Decizia nr. 9 din 21 martie 2022

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar privind organul judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluţia de clasare a admis-o, a infirmat soluţia procurorului de caz şi a dat o nouă soluţie de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent.

Examen jurisprudenţial 2.1. Într-o primă orientare a practicii, judecătorii de cameră preliminară au procedat la judecarea cauzelor având ca obiect plângerile formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată în situaţia în care soluţia procurorului de caz a fost infirmată de către procurorul ierarhic superior cu consecinţa dispunerii unei noi soluţii de clasare. În această ipoteză, judecătorii de cameră preliminară nu s-au dezînvestit, cu toate că noua soluţie de clasare dispusă în cauză nu a fost atacată la următorul procuror ierarhic. În majoritatea cauzelor, problema de drept privind competenţa nu a fost pusă în discuţia părţilor şi analizată distinct, instanţele procedând direct la soluţionarea plângerilor. Doar în Încheierea nr. 91 din 11 mai 2021, pronunţată de Judecătoria Motru în Dosarul nr. 49/263/2021, s-a arătat că prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj (în calitate de procuror ierarhic superior celui cere a infirmat soluţia procurorului de caz), în mod corect, a respins plângerea petentului ca inadmisibilă, întrucât aceasta trebuia adresată direct instanţei. 2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că nu poate fi sesizat judecătorul de cameră preliminară anterior formulării unei plângeri la procurorul ierarhic superior celui care a infirmat soluţia procurorului de caz şi a dispus o nouă soluţie de clasare. În sprijinul acestei opinii s-a arătat că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 336-339 şi art. 340 din Codul de procedură penală rezultă că asigurarea controlului intern al soluţiilor presupune parcurgerea a două etape: procedura de control pe cale ierarhică în cadrul unităţii de parchet, care presupune o verificare a legalităţii şi temeiniciei soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus-o, în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată, şi procedura judiciară, care presupune verificarea actului de către judecătorul de cameră preliminară în procedura specială reglementată de art. 340 din Codul de procedură penală. În situaţia în care soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată este infirmată de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art. 339 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, soluţia acestuia din urmă urmează a fi supusă controlului ierarhic din raţiuni ce ţin de respectarea principiului controlului şi subordonării ierarhice, dar şi a dreptului părţii de a beneficia de un dublu control al soluţiilor de netrimitere în judecată. 2.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie Prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 18 iunie 2009, în aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. 2 şi 3 şi ale art. 278 1 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură penală s-a stabilit: „Organul judiciar competent să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi ori altă soluţie de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior. Numai în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei de judecată.” 2.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 2.4.1. Prin Decizia nr. 478/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 12 septembrie 2017, Curtea Constituţională a reţinut: ” 20. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor procurorului nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. De altfel, faptul că ordonanţele procurorilor nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior nu reprezintă o dimensiune a accesului liber la justiţie. Practic, autorul nu se plânge de faptul că nu poate accesa prin intermediul normelor procedurale o instanţă judecătorească, ci că ar dori ca plângerea sa să fie soluţionată, aşadar, nu judecată, de procurorul ierarhic superior. Or, o asemenea chestiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie, acest text legal reglementând accesul la justiţie, şi nu la diverse căi procedurale în cadrul ierarhiei Ministerului Public. Astfel, se previn abuzurile şi se asigură protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi în egală măsură ocrotite. 21. Aşa fiind, nu poate fi primită critica referitoare la afectarea accesului liber la justiţie, deoarece cauza penală, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 din Codul de procedură penală, va putea fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia pronunţată” [în acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 15 noiembrie 2017 (paragrafele 17-21); Decizia nr. 677 din 6 noiembrie 2018 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (2), art. 336 alin. (2) şi art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 10 ianuarie 2019 (paragraful 26)]. 2.4.2. Prin Decizia nr. 527 din 24 septembrie 2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020, Curtea Constituţională a reţinut: ” 17. (…) nu poate fi primită critica referitoare la afectarea accesului liber la justiţie, deoarece cauza penală, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 din Codul de procedură penală, va putea fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia pronunţată. Astfel, atunci când procurorul va emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, în faţa unui judecător de cameră preliminară în condiţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, petentul şi intimaţii putând formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, conform art. 341 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. În sfârşit, atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar, în faţa acestuia, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată vor putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie a soluţiei pronunţate. 18. De asemenea, prin Decizia nr. 105 din 28 februarie 2019, precitată, paragrafele 14 şi 15, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, invocată într-o situaţie similară celei în care a fost invocată prezenta excepţie, Curtea a reţinut că, în fapt, autorul excepţiei a formulat la judecătorul de cameră preliminară o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 340 şi următoarele referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de clasare din Codul de procedură penală, cadru procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate prin care s-a susţinut că aceste dispoziţii contravin Legii fundamentale, deoarece persoana nemulţumită de soluţia de renunţare la urmărirea penală nu mai poate formula plângere împotriva unei astfel de ordonanţe, nici pe cale ierarhică, nici în faţa judecătorului de cameră preliminară. Cu alte cuvinte, Curtea a reţinut că ceea ce se solicită prin invocarea excepţiei este modificarea prevederilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală prin consacrarea în conţinutul lor a posibilităţii persoanei interesate de a formula plângere la judecătorul de cameră preliminară, nu numai împotriva ordonanţelor de clasare, ci şi împotriva celor de renunţare la urmărirea penală. Curtea a constatat că o astfel de critică nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, deoarece, aşa cum rezultă din motivarea autorului, acesta este nemulţumit nu de conţinutul reglementării deduse controlului de contencios constituţional, ci de forma eliptică a acesteia. Curtea a reţinut că ceea ce se urmăreşte constă în revenirea la redactarea art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală în varianta existentă anterior Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta «se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului». Aşa fiind, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.” 3. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că organul judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluţia de clasare a admis-o, a infirmat soluţia procurorului de caz şi a dat o nouă soluţie de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior. În argumentarea punctului de vedere s-a susţinut că în urma examinării coroborate a dispoziţiilor art. 339 alin. (1), (2) şi (5) şi ale art. 340 din Codul de procedură penală a rezultat că principiile avute în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea Deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2009 pronunţate în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 18 iunie 2009) se regăsesc în continuare în legislaţia procesual penală şi pot fi valorificate prin prisma aspectelor de noutate apărute ulterior pronunţării acesteia. Astfel, art. 336-339 din Codul de procedură penală reglementează un instrument juridic prin intermediul căruia persoana interesată, care are legitimitate procesuală în acest sens, provoacă un control de legalitate şi temeinicie referitor la actele şi măsurile de urmărire penală. Procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul sau care a emis soluţia se pronunţă asupra plângerii prin ordonanţă. În ipoteza în care plângerea este respinsă, împotriva acestei soluţii persoana respectivă nu mai poate face o nouă plângere, pe verticală, în cadrul Ministerului Public, ci are exclusiv posibilitatea de a se adresa judecătorului de cameră preliminară, conform art. 340 din Codul de procedură penală. În ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluţia admite plângerea persoanei interesate, face din oficiu propriul examen al soluţiei şi, în baza propriilor motive, care excedează celor invocate de petiţionar, infirmă soluţia şi dispune tot clasarea, dar în baza altor temeiuri de fapt sau de drept, soluţia infirmată de procurorul ierarhic superior nu mai are nicio putere, astfel că, prin adoptarea de către acesta din urmă a unei noi soluţii de netrimitere în judecată – diferită sau identică în conţinut, întemeiată pe motivele invocate în plângerea petentului sau pe alte motive -, ne vom afla din nou în prima etapă a procedurii ce presupune, cu necesitate, verificarea acestei soluţii pe cale ierarhică. În aceste condiţii, atacarea direct la judecătorul de cameră preliminară a soluţiei de netrimitere în judecată, în absenţa confirmării acesteia de procurorul ierarhic superior, echivalează cu o prematură sesizare a instanţei. În acest context, art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală trebuie interpretat prin raportare la dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală, care prevăd că numai în cazul respingerii plângerii persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară. De altfel, această din urmă soluţie este rezultatul exercitării controlului ierarhic întemeiat exclusiv pe art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Pe cale de consecinţă, noua soluţie nu se va întemeia pe dispoziţiile art. 339 din Codul de procedură penală, câtă vreme motivele plângerii nu au fost însuşite de procurorul care a exercitat controlul. De aceea, şi noua soluţie de clasare, pronunţată subsecvent controlului din oficiu exercitat în temeiul menţionat, este o soluţie autonomă care trebuie să se supună, la rândul ei, controlului în cadrul Ministerului Public, înainte de a fi sesizat judecătorul de cameră preliminară. Doar în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului/procurorului ierarhic superior sau nu a soluţionat plângerea în termenul legal prevăzut de art. 338 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei de judecată. 4. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, organul judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluţia de clasare a admis-o, a infirmat soluţia procurorului de caz şi a dat o nouă soluţie de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, conform dispoziţiilor art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală. Sub un prim aspect s-a arătat că, în raport cu dispoziţiile art. 474 din Codul de procedură penală, se impune a se analiza dacă Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2009 pronunţată în recurs în interesul legii privind aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 278 alin. 2 şi 3 şi ale art. 278 1 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură penală din 1968, în vigoare la acel moment, continuă să producă efecte în contextul actualei reglementări a legii procesuale penale. S-a concluzionat în sensul că nu se mai poate acorda, în continuare, eficienţă efectelor Deciziei nr. 1/2009, aplicabilitatea acesteia nemaifiind posibilă în raport cu faptul că în actuala reglementare regăsim o dispoziţie legală contrară acestora, art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, iar o modificare pe cale judiciară a acestor dispoziţii exprese nu este posibilă. În susţinerea opiniei exprimate, pe fondul problemei de drept, s-a arătat că art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală se referă la ordonanţa procurorului ierarhic superior prin care acesta se pronunţă cu privire la plângerea împotriva soluţiei, în ansamblul său, deci şi la acele dispoziţii care nu au în vedere strict temeinicia criticilor formulate de petent, o eventuală completare a soluţiei, o schimbare a acesteia sau a temeiului său neputând face obiectul controlului ierarhic, ci al judecătorului de cameră preliminară. Prin introducerea dispoziţiilor art. 339 alin. (5), intenţia legiuitorului a fost aceea ca persoana care face plângerea, nemulţumită de soluţie, să se poată adresa doar judecătorului, fără a mai trebui să parcurgă ierarhia în Ministerul Public. Această normă legală are rolul de a facilita accesul la justiţie al persoanei nemulţumite de soluţie, fiind introdusă tocmai pentru a renunţa la practicile anterioare care presupuneau epuizarea plângerii pe cale ierarhică în cadrul Ministerului Public şi de a evita, astfel, formularea unor plângeri succesive, în cascadă. Totodată, s-a apreciat că nemulţumirea persoanei care a formulat plângerea continuă să se manifeste şi după admiterea plângerii de procurorul ierarhic superior celui care a dat soluţia de clasare, de infirmare a acesteia şi de dispunere a unei noi soluţii de clasare pentru alte motive decât cele invocate de petent, din moment ce soluţia de admitere nu înlătură vătămarea iniţială, ci doar îi modifică regimul juridic sub care se manifestă. În raport cu considerentele expuse s-a concluzionat că în situaţia în care plângerea a avut ca efect infirmarea soluţiei procurorului de caz urmată de dispunerea de către procurorul ierarhic superior tot a unei soluţii de clasare, dar pentru alte motive decât cele invocate de petent, persoana nemulţumită de soluţia dată se poate adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte etape prealabile de control ierarhic.

Opinia specialiştilor consultaţi În considerarea art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiştii din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Universităţii de Vest din Timişoara au fost solicitaţi să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept. 5.1. În punctul de vedere trimis de Departamentului de drept penal, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, s-a susţinut că organul judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluţia de clasare a admis-o, a infirmat soluţia procurorului de caz şi a dat o nouă situaţie de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în condiţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală. Legitimarea procesuală necesară formulării plângerii la judecător în această situaţie este dată de existenţa unei consecinţe vătămătoare pentru interesele legitime ale unei persoane (indiferent de calitatea procesuală dobândită sau măcar de deţinerea unei astfel de calităţi), determinată de noua soluţie de clasare. În argumentarea punctului de vedere formulat s-a arătat că Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 18 iunie 2009), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, şi-a încetat efectele odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală prin introducerea interdicţiei exprese prevăzute de art. 339 alin. (5) din Cod de procedură penală, potrivit căruia „ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate”. Prin urmare, indiferent că înglobează o dispoziţie cu caracter pozitiv (admiterea plângerii) sau negativ (respingerea plângerii), ordonanţele de soluţionare de către procurorul ierarhic superior sunt la nivel generic inatacabile, chiar dacă ele rămân, în esenţa lor, tot acte ale procurorului. O nouă plângere mai poate fi formulată doar pentru o singură categorie de acte emise de procuror, respectiv pentru soluţiile de clasare, însă aceasta îmbracă forma unei plângeri autonome, adresată direct judecătorului şi care priveşte legalitatea şi temeinicia soluţiei de clasare, şi nu modul de soluţionare, de către procurorul ierarhic superior, a plângerii iniţiale. A declara aplicabilă în continuare, tale quale, dezlegarea dată prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 1 din 19 ianuarie 2009 înseamnă a provoca eludarea, pe cale judiciară, a unei interdicţii instituite pe cale legală. În contextul argumentelor prezentate s-a făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997 vizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, în cuprinsul căreia (în paragraful final) s-a reţinut într-un mod lipsit de echivoc, ca necesară, „o intervenţie viitoare a legiuitorului prin care să se reglementeze dreptul persoanei de a se adresa instanţei de judecată competente, atunci când este nemulţumită de soluţia dată plângerii sale contra actelor procurorului”. În viziunea Curţii Constituţionale, în decizia anterior menţionată, această ultimă condiţie de admisibilitate se consideră îndeplinită ori de câte ori în urma parcurgerii etapei prealabile de control intern persoana interesată rămâne nemulţumită de soluţia dată plângerii sale iniţiale contra actelor procurorului. Prin urmare, a insista în parcurgerea unui nou control intern, ierarhic, pentru soluţia de clasare dispusă de procurorul ierarhic superior în urma admiterii plângerii persoanei interesate echivalează cu îndepărtarea de reperele obligatorii stabilite prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale şi cu ignorarea opţiunii legiuitorului, exprimată prin dispoziţiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, de înlăturare a controlului în cascadă, prin plângeri succesive. De altfel, în actuala reglementare procesual penală, această opţiune legislativă nu se manifestă conjunctural, ci în mod asumat, existând şi alte instituţii în care controlul jurisdicţional de legalitate şi temeinicie a unui act al procurorului poate fi exercitat şi în absenţa parcurgerii unui control intern, prealabil, la procurorul ierarhic superior. O astfel de situaţie se regăseşte în cazul redeschiderii urmăririi penale, în ipoteza reglementată prin dispoziţiile art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, atunci când, ca urmare a apariţiei unor fapte sau împrejurări noi, procurorul de caz revocă ordonanţa de clasare şi dispune redeschiderea urmăririi penale, soluţia procurorului este supusă, din oficiu, unui examen de legalitate şi temeinicie realizat de judecătorul de cameră preliminară, fără a mai fi necesară atacarea în prealabil a acesteia la procurorul ierarhic superior. Aşadar, în optica legiuitorului actual, accesul la judecător în cazul actelor esenţiale ale procurorului poate fi declanşat uneori chiar în absenţa parcurgerii etapei prealabile a controlului ierarhic. Prin urmare, un control judecătoresc imediat de legalitate şi temeinicie, în considerarea ansamblului de garanţii convenţionale şi naţionale pe care le presupune orice procedură jurisdicţională, este de preferat în faţa repetării controlului intern, ierarhic, care deja s-a dovedit ineficace. 5.2. Centrul de cercetări în ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, în punctul de vedere transmis la dosar, a susţinut că, în ipoteza în care plângerea a fost admisă doar în parte de către procurorul ierarhic superior, dispunându-se infirmarea soluţiei atacate pe baza altor temeiuri de fapt sau de drept şi dispunerea unei noi soluţii de clasare, plângerea va fi adresată procurorului ierarhic superior celui care a admis plângerea. Astfel, în situaţia în care soluţia de netrimitere în judecată este infirmată de către primul procuror în procedura prevăzută de art. 339 din Codul de procedură penală, soluţia acestuia din urmă urmează a fi supusă controlului ierarhic din raţiuni ce ţin atât de respectarea principiului controlului şi subordonării ierarhice, cât şi de dreptul părţii de a beneficia de un dublu control al soluţiilor de netrimitere în judecată. În acest context, soluţia infirmată de procurorul ierarhic superior nu mai are nicio putere, astfel că prin adoptarea de către acesta din urmă a unei soluţii de netrimitere în judecată – diferită sau identică în conţinut, întemeiată pe motivele invocate în plângerea petentului sau pe alte motive – ne vom afla din nou în prima etapă a procedurii ce presupune, cu necesitate, verificarea acestei soluţii pe cale ierarhică.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauza privind recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând interpretarea şi aplicarea în mod unitar a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor a apreciat că actuala reglementare a dispoziţiilor legale supuse interpretării unitare nu diferă, în esenţă, de aceea avută în vedere la elaborarea şi adoptarea Deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2009 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite. Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării, judecătorul-raportor a reţinut că, în ipoteza admiterii plângerii de către procurorul ierarhic superior, dispoziţia cuprinsă în alin. (5) al art. 339 din Codul de procedură penală trebuie interpretată prin coroborare cu dispoziţiile art. 340 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că „Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă”. Aşadar, ca urmare a exercitării controlului de legalitate şi temeinicie determinat de plângerea persoanei interesate, procurorul ierarhic superior, admiţând plângerea şi infirmând soluţia atacată, dar dispunând în baza altor temeiuri de fapt şi/sau de drept tot o soluţie de clasare, pronunţă o soluţie nouă asupra conflictului de drept penal ce se impune – dacă persoana interesată apreciază că şi prin această nouă soluţie de clasare i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime – a fi verificată pe cale ierarhică în cadrul Ministerului Public, noua soluţie asupra urmăririi penale finalizată cu clasarea cauzei adoptată de procurorul ierarhic superior neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 7.1. Dispoziţii legale relevante din Codul de procedură penală Art. 339. – Plângerea împotriva actelor procurorului (1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2) În cazul când măsurile şi actele sunt ale primprocurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială. (4) În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. (5) Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate. (6) Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, daca legea nu dispune altfel. Art. 340. – Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată (1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în prima instanţă. (2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare. (…) 7.2. Admisibilitatea recursului în interesul legii Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală. 7.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele: Practica neunitară ce a declanşat sesizarea este rezultatul evaluării aplicabilităţii şi forţei juridice actuale a dezlegării şi argumentelor expuse în considerentele Deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2009 pronunţate în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 18 iunie 2009), în cazul actualei instituţii a plângerii în faţa judecătorului împotriva actelor procurorului şi a soluţiilor de netrimitere în judecată. Reglementarea în vigoare include o dispoziţie complet nouă faţă de normele evaluate în cadrul deciziei menţionate, art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, ce face obiectul prezentei evaluări. Astfel, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. 2 şi 3 şi ale art. 278 1 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură penală anterior, a stabilit că: „Organul judiciar competent să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi ori altă soluţie de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior. Numai în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei de judecată.” La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noua codificare, reglementarea instituţiei plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală încorporând dispoziţii noi în raport cu reglementarea abrogată. Cu caracter de noutate este art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevede că „ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea”. Potrivit art. 474 1 din Codul de procedură penală, „efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată (…)”. Aşadar, Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2009 şi-a încetat efectele la momentul abrogării codificării anterioare, suplimentar, şi ca urmare a modificării reglementării instituţiei în noua lege procesual penală. Perpetuarea dezlegării ar genera o soluţie contrară reglementării actuale, prin prelungirea nejustificată a etapei anterioare sesizării judecătorului de cameră preliminară, echivalentă legiferării unei competenţe funcţionale, în cascadă, a următorilor procurori-şefi, până la emiterea unei soluţii exprese de respingere a plângerii. Textul supus interpretării nu distinge, însă, după cum soluţia este de respingere, de admitere în parte ori pentru alte motive decât cele invocate de petent, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă). Ignorarea acestei reguli de interpretare ar genera o rezolvare contrară voinţei legiuitorului, echivalând cu legiferarea. A limita aplicabilitatea textului la o anumită soluţie emisă de procurorul ierarhic, aceea a respingerii, cu consecinţa perpetuării plângerii către eşaloanele superioare, în considerarea principiului subordonării ierarhice, echivalează cu o modificare legislativă a instituţiei, inclusiv în privinţa competenţei funcţionale ce va fi translatată pe verticală, ajungându-se ca organe judiciare (procurori) ce în mod obiectiv nu ar soluţiona acele cauze să poată fi învestiţi. Interpretarea semantică a normei conduce la aceeaşi rezolvare potrivit căreia, indiferent de soluţia adoptată de procurorul ierarhic superior, petentul nu va fi ţinut a formula o nouă plângere pe cale ierarhică. Formula imperativă din text nu mai pot fi atacate exclude dezlegarea potrivit căreia plângerea va fi reiterată până la emiterea unei soluţii exprese de respingere. Aceeaşi rezolvare a problematicii de drept este antamată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, evaluând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală 1 , a reţinut că „stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor procurorului nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. (…)” 1 Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 15 noiembrie 2017 (paragrafele 17 şi 18). A se vedea şi Decizia nr. 527 din 24 septembrie 2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020 (paragrafele 16 şi 17); Decizia nr. 677 din 6 noiembrie 2018 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (2), art. 336 alin. (2) şi art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 10 ianuarie 2019 (paragraful 26). Continuând argumentul instanţei de contencios constituţional, se constată că o astfel de restrângere a dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie, accesul liber la justiţie, ar interveni în cazul unei soluţii de admitere pentru alte motive, argumente ori temeiuri decât cele evocate de petent, atât timp cât accesul la justiţie ar fi condiţionat de o soluţie expresă de respingere. Din analiza semantică şi sistematică a prevederilor art. 339 alin. (5) şi art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală rezultă că esenţială pentru admisibilitatea sesizării judecătorului de cameră preliminară este ineficacitatea controlului ierarhic în raport cu interesul evocat prin plângere. Această ineficacitate se transpune judiciar în: nerezolvarea plângerii în termenul legal; dispunerea unei soluţii exprese de respingere a plângerii împotriva soluţiei procurorului de caz; dispunerea unei soluţii de admitere întemeiate pe alte motive, de fapt ori de drept, decât cele invocate de petent. Legitimarea procesuală necesară formulării plângerii la judecător, în această ultimă situaţie, rezidă din aceea că valorificarea altor elemente de fapt sau de drept în soluţionarea plângerii, de către procurorul ierarhic superior, poate reprezenta o lipsă de valorizare a interesului legitim urmărit de petent şi echivalează cu respingerea solicit