanța de apel nu a analizat acest tip de răspundere, iar o extindere a cadrului procesual în apel nu era permisă prin raportate la dispozițiile imperative ale art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la critica privind îndeplinirea condițiilor art. 656 din Legea nr. Legea nr. 95/2006, se observă că instanța de apel a analizat conținutul acestor dispoziții legale, cât și a celor din cuprinsul art. 655 din aceeași lege și a constatat că ele reprezintă o aplicare a cazurilor de răspundere civilă delictuală reglementate cu caracter general de C. civ. și, întrucât fac trimitere expresă la legea civilă și nu cuprind dispoziții derogatorii de la acestea, se competează cu legea generală, instanța analizând, totodată, preverile art. 1373 C. civ. care reglementază răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Prin urmare, cum dispozițiile speciale nu cuprind prevederi derogatorii față de cele generale, nu se aplică cu prioritate în baza principiului specialia generalibus derogant, ci se completează cu normele generale, așa cum a reținut corect și instanța de apel.

- Printr-o ultimă critică recurenta a pretins că este incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale pronunțate în dosarul penal nr. x/2019, potrivit art. 28 C. proc. pen., întrucât solicitarea de a se constata existența unei fapte proprii a spitalului excedează analizei realizate de instanța penală care s-a limitat strict la identificarea vinovăției penale a persoanei pe care a apreciat-o ca fiind responsabilă de săvârșirea infracțiunii, astfel că elementele ce țin de existența unor fapte proprii ale spitalului în raport de care se poate reține o culpă civilă nu au fost avute în vedere în procesul penal, având în vedere că unitatea medicală nu a fost parte în această procedură.

Această critică, ce poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată.

Dispozițiile art. 28 C. proc. civ. reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Prin sentința penală 668/18.02.2021 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 758/A/24.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost condamnată inculpata E. la o pedeapsă de trei ani de închisoare cu suspendare pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, fiind totodată obligată la plata sumei de 75.000 de euro către partea civilă C. (reprezentant legal al reclamanților din prezenta cauză), cu titlu de daune morale. În cuprinsul hotărârii penale s-a reținut că fapta ilicită aparține inculpatei, medic specialist obstetrică-ginecologie în cadrul Spitalului Orășenesc Deta, și constă în aceea că în cazul pacientei D., a cunoscut sau a avut cel puțin suspiciunea existenței unei sarcini cu placentă praevia, pe care avea obligația de a o stabili preoperator prin examenul ecografic, nu a respectat reglementările legale cuprinse în protocoalele și ghidurile de bune practici medicale, nu a comunicat celorlalți medici din echipa operatorie existența placentei praevia, nu a asigurat stocul de sânge necesar pentru efectuarea intervenției chirurgicale, cu un risc foarte mare de hemoragie și a depășit limitele competențelor medicale, Spitalul Orășenesc Deta nefiind acreditat pentru astfel de intervenții chirurgicale, fapte care au condus la decesul victimei D..

Astfel, având în vedere că în dosarul penal a fost soluționată doar acțiunea civilă formulată de soțul defunctei, reclamanții din prezenta cauză neconstituindu-se părți civile în acel dosar, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Atât timp cât în dosarul penal s-a stabilit culpa exclusivă a medicului, este impropriu din partea recurentei-pârâte să solicite în dosarul civil să se analizeze culpa proprie a unității medicale, dat fiind că în dosarul penal nu s-a reținut că activitatea ilicită reținută în sarcina medicului a fost consecința ordinelor și instrucțiunilor primite de la comitent ori a modului în care acesta a organizat și desfășurat întreaga activitate medicală.

Pentru aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) cod proceudră civilă, va respinge recursul declarat de această parte.

II.2. Asupra recursului declarat de pârâtul Spitalul Orășenesc Deta

- Printr-o primă critică circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că prin încheierea din 14.01.2022, prima instanță a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, iar ulterior, în data de 21.02.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 5/2022 prin care s-a stabilit că, în situația în care cererea are ca obiect achitarea daunelor materiale și/sau morale pentru malpraxis, atunci când nu a fost urmată procedura prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, competența aparține judecătoriei.

Critica este nefondată.

Așa cum însăși recurentul susține, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele vor trebui să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor.

Or, în speță, chiar dacă pricina era pendinte la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei privind unificarea practicii judiciare, prima instanță și-a verificat competența materială cu mult timp înainte de pronunțarea Deciziei nr. 5/2022, prin încheierea interlocutorie din 14.01.2022, prin care s-a statuat definitiv, întrucât nu a fost atacată pe calea apelului de către niciuna dintre părțile litigiului, că tribunalul este instanța competentă să judece cauza.

Pe de altă parte, se reține că potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică sau privată, iar conform alin. (2) pct. 2 al aceluiași articol, necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat.

Cum excepția necompetenței materiale invocate în cauză este de ordine publică, această excepție nu poate fi invocată decât în condițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

Prin urmare, aceste dispoziții legale nu îi permit recurentului-pârât să invoce această excepție ori de câte ori dorește, chiar înaintea instanței de recurs.

- De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentului circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dezvoltată de parte prin cererea înregistrată la dosar în data de 27.01.2025, în cuprinsul căreia a precizat că invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 833/2017 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș și declinată competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Deta.

Din verificările efectuate în sistemul informatic ECRIS rezultă că dosarul nr. x/2017, înregistrat initial pe rolul Tribunalului Timiș, a avut ca părți pe reclamanții C., B., prin reprezentant legal și D., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic Județean de Urgență Pius Brânzeu Timișoara, Spitalul Orășenesc Deta și E..

Prin sentința nr. 833/14.06.2017, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Deta. După înregistrarea dosarului pe rolul Judecătoriei Deta, cauza a fost suspendată prin încheierea din data de 11.01.2018, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2017

Prin sentința civilă nr. 826 din 23.02.2022, rămasă definitivă prin nerecurare, Judecătoria Deta a constatat perimată cererea, ceea ce înseamnă că sancțiunea procedurală a perimării a desființat toate actele de procedură efectuate și a repus părțile în situația anterioară, sens în care nu poate fi primită critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

- Printr-o altă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1373 C. civ., ca urmare a angajării răspunderii unității medicale în solidar cu pârâta E., în calitate de comitent, în condițiile în care nu există un raport de subordonare în baza căruia spitalul să poată da instrucțiuni în ceea ce privește activitatea medicală, fiind eronată, în opinia sa, concluzia instanței de apel în sensul că medicul a acționat în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Critica este nefondată, răspunderea civilă a recurentului-pârât Spitalul Orășenesc Deta fiind