Decizia nr. 5 din 21 februarie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef serviciu al Secţiei judiciare, iar din partea Avocatului Poporului se prezintă doamna consilier Linda Zenovia Timofan.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului cu privire la „interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 684 şi art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situaţia în care a fost sau nu urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii”.

Magistratul-asistent a învederat că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al Ministerului Public.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului titularului sesizării.

Avocatul Poporului, prin consilier juridic, a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi a considerat că acţiunea promovată în afara procedurii speciale reglementate de capitolul VI din titlul XVI al Legii nr. 95/2006 intră sub incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind stabilirea competenţei materiale de soluţionare prin raportare la valoarea pretenţiilor formulate, în cazul în care victima unui act de malpraxis alege calea dreptului comun în vederea angajării răspunderii civile delictuale a persoanei cu privire la care există suspiciunea unui caz de malpraxis.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 684 alin. (2) şi art. 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, a apreciat că aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la despăgubiri pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Avocatul Poporului, ataşându-se întreaga documentaţie constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă „Art. 94. – Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; (…) Art. 95. – Tribunalele judecă: 1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;”

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 95/2006 „Capitolul VI «Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale» Art. 679. – (1) La nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia. (…) Art. 683. – Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asigurătorului, în termen de 5 zile calendaristice. Art. 684. – (1) În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. (2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun. (…) Capitolul VII «Dispoziţii finale» (…) Art. 687. – Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.” IV. Orientările divergente în practica judiciară

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în situaţia în care a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis revine judecătoriei.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 instituie o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric, deoarece norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, în concordanţă cu principiul specialia generalibus derogant.

S-a avut în vedere, pentru a se putea reţine incidenţa art. 687 din Legea nr. 95/2006, formularea generală a textului de lege care nu face distincţie între diferitele tipuri de răspundere prevăzute de lege, ci stabileşte cu titlu general că toate litigiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 vor fi soluţionate de către judecătorie, conform principiului de drept general aplicabil, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

S-a considerat de asemenea faptul că, deşi acţiunea reclamantului este întemeiată atât pe dispoziţiile legii speciale, cât şi pe dispoziţiile de drept comun, instanţa de judecată, în soluţionare, trebuie să aibă în vedere dispoziţiile legii speciale, care definesc subiectul activ (personalul medical şi furnizorul de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice), fapta ilicită (eroare profesională săvârşită în exercitarea actului medical) şi celelalte elemente ce definesc şi particularizează acest tip de răspundere civilă delictuală, motiv pentru care nu ar putea fi înlăturată de la aplicare Legea nr. 95/2006, inclusiv competenţa materială în favoarea judecătoriei prevăzută de aceasta.

Unele instanţe de judecată au avut în vedere şi argumentele reţinute în Decizia nr. 578/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, potrivit cărora norma de competenţă prevăzută în capitolul VII – Dispoziţii finale este de sine stătătoare şi vizează soluţionarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006.

În cea de a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, dacă victima alege sesizarea directă a instanţei de judecată, competenţa se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogând de la regulile de competenţă cu caracter special prevăzute de art. 687 din acelaşi act normativ.

În acest sens s-a argumentat că din interpretarea dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă rezultă că, în funcţie de criteriul valoric, cererile evaluabile în bani, cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, sunt în competenţa de soluţionare în primă instanţă a judecătoriei, iar cele ce depăşesc acest prag valoric revin spre competenţă tribunalului.

Ca atare, s-a reţinut faptul că, în situaţia în care victima cazului de malpraxis alege sesizarea directă a instanţei de judecată, competenţa se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, deoarece norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogă de la regula de competenţă cu caracter special prevăzută de art. 687 din Legea nr. 95/2006.

Recunoaşterea de către însăşi legea specială a posibilităţii sesizării instanţei de judecată, potrivit dreptului comun, semnifică faptul că urmarea procedurii administrative prealabile, şi anume sesizarea Comisiei, nu este obligatorie şi că, odată introdusă o acţiune potrivit dreptului comun, acesteia i se aplică normele legale generale referitoare la competenţa materială şi teritorială. V. Opinia Avocatului Poporului

Titularul sesizării a apreciat că, în cazul în care victima unui act de malpraxis nu a urmat procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale, prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, şi se adresează direct instanţei de judecată, competenţa materială se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogând de la regula de competenţă cu caracter special prevăzută de art. 687 din acelaşi act normativ.

Astfel, legiuitorul, prin Legea nr. 95/2006, a creat cadrul legislativ special în domeniul sănătăţii publice, în vederea protejării şi promovării sănătăţii, prevenirii îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirii calităţii vieţii, precum şi stabilirii unor norme procedurale de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale.

Recunoaşterea de către însăşi legea specială a posibilităţii sesizării instanţei, potrivit dreptului comun, semnifică, pe de o parte, faptul că urmarea procedurii administrative prealabile (sesizarea Comisiei) nu este obligatorie, iar, pe de altă parte, că, odată introdusă o acţiune potrivit dreptului comun, acesteia i se aplică normele legale generale privitoare la competenţa materială şi teritorială.

În aplicarea principiului disponibilităţii, reclamantul este suveran în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual şi limitele cererii de chemare în judecată. Pentru acest motiv, atunci când reclamantul promovează o acţiune în atragerea răspunderii civile delictuale pentru malpraxis întemeiată atât pe prevederile Codului civil, cât şi pe cele ale Legii nr. 95/2006, fără a urma procedura prealabilă, iar repararea prejudiciului cauzat prin actul de malpraxis cuantificat excedează plafonului valoric prevăzut de art. 94 din Codul de procedură civilă, instanţa competentă material se stabileşte în funcţie de criteriul valoric.

Potrivit art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.

În susţinerea acestei opinii s-au menţionat dispoziţiile art. 14 din Normele metodologice de aplicare a titlului XVI „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 482/2007, potrivit cărora „Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia, fie instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii”.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că art. 673 din Legea nr. 95/2006 (actualul art. 684) nu reglementează competenţa instanţelor de drept comun şi nici competenţa instanţelor de contencios administrativ, ci prevede dreptul părţilor implicate de a contesta orice decizie a Comisiei la instanţa de judecată competentă şi termenul de exercitare a acestui drept. De asemenea, alin. (2) al acestui articol instituie garanţia legală a liberului acces la justiţie, potrivit dreptului comun, după parcurgerea procedurii stabilirii cazurilor de malpraxis. Această comisie nu desfăşoară o activitate jurisdicţională, ci o activitate de control şi expertizare profesională.

În consecinţă, victima unui act de malpraxis are posibilitatea de a se adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, parcurgând procedura prealabilă sesizării instanţei competente, fie direct instanţei judecătoreşti competente.

În altă ordine de idei, competenţa specială a judecătoriei, prevăzută de art. 687 din Legea nr. 95/2006, este incidentă în mod expres şi limitativ doar în cazul şi în cadrul procedurii speciale reglementate prin art. 679-688 din capitolul VI al titlului XVI al aceleiaşi legi pentru stabilirea răspunderii civile profesionale pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale, prin intermediul Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.

Cadrul special al acestei proceduri este determinat şi din perspectiva dispoziţiilor art. 684 din Legea nr. 95/2006 prin care se prevede la alin. (1) că, în urma derulării acestei proceduri, „în cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă (respectiv judecătoria la care face referire art. 687 din aceeaşi lege) în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei”; în schimb, alin. (2) al aceluiaşi articol dă dreptul victimei actului de malpraxis să aleagă între cele două căi de angajare a răspunderii civile delictuale, „Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun”.

În cazul procedurii prevăzute de dreptul comun, atunci când valoarea pretenţiilor unuia dintre capetele principale ale cererii de chemare în judecată depăşeşte pragul valoric de 200.000 lei, competenţa rămâne partajată între judecătorie şi tribunal, conform criteriului valoric prevăzut de dispoziţiile art. 95 pct. 1, raportat la art. 94 pct. 1 lit. k), cu aplicarea art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, Avocatul Poporului a apreciat că, în cazul în care victima unui act de malpraxis alege calea dreptului comun în vederea angajării răspunderii civile delictuale a persoanei cu privire la care există suspiciunea unui caz de malpraxis, acţiunea promovată în afara procedurii speciale reglementate de capitolul VI al titlului XVI al Legii nr. 95/2006 intră sub incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind stabilirea competenţei materiale de soluţionare prin raportare la valoarea pretenţiilor formulate. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin memoriul înaintat, Ministerul Public a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 684 alin. (2) şi art. 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la despăgubiri pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că problema de drept priveşte raportul dintre dispoziţiile art. 684 şi 687 din Legea nr. 95/2006, pe de o parte, şi prevederile art. 687 din această lege şi art. 94 pct. l lit. k) coroborat cu art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, pe de altă parte.

Prevederile art. 687 din Legea nr. 95/2006, atât prin formularea generală care vizează „litigiile prevăzute de prezenta lege”, cât şi prin plasarea lor în topografia titlului XVI al legii, sunt prevederi de sine stătătoare, a căror aplicare nu este condiţionată de raportarea la un alt text de lege.

Întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală (specialia generalibus derogant), nu este incident criteriul valoric instituit de art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, pentru partajarea competenţei materiale între judecătorie şi tribunal, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor evaluabile în bani, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Aşadar, sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 687 din Legea nr. 95/2006 nu ar putea fi restrânsă pe cale de interpretare şi circumscrisă exclusiv situaţiilor în care părţile au sesizat, prealabil formulării cererii de chemare în judecată, Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.

Dimpotrivă, competenţa atribuită potrivit legii speciale se aplică inclusiv cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (referitoare la răspunderea civilă delictuală) care sunt incidente în completarea normelor de drept conţinute în legea specială.

Acest raţionament este aplicabil independent de împrejurarea că reclamantul nu şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile legii speciale şi de împrejurarea că acesta nu a solicitat expressis verbis constatarea unui caz de malpraxis, întrucât: (i) în circumstanţele particulare ale acestui tip de răspundere, dovedirea faptei ilicite este strâns legată de constatarea cazului de malpraxis, cele două noţiuni confundându-se în cauză; altfel spus, analiza caracterului ilicit al faptei poate fi realizată doar pe baza dispoziţiilor Legii nr. 95/2006, act normativ care defineşte noţiunea de malpraxis, respectiv identifică astfel de cazuri; (ii) omisiunea reclamantului de a indica, în mod distinct şi expres, şi dispoziţiile din actul normativ cu caracter special poate fi complinită prin aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă.

Voinţa legiuitorului de a conferi judecătoriei, ca instanţă specială în raport cu tribunalul, competenţa de a soluţiona litigiile care decurg dintr-un act de malpraxis medical rezultă şi din faptul că normele atributive de competenţă din actualul art. 687 al Legii nr. 95/2006 nu au fost modificate corespunzător noii paradigme referitoare la competenţe din legea generală de procedură civilă, care stabileşte în favoarea tribunalelor plenitudinea de competenţă de a soluţiona în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe (art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă). VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate decizii de speţă prin care s-au soluţionat diferit conflictele de competenţă în această materie, respectiv deciziile nr. 578/2014, nr. 62/2015, nr. 875/2018 şi nr. 401/2019 pronunţate de Secţia I civilă şi deciziile nr. 567/2020 şi nr. 1.517/2020 pronunţate de Secţia a II-a civilă.

La nivelul Curţii Constituţionale nu au fost identificate decizii care, prin considerentele pe care le conţin, să prezinte relevanţă în dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării supuse analizei de faţă. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au exprimat opinii diferite, după cum urmează: – în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 684 alin. (1) şi (2) şi art. 687 din Legea nr. 95/2006, competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, prin raportare la dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, ea revenind judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de criteriul valorii interesului litigios; – în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 684 şi 687 din Legea nr. 95/2006, ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi ale art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor materiale şi/sau morale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparţine judecătoriei. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.l. Analiza condiţiilor de admisibilitate

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”, precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului şi la titularul dreptului de sesizare.

Este îndeplinită cerinţa de ordin formal prevăzută de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă – dovada că problemele de drept care formează obiectul sesizării au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, în principal hotărâri de declinare a competenţei şi regulatoare de competenţă, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul majorităţii curţilor de apel din ţară, dar şi la nivelul celor două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, existenţa unei practici neunitare a fost semnalată şi în cadrul întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 14-15 iunie 2019.

Sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, acesta se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, întrucât priveşte o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, finalitatea recurgerii la această instituţie juridică fiind asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, condiţie care se reţine a fi îndeplinită. De asemenea, se constată că autorul sesizării, Avocatul Poporului, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă. IX.II. Analiza fondului recursului în interesul legii

Astfel cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit Legea nr. 95/2006, realizarea unui sistem de sănătate modern, din punctul de vedere al practicii medicale, şi eficient, din punct de vedere economic, compatibil cu sistemele de sănătate din Uniunea Europeană, este condiţionată în mod nemijlocit de realizarea unui cadru normativ coerent şi unitar. Legea nr. 95/2006 a fost, aşadar, adoptată în considerarea acestor majore deziderate, fiind vorba despre un act normativ care cuprinde 21 de titluri, însumând în prezent un număr de 944 de articole.

Examinarea conţinutului acestei legi trimite la concluzia că este destinată să reglementeze o categorie particulară de relaţii sociale, şi anume cele din domeniul sănătăţii, ea având deci un domeniu de aplicare specific şi, pe cale de consecinţă, limitat. În acelaşi timp, este evident caracterul amplu şi complex al acestui act normativ, în sfera lui de reglementare aflându-se, între altele, stabilirea principiilor de bază ale activităţii de sănătate publică; stabilirea modului de organizare şi funcţionare a instituţiilor furnizoare de sănătate publică, în relaţie cu determinarea responsabilităţilor în materie ale autorităţilor centrale, regionale şi locale; definirea şi configurarea programelor naţionale de sănătate; reglementarea asistenţei medicale primare, a sistemului naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat, a asistenţei medicale comunitare şi stabilirea regimului juridic al activităţii de prelevare şi transplant de organe; organizarea şi funcţionarea asistenţei medicale spitaliceşti; organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate; stabilirea regimului de exercitare a profesiei de medic, a celei de medic dentist şi a celei de farmacist; organizarea şi funcţionarea colegiului medicilor, a colegiului medicilor dentişti şi a colegiului farmaciştilor.

Diversitatea şi complexitatea raporturilor şi situaţiilor juridice reglementate de Legea nr. 95/2006 au condus inclusiv la adoptarea de către legiuitor a unor soluţii diferenţiate în ce priveşte accesul la justiţie al părţilor interesate, prin unele dispoziţii ale legii fiind stabilite competenţe materiale diferite, adaptate particularităţilor situaţiilor juridice supuse reglementării.

Doar exemplificativ, este de menţionat că uneori Legea nr. 95/2006 se referă la „instanţe judecătoreşti legal competente” (art. 360) sau la „instanţe judecătoreşti competente” [art. 468, 553, 643, art. 673 alin. (2)], ceea ce subînţelege că în aceste cazuri devin aplicabile normele de drept comun privitoare la competenţă; alteori, unele categorii de litigii sunt date în competenţa „instanţei de contencios administrativ” [art. 410 2 , 459, art. 542 alin. (7), art. 585 5 alin. (1)]; în unele situaţii este evocat generic dreptul părţii la „acţiune în justiţie” (art. 415, 513, 590), fără alte detalieri sau precizări; într-o situaţie legea se referă la „judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia” [art. 936 alin. (2)]; alteori, este evocat dreptul părţilor de a se adresa unei „Comisii centrale de arbitraj” [art. 307 alin. (1)].

Subsumat aceleiaşi intenţii de a asigura un cadru normativ pentru toate categoriile de raporturi sociale din domeniul sănătăţii, prin titlul XVI al Legii nr. 95/2006 este reglementată „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”.

Cu privire la răspunderea civilă a personalului medical, art. 653 din Legea nr. 95/2006 defineşte, în cuprinsul alin. (1) lit. b), malpraxisul ca fiind „eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”.

Capitolul VI (art. 679-685) al titlului XVI al Legii nr. 95/2006 reglementează, potrivit titulaturii sale, „Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale”, acesta prevăzând, în chiar primul său articol (679), că „La nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia” 1 . 1 Potrivit alin. (2) al art. 679 din Legea nr. 95/2006, Comisia are în componenţă reprezentanţi ai direcţiilor de sănătate publică judeţene şi, respectiv, ai municipiului Bucureşti, casei judeţene de asigurări de sănătate, colegiului judeţean al medicilor, colegiului judeţean al medicilor dentişti, colegiului judeţean al farmaciştilor, ordinului judeţean al asistenţilor şi moaşelor din România, un expert medico-legal, sub conducerea unui director adjunct al direcţiei de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

Potrivit prevederilor art. 681 din Legea nr. 95/2006, Comisia poate fi sesizată de: „a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima unui act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; b) succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament”.

În sensul prevederilor art. 683 din legea anterior menţionată, Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis.

Corelativ, art. 684 din Legea nr. 95/2006 prevede că „(1) În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. (2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun”.

Titlul XVI al Legii nr. 95/2006 conţine şi un capitol (VII) intitulat „Dispoziţii finale”, în care, prin art. 687, se arată că „Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

În ce priveşte dispoziţiile de drept comun în materia competenţei materiale a judecătoriilor şi tribunalelor, sunt de interes, în prezentul recurs în interesul legii, dispoziţiile art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora tribunalele sunt înzestrate cu plenitudine de competenţă pentru judecata în primă instanţă, afară de cazurile în care legea ar stabili expres altfel: „Tribunalele judecă, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”. În relaţie cu această parte finală a textului legal, este necesar a avea în vedere şi prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, privitoare la competenţa materială a judecătoriilor: judecătoriile judecă „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.

Rezultă, aşadar, că, din perspectiva dreptului comun al competenţei materiale, judecătoriile judecă în primă instanţă cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; când însă valoarea unei asemenea cereri depăşeşte 200.000 lei, cererea intră în competenţa de primă instanţă a tribunalului.

În acelaşi timp, rezultă şi că, atunci când legiuitorul a găsit oportun să instituie, prin norme speciale, unele derogări de la aceste norme comune (generale) în materie de competenţă, stabilind că judecata anumitor categorii de procese sau cereri aparţine altor instanţe decât cele la care se referă normele de drept comun cuprinse în Codul de procedură civilă, respectivele norme speciale, în considerarea caracterului lor de norme de excepţie, se vor aplica în mod prioritar, ca formă de manifestare a regulii specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală).

Practica neunitară care a determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii priveşte în stabilirea în mod diferit a instanţei competente material să soluţioneze cauzele având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006.

Într-o primă opinie s-a apreciat că judecătoria este instanţa competentă a soluţiona toate acţiunile în răspundere civilă delictuală pentru malpraxis, independent de împrejurarea că victima s-a adresat sau nu comisiei administrative.

Principalul argument în susţinerea acestei soluţii a fost acela al unităţii de reglementare în raport cu identitatea obiectului litigiilor, fapta ilicită având acelaşi izvor, un act de malpraxis, indiferent de calea aleasă de victimă. S-a susţinut că Legea nr. 95/2006 constituie o normă specială ce are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, iar art. 687 din Legea nr. 95/2006 stabileşte cu titlu general că toate litigiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 vor fi soluţionate de către judecătorie, conform principiului de drept general potrivit căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

În cea de-a doua opinie s-a optat pentru stabilirea competenţei materiale, în situaţiile în care victima nu s-a adresat Comisiei administrative, în favoarea judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de criteriul valoric reglementat de art. 94 din Codul de procedură civilă.

În susţinerea soluţiilor s-a arătat că norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 este distinctă de regulile de competenţă cu caracter special prevăzute de art. 687, astfel că, odată introdusă o acţiune potrivit dreptului comun, acesteia i se aplică normele legale generale referitoare la competenţa materială şi teritorială a instanţelor.

Examinarea dispoziţiilor legale mai sus evocate îngăduie unele concluzii utile sub aspectul dezlegării problemei de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Ca formă particulară a răspunderii civile profesionale, răspunderea pentru malpraxis reprezintă cauza unor cereri în justiţie care au ca obiect repararea prejudiciilor materiale şi/sau morale rezultate din erorile profesionale săvârşite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, erori prejudiciabile pentru pacient.

Când repararea prejudiciului îmbracă forma unei cereri în acordarea de despăgubiri băneşti, aceste cereri aparţin, cu evidenţă, categoriei cererilor în justiţie evaluabile în bani.

În situaţiile în care nu este posibilă, în sensul prevederilor art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 2 , stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, legea îi/le recunoaşte pacientului prejudiciat (personal sau, după caz, prin reprezentatul său legal) ori, în cazul decesului acestuia, succesorilor săi, dreptul de opta: 1. fie pentru sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis („Comisia”), pentru ca aceasta să stabilească, prin decizie, dacă a existat sau nu o situaţie de malpraxis; 2. fie pentru sesizarea directă a instanţei de judecată, potrivit dreptului comun, ca formă de manifestare a liberului acces la justiţie, deci fără ca în prealabil să existe o sesizare a Comisiei. 2 Potrivit art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, „(1) Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului.”

Interpretarea literală a prevederilor legale evocate evidenţiază că, deşi fundamentul răspunderii civile rămâne acelaşi – afirmata existenţă a unui caz de malpraxis -, elementul de diferenţiere este reprezentat, în funcţie de opţiunea părţii, de (ne)parcurgerea procedurii prealabile de verificare înaintea Comisiei. Dintr-o asemenea perspectivă pot fi identificate două categorii de litigii pe care, subsumat reparării prejudiciilor cauzate prin malpraxis, legea le recunoaşte şi evocă: prima, reprezentată de litigiile care debutează cu sesizarea Comisiei, învestind-o cu cercetarea cauzei în scopul de a stabili existenţa sau inexistenţa situaţiei de malpraxis. În acest caz, sesizarea instanţei de judecată, deşi posibilă, are caracter subsecvent, fiind necesar a se epuiza procedura înaintea Comisiei, procedură finalizată prin adoptarea unei decizii de către aceasta; a doua, reprezentată de litigiile în care partea alege să nu sesizeze Comisia, introducând acţiune civilă direct la instanţa de judecată.

În ambele categorii de situaţii, toate elementele de caracterizare a litigiului sunt identice: partea reclamantă afirmă existenţa unui caz de malpraxis, deci a unei erori profesionale săvârşite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii pentru pacient, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi/sau a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. Prin urmare, elementele care configurează răspunderea civilă delictuală (faptă, vinovăţie, prejudiciu şi legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu) sunt aceleaşi, organul învestit de autorul cererii de sesizare, fie că este Comisia, fie direct instanţa de judecată, având de realizat, ca efect al învestirii sale, aceleaşi verificări şi analize în ce priveşte existenţa sau inexistenţa faptei de malpraxis.

În consecinţa celor de mai sus devine, aşadar, posibilă concluzia că în planul dreptului material litigiile sunt identice, acestea implicând aceeaşi problematică juridică, în vreme ce în plan procedural elementul de diferenţă este reprezentat de sesizarea prealabilă a Comisiei (când autorul sesizării optează pentru aceasta), rămânând ca partea nemulţumită de decizia Comisiei să sesizeze apoi instanţa de judecată, sau, dimpotrivă, de sesizarea directă a instanţei de judecată. Acest element de diferenţiere procedurală trimite prin el însuşi, într-o suficientă măsură, la concluzia că prevederile art. 684 din Codul de procedură civilă au în vedere două categorii de litigii, iar nu una singură.

Prin raportare la aceste elemente de asemănare, respectiv de diferenţă – cu corolarul că există două categorii de litigii – trebuie înţelese şi prevederile art. 687 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora, aşa cum s-a arătat deja prin cele ce preced, „Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

Sintagma „litigiile prevăzute de prezenta lege” utilizată de legiuitor ar viza, aşadar, ambele categorii de litigii a căror existenţă trebuie recunoscută în temeiul dispoziţiilor art. 684 din Legea nr. 95/2006, ceea ce înseamnă că, atât în cazul în care partea reclamată a preferat să sesizeze mai întâi Comisia, cât şi în cazul în care partea a optat pentru învestirea directă a instanţei de judecată, competenţa de soluţionare în primă instanţă îi aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială s-a săvârşit actul de malpraxis.

O asemenea interpretare se constituie într-o premisă a unei rezolvări unitare a acestor categorii de litigii, implicând un tratament egal pentru părţile interesate, câtă vreme în ambele categorii de situaţii problematica de drept material supusă verificării jurisdicţionale rămâne aceeaşi.

Dacă s-ar considera, precum în una dintre opiniile exprimate în jurisprudenţă, că sintagma „nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun” devoalează intenţia legiuitorului de a plasa litigiile întemeiate pe afirmarea unei fapte de malpraxis, dar în legătură cu care partea a preferat să nu parcurgă procedura înaintea Comisiei, ci să sesizeze direct instanţa de judecată, fie în competenţa de primă instanţă a judecătoriei [atunci când valoarea pretenţiilor este de până la 200.000 lei inclusiv, în sensul prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă], fie în aceea a tribunalelor (atunci când această valoare depăşeşte 200.000 lei), s-ar ajunge la situaţia în care un litigiu unitar în planul problematicii de drept material pe care o ridică să fie soluţionat de instanţe diferite în considerarea unui element de particularitate exterior şi, în planul verificării jurisdicţionale ce trebuie realizată şi al problematicii de drept substanţial ridicate, irelevant: sesizarea de către partea interesată a Comisiei sau, dimpotrivă, acţiunea directă la instanţa de judecată.

O astfel de interpretare ar face dificil de înţeles opţiunea legiuitorului, câtă vreme instituirea unui tratament juridic diferenţiat trebuie să aibă o justificare raţională şi juridică suficientă. Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat mai sus, problematica juridică de interes este, în ambele categorii de situaţii, aceeaşi, o partajare a competenţei între judecătorie şi tribunal prin raportare la opţiunea părţii de a sesiza ori nu Comisia, astfel încât să poată fi activat criteriul valoric – ca manifestare a „dreptului comun”- în angajarea competenţei judecătoriei sau a tribunalului, riscă să afecteze caracterul uniform al soluţiei avute în vedere de legiuitor cu privire la competenţă.

Pe cale de consecinţă, trebuie considerat, prin întemeiere pe interpretarea literală şi sistematică a dispoziţiilor art. 684 şi 687 din lege şi, totodată, în condiţiile unei corecte puneri în relaţie a acestor prevederi legale, că prin voinţa legiuitorului îi revine judecătoriei competenţa de a soluţiona în primă instanţă toate categoriile de litigii ce au drept cauză a cererii afirmata săvârşire a unui act de malpraxis. Sintagma „litigiile prevăzute de prezenta lege” utilizată în cuprinsul art. 687 are un caracter deopotrivă conclusiv şi integrator, aceasta absorbind toate categoriile de litigii generate de malpraxis pe care legea le recunoaşte în sensul art. 684 din Legea nr. 95/2006, indiferent de (in)existenţa unei sesizări prealabile a Comisiei de către partea interesată şi de parcurgerea procedurii înaintea acesteia.

În favoarea acestei interpretări pledează şi un argument de topografie: dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 fiind cuprinse în capitolul VII, intitulat „Dispoziţii finale”, al titlului XVI, devine posibilă concluzia că instituirea, prin aceste dispoziţii legale, a competenţei judecătoriei de a soluţia litigiile prevăzute de această lege (adică, altfel spus, toate categoriile de litigii pe care un act de malpraxis le poate genera) evidenţiază că pentru aceste categorii particulare de acţiuni în justiţie competenţa de primă instanţă a judecătoriei este plenară. Criteriul valoric de departajare între competenţa judecătoriei şi cea a tribunalului, aplicabil în dreptul comun, este, de această dată, abandonat în considerarea unei raţiuni pe care, deşi nu o afirmă explicit, legiuitorul o subînţelege: instituirea unei soluţii legale unitare atunci când problematica juridică dedusă judecăţii este, ea însăşi, unică şi unitară.

În fine, această concluzie nu poate fi schimbată nici de argumentul potrivit căruia art. 684 alin. (2) din lege dispune că procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.

Este de remarcat, sub acest aspect, că sintagma „nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun” are vocaţia generalităţii, legiuitorul neînţelegând să limiteze enunţul printr-o formulare precum „nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun în materia competenţei instanţelor judecătoreşti”. Astfel fiind, trebuie considerat că expresia întrebuinţată de lege şi-a propus să înglobeze, cu caracter general, şi alte aspecte privitoare la desfăşurarea judecăţii cuprinse în Codul de procedură civilă, înţeles ca sediu al normelor de drept comun în materie procesual-civilă, în consonanţă cu prevederile art. 2 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.”

Rezultă deci că prevederile art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, atunci când evocă şi recunosc liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun, vizează, la nivel general, toate aspectele judecăţii, fără a-şi limita obiectul de reglementare la chestiunile de competenţă. Mai mult, interpretarea literală şi cea sistematică a dispoziţiilor privitoare la procedura legală asociată malpraxisului trimit, după cum s-a arătat mai sus, la concluzia că, în ce priveşte competenţa materială, judecătoria este înzestrată cu plenitudine de competenţă, în virtutea faptului că prevederile art. 687 din Codul de procedură civilă au caracter de norme speciale în materie de competenţă. Or, este de principiu că în relaţia normă generală (de drept comun) – normă specială, aceasta din urmă beneficiază de preeminenţă în aplicare, ceea ce înseamnă că, în limitele celor stabilite prin ipoteza sa, respectivele aspecte se supun dispoziţiilor ei, iar nu normei (legii) de drept comun.

Consecinţa acestor aserţiuni este că, în chestiunea de drept dedusă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea prezentului recurs în interesul legii, competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis, indiferent de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, aflându-se stabilită printr-o normă specială (art. 687 din Legea nr. 95/2006), trimiterea la dreptul comun conţinută în prevederile art. 684 alin. (2) nu ar mai putea privi şi determinarea instanţei competente, câtă vreme aceasta îşi are reglementare în respectiva normă specială. Astfel spus, dispoziţiile art. 687, prevalente fiind, sustrag chestiunile privitoare la competenţă din sfera de aplicare a prevederilor art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi, implicit, a celor din Codul de procedură civilă care alcătuiesc dreptul comun al competenţei instanţelor judecătoreşti, în concret a prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,