Decizia nr. 26 din 15 noiembrie 2021

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar privind competenţa organului de urmărire penală în instrumentarea infracţiunii de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, în condiţiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depăşeşte pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Examen jurisprudenţial 2.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că aceste cauze trebuie soluţionate de parchetele ordinare a căror competenţă după materie sau după calitatea persoanei este stabilită de dispoziţiile Codului de procedură penală. În ceea ce priveşte înţelesul expresiei „obiectul infracţiunii de corupţie” din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, s-a arătat că acesta vizează doar infracţiunile de corupţie reglementate în capitolul III secţiunea a 2-a (intitulată „Infracţiuni de corupţie”) din Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, fără a se explica înţelesul concret al acestei expresii. Totodată, noţiunea de „pagubă” din acelaşi articol a fost considerată unanim de instanţele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părţii civile reprezentând urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, ce intră şi în conţinutul constitutiv al infracţiunii reglementate de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Aceasta ar atrage competenţa specială a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în baza art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 doar în cazul tezei I, nu şi a II-a, respectiv când paguba este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, instanţele au reţinut că aceasta este reglementată în Legea nr. 78/2000 la capitolul III secţiunea a 3-a ce vizează infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie. Întrucât este o infracţiune asimilată celor de corupţie şi nu una de corupţie propriu-zisă, competenţa de efectuare a urmăririi penale nu poate fi analizată după criteriul „obiectul infracţiunii de corupţie” prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În plus, aceasta este o infracţiune de rezultat, iar pentru stabilirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie se va avea în vedere doar criteriul pagubei materiale din art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. 2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că din punctul de vedere al competenţei aceste cauze trebuie soluţionate de Direcţia Naţională Anticorupţie. În argumentarea soluţiei s-a arătat că, în ceea ce priveşte înţelesul expresiei „obiectul infracţiunii de corupţie” din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, unele instanţe au reţinut că suma de bani sau foloasele pretinse/promise/acceptate/oferite/date/primite de la infracţiunile de luare/dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă reprezintă şi folosul necuvenit obţinut pentru sine ori pentru altul de către funcţionarul public din infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Instanţele care au susţinut această opinie au reţinut că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care stabilesc infracţiunile de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, au în vedere toate infracţiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincţie între infracţiunile de corupţie şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel încât nu se poate susţine că teza a II-a a acestui text de lege se aplică exclusiv infracţiunilor de corupţie, limitativ prevăzute în secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000. Instanţele au apreciat că normele ce reglementează competenţa sunt de strictă interpretare şi atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Totodată, s-a susţinut că prin „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie”, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite prin comiterea infracţiunii de corupţie (în sensul generic reţinut mai sus), respectiv bani, bunuri, valori, orice avantaje patrimoniale necuvenite, a căror valoare este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Astfel, instanţele au apreciat că, dacă „folosul necuvenit” obţinut de funcţionarul public pentru sine sau pentru altul (care este a doua urmare imediată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, competenţa de a efectua urmărirea penală revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Noţiunea de „pagubă” din acelaşi articol a fost considerată unanim de instanţele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părţii civile. Aceasta ar atrage competenţa specială a Direcţiei Naţionale Anticorupţie doar în baza art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, când este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În argumentarea punctului de vedere s-a susţinut că în analiza stabilirii competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie se au în vedere dispoziţiile art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în ansamblul lor. În acest sens s-a arătat că la alin. (1) este reglementată competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în „una din următoarele condiţii”, rezultând din această exprimare că există mai multe criterii după care poate fi stabilită competenţa acestui parchet specializat, precum şi faptul că infracţiunile care nu se încadrează în criteriile enumerate în cuprinsul textului de lege menţionat vor fi de competenţa parchetelor ordinare. Totodată, în cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 este stabilită competenţa acestei structuri de parchet în funcţie de criteriile „pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro” sau „dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro”. Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie în funcţie de calitatea persoanei care săvârşeşte infracţiunea, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie. De asemenea, alin. (2) al art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileşte în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, iar alin. (3) al textului de lege menţionat stabileşte în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal (printre care şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal), „dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro”. Astfel, prin criteriile în raport cu care se determină competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie se au în vedere categorii diferite de infracţiuni, astfel cum sunt clasificate în art. 5 din Legea nr. 78/2000, chiar dacă titlul legii face referire generală la „prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”. În situaţia în care toate infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 ar fi fost „infracţiuni de corupţie”, nu ar mai fi existat nicio justificare ca în cuprinsul legii acestea să fie clasificate în infracţiuni de corupţie (capitolul III secţiunea a 2-a), infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie (capitolul III secţiunea a 3-a), infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (capitolul III secţiunea a 4-a – abrogată) şi infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (capitolul III secţiunea a 4 1 -a). Pe de altă parte, nu mai era necesară reglementarea expresă a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002] în cazul infracţiunilor săvârşite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, ce se regăsesc în capitolul III secţiunea a 4 1 -a din Legea nr. 78/2000 (art. 18 1 -18 5 ). Aceste infracţiuni sunt în esenţa lor infracţiuni de prejudiciu care au o urmare imediată, constând în paguba creată şi, implicit, un folos necuvenit, astfel că ar fi putut să li se aplice dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Aceste infracţiuni prezintă şi formă agravată când faptele au produs consecinţe deosebit de grave (potrivit art. 183 din Codul penal, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, deci mai mult de 200.000 euro cât este prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002). Raportat la acest cuantum al pagubei, competenţa ar fi trebuit să revină Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ anterior precizat, dacă s-ar considera că şi acestea sunt infracţiuni de corupţie. În condiţiile în care legiuitorul a prevăzut expres în alin. (2) al art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru aceste infracţiuni, săvârşite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, rezultă că la criteriile de stabilire a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-a avut în vedere clasificarea infracţiunilor, astfel cum figurează în art. 5 din Legea nr. 78/2000. În consecinţă, s-a susţinut că, atunci când legiuitorul a făcut referire în art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 la infracţiunile de corupţie, a vizat doar infracţiunile prevăzute în art. 5 alin. (1), respectiv în capitolul III secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000 . Totodată, s-a susţinut că, în cazul infracţiunii reglementate de art. 18 5 din Legea nr. 78/2000 (încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuţii de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârşirea de către o persoană care se află în subordinea sa şi care a acţionat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 18 1 -18 3 sau săvârşirea unei infracţiuni de corupţie ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă), la urmarea imediată a acesteia, se face referire la „săvârşirea unei infracţiuni de corupţie”, şi nu la infracţiuni, în general, sau la o anumită infracţiune din Legea nr. 78/2000. În plus, art. 24 din Legea nr. 78/2000 face referire la „sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora ori din infracţiuni ce au legătură cu acestea”. Rezultă astfel că, deşi Legea nr. 78/2000 se intitulează Legea privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, legiuitorul a considerat că doar unele fapte reprezintă propriu-zis infracţiuni de corupţie (respectiv cele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 78/2000 şi reglementate de art. 6 din aceeaşi lege la capitolul III secţiunea a 2-a), alte fapte fiind infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie şi infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (o infracţiune din această ultimă categorie – art. 18 5 făcând direct referire la o infracţiune de corupţie). Întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 se raportează la infracţiunile din Legea nr. 78/2000 şi trebuie să se coroboreze cu această lege, s-a concluzionat că, la reglementarea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prevăzută la art. 13 din actul normativ menţionat, s-a avut în vedere aceeaşi clasificare a infracţiunilor, astfel cum figurează acestea în Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (abrogate) şi infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Deoarece infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracţiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracţiuni în vederea stabilirii competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracţiunile de rezultat (cum este şi infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) şi criteriul obiectului infracţiunii de corupţie, pentru infracţiunile de corupţie ca infracţiuni de pericol. În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracţiunii de corupţie” în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă. În sprijinul acestei opinii este şi faptul că nu se justifică instituirea a două criterii distincte pentru aceeaşi infracţiune (cum este cazul infracţiunii de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal), pentru a stabili competenţa în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie în baza aceleiaşi dispoziţii legale – art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, respectiv paguba materială şi obiectul infracţiunii de corupţie, atunci când persoana cercetată nu are o calitate specială. Alegerea legiuitorului a fost aceea de a opera cu două noţiuni: obiectul infracţiunii de corupţie şi paguba, tocmai pentru ca, din categoriile de infracţiuni stabilite de Legea nr. 78/2000, să fie de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie doar cele de o anumită gravitate. Totodată, pentru a fi întrunite elementele tipicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, este necesară existenţa celor două urmări: o primă urmare este paguba creată părţii civile (care este deja criteriu pentru stabilirea competenţei materiale), iar o a doua urmare este folosul necuvenit. În acest context s-a apreciat necesar a fi avută în vedere distincţia dintre obiectul material al unei infracţiuni (abuzul în serviciu neavând obiect material) şi folosul necuvenit realizat prin săvârşirea infracţiunii. Acesta este o consecinţă, iar nu un element al acţiunii de abuz în serviciu. O distincţie asemănătoare a fost realizată şi în doctrină între obiectul material al şantajului şi folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii, considerându-se că cel din urmă este o consecinţă, şi nu un aspect al acţiunii de şantaj. În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă materială, prin aceasta se înţelege urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, constând în prejudiciul material efectiv suferit de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al acestei infracţiuni, generat de actul abuziv al funcţionarului public sau al altei persoane care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice, prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, ori în cadrul oricărei persoane juridice. Diferenţierea dintre paguba materială şi folosul necuvenit a fost explicată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 13 2 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale. Potrivit acestei decizii, paragraful 33, noţiunea de pagubă materială nu se suprapune noţiunii de folos necuvenit (regăsit în dispoziţiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000). Curtea Constituţională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existenţă de sine stătătoare în contextul săvârşirii infracţiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obţinut de către funcţionar un folos necuvenit, fiind, în consecinţă, săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000. Dacă s-ar considera în mod contrar, s-ar ajunge la situaţia în care, ori de câte ori prin săvârşirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar concluziona că s-a realizat şi un folos necuvenit, astfel că infracţiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârşi decât în forma prevăzută de dispoziţiile art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 şi niciodată în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din Codul penal. Deoarece termenul utilizat de art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 este acela de pagubă materială, rezultă că numai prejudiciul ce reprezintă urmarea imediată prevăzută de art. 297 din Codul penal şi deci şi o primă urmare imediată a infracţiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, de o anumită gravitate (peste 200.000 euro), este elementul de tipicitate care determină competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin aplicarea acestui temei. Noţiunea de folos necuvenit, condiţie introdusă de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate ale acestei infracţiuni, fiind o circumstanţă specială care face trimitere la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, nu este relevantă pentru stabilirea competenţei, pentru că niciunul dintre termenii utilizaţi de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu face trimitere la „folos”. Prin obiectul infracţiunii de corupţie se înţelege suma de bani sau bunul remis, pretins, promis, oferit sau acceptat ca urmare a comiterii uneia dintre infracţiunile de corupţie, respectiv de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă (reglementate în capitolul III secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000) şi nu a altor infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000 la capitolul III secţiunile 3-4 1 , printre care se regăseşte şi infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal.

Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, nu sunt incidente în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. În susţinerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente: 1. În conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; (…). Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reglementează distinct, în cadrul capitolului III, infracţiunile de corupţie (secţiunea a 2-a) şi infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie (secţiunea a 3-a). În accepţiunea Legii nr. 78/2000, sfera infracţiunilor de corupţie cuprinde exclusiv infracţiunile de luare de mită, prevăzută în art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută în art. 290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevăzută în art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă, prevăzută în art. 292 din Codul penal. În corelare cu Legea nr. 78/2000, Codul penal reuneşte în capitolul I al titlului V din Partea specială, sub denumirea „Infracţiuni de corupţie”, numai infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă. Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal constituie o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, reglementată în secţiunea consacrată acestei categorii de infracţiuni (secţiunea a 3-a „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie”). Interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a dispoziţiilor Legii nr. 78/2000 şi a dispoziţiilor Codului penal conduce la concluzia că art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 priveşte exclusiv infracţiunile de corupţie, în accepţiunea conferită de Legea nr. 78/2000 şi de Codul penal (infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă). Noţiunii de infracţiuni de corupţie, care are aceeaşi semnificaţie în Legea nr. 78/2000 şi în Codul penal, nu îi poate fi atribuită o semnificaţie diferită în interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în condiţiile în care nu există niciun indiciu că legiuitorul primar sau delegat ar fi extins sfera noţiunii de infracţiuni de corupţie utilizată în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin includerea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Raţiuni de unitate terminologică şi corelare legislativă nu permit conferirea unor accepţiuni diferite conceptului de infracţiuni de corupţie în Legea nr. 78/2000, în Codul penal şi în normele atributive de competenţă prevăzute în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Astfel, dacă până la intrarea în vigoare a Codului penal (1 februarie 2014) exista un dubiu cu privire la identitatea dintre noţiunea de infracţiuni de corupţie utilizată în Legea nr. 78/2000 şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 – în condiţiile în care Codul penal anterior nu opera cu noţiunea de infracţiuni de corupţie, iar infracţiunile de luare de mită, dare de mită şi trafic de influenţă erau incluse într-un capitol comun cu infracţiunile de abuz în serviciu -, intrarea în vigoare a Codului penal a clarificat acest dubiu, prin reglementarea într-un capitol distinct, intitulat „Infracţiuni de corupţie”, a infracţiunilor de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă şi prin reglementarea într-un capitol separat a infracţiunii de abuz în serviciu (capitolul II, intitulat „Infracţiuni de serviciu”, din titlul V al Părţii speciale). 2. Prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituţională a stabilit semnificaţia condiţiei privind obţinerea unui folos necuvenit în economia dispoziţiilor art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care exclude echivalarea „folosului necuvenit” cu „obiectul infracţiunii” la care se referă art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi, în consecinţă, exclude incidenţa acestei teze în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Aşadar, se constată că prin considerentul nr. 32 al Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituţională poziţionează condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit în sfera urmării imediate a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal; în consecinţă, pe calea recursului în interesul legii, condiţiei privind obţinerea unui folos necuvenit nu îi poate fi atribuită o altă semnificaţie decât cea stabilită de instanţa de contencios constituţional, condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit poziţionată în sfera urmării imediate neputând fi repoziţionată în sfera obiectului infracţiunii. În ipoteza particulară în care paguba produsă se converteşte într-un folos necuvenit, ipoteză la care se face referire în considerentul nr. 33 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2017, condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit îşi menţine caracterul de condiţie referitoare la urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal şi nici în această ipoteză folosul necuvenit obţinut nu poate fi transformat în obiect al infracţiunii. Folosul necuvenit obţinut, inclus de Curtea Constituţională în sfera urmării imediate, rămâne circumscris acestei sfere, indiferent de actul normativ care se referă la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Aşadar, chiar dacă s-ar admite că noţiunea de infracţiuni de corupţie utilizată în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu ar fi limitată la infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, această teză nu ar fi incidentă în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, din raţiuni care decurg din caracterul obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2017.

Opinia specialiştilor consultaţi În considerarea art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiştii din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii de Vest din Timişoara şi al Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti au fost solicitaţi să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluţionate diferit. 5.1. Şcoala Doctorală din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin profesor universitar doctor Viorel Paşca, în punctul de vedere transmis la dosar a opinat în sensul că, raportat la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, competenţa să instrumenteze infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal (infracţiune ce este condiţionată de existenţa unei pagube), în condiţiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depăşeşte pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În susţinerea punctului de vedere s-a precizat că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, infracţiune de serviciu, este caracterizată sub aspectul tipicităţii laturii obiective ca o infracţiune de rezultat, legiuitorul condiţionând realizarea ei de cauzarea unei pagube ori de o vătămare a drepturilor. Norma de incriminare prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 este cuprinsă în capitolul III, secţiunea a 3-a a Legii nr. 78/2000 intitulată „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie”, fiind o normă de trimitere prin care se conferă caracter agravat infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, caz în care limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. În forma iniţială a Legii nr. 78/2000, norma sus-amintită era cuprinsă în secţiunea a 4-a intitulată „Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie”, care în art. 17 lit. g) condiţiona agravarea infracţiunii de săvârşirea ei în realizarea scopului urmărit, printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a ale legii, respectiv cele privind infracţiunile de corupţie şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie. Prin această reglementare forma agravată a infracţiunii de abuz în serviciu devenea o infracţiune de pericol atunci când încălcarea atribuţiilor de serviciu era săvârşită în realizarea scopului urmărit, printr-o infracţiune de corupţie sau asimilată infracţiunilor de corupţie, ceea ce crea o dihotomie între forma de bază a infracţiunii (infracţiune de rezultat) şi forma sa agravată (infracţiune de pericol). Prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal au fost abrogate parţial prevederile cuprinse în secţiunea a 3-a a Legii nr. 78/2000 şi a fost modificat art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 prin care forma agravată a infracţiunii de abuz în serviciu este condiţionată de obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit, forma agravată a infracţiunii devenind astfel o infracţiune de rezultat ca şi forma-tip (de bază) a infracţiunii. Cu excepţia infracţiunii de abuz în serviciu, celelalte infracţiuni cuprinse în Legea nr. 78/2000 sunt infracţiuni de pericol, fiind suficient ca fapta să fi fost comisă în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, indiferent dacă folosul necuvenit s-a realizat sau nu. Ca infracţiune de rezultat, abuzul în serviciu, atât în forma-tip, cât şi în forma agravată, necesită cauzarea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Ca infracţiune de corupţie se cere în plus ca funcţionarul public să obţină pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Paguba, prejudiciul produs unei persoane poate fi în acelaşi timp un folos necuvenit pentru o altă persoană, fără ca cele două noţiuni să se identifice. Folosul necuvenit realizat prin săvârşirea infracţiunii este o consecinţă, iar nu un element al acţiunii de abuz în serviciu. În ce priveşte competenţa de cercetare a acestor infracţiuni, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie s-a prevăzut că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 (toate infracţiunile) în raport cu îndeplinirea a două criterii: – un criteriu valoric privind cuantumul pagubei mai mare de 200.000 euro ori valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; – un criteriu privind calitatea persoanei, în cazul în care funcţionarul public îndeplineşte vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie. Interpretarea potrivit căreia competenţa de cercetare a cauzei ar reveni parchetului nespecializat în situaţia în care valoarea pagubei ar fi mai mică de 200.000 euro, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro cumulează cele două criterii valorice, contrar prevederilor, adăugând la legea care prevede că depăşirea oricăreia dintre valorile indicate în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atrage competenţa de cercetare a procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Folosirea de către legiuitor a termenului „obiectul infracţiunii” atât timp cât infracţiunile de corupţie nu au un obiect material nu trebuie să ducă la concluzia că sintagma „valoarea sumei sau a bunului” se referă la altceva decât valoarea folosului necuvenit, element indispensabil infracţiunilor de corupţie şi celor asimilate infracţiunilor de corupţie, în considerarea căruia se comit asemenea fapte. 5.2. Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public, prin conferenţiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, în punctul de vedere transmis la dosar a susţinut că Direcţia Naţională Anticorupţie nu are competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de abuz în serviciu în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal anterior, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro. În susţinerea punctului de vedere formulat s-a arătat că, deşi Legea nr. 78/2000 este intitulată „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”, în realitate nu toate infracţiunile reglementate de acest act normativ sunt infracţiuni de corupţie. Titlurile secţiunilor acestui act normativ sunt relevante pentru soluţionarea acestei probleme: „infracţiuni de corupţie”, „infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie”, „infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie”, „infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene”. De altfel, acest aspect rezultă expres şi din art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care reglementează competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 18 1 -18 5 din Legea nr. 78/2000). În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, aceasta este o variantă agravată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 din Codul penal, după cum se reţine în mod unanim în doctrină. Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal este o infracţiune de serviciu, fiind reglementată în capitolul II titlul V din partea specială a Codului penal, capitol intitulat „Infracţiuni de serviciu”. Prin urmare, şi infracţiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 este de serviciu, şi nu o infracţiune de corupţie. Analizând dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, rezultă că, indiferent de calitatea persoanelor, competenţa de efectuare a urmăririi penale pentru toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 este atribuită Direcţiei Naţionale Anticorupţie, dacă paguba materială este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro. Pe de altă parte, competenţa de efectuare a urmăririi penale este atribuită acestei unităţi de parchet în cazul infracţiunilor de corupţie din Legea nr. 78/2000 (prevăzute de art. 6-9 din acest act normativ, reglementate în secţiunea a 2-a capitolului III, secţiune intitulată „Infracţiuni de corupţie”), indiferent de calitatea persoanelor, dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Această interpretare se impune cu puterea evidenţei din moment ce legiuitorul stabileşte condiţia ca „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie” să fie mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Or, numai în cazul unei infracţiuni de corupţie se poate discuta despre „obiectul infracţiunii de corupţie”. Astfel cum s-a menţionat în precedent, infracţiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune de corupţie, fiind reglementată în secţiunea a 3-a a capitolului II din Legea nr. 78/2000, intitulată „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie”. Prin urmare, criteriul „obiectului infracţiunii de corupţie nu poate opera în această situaţie”. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 să fie în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ar fi prevăzut expres competenţa acestei unităţi de parchet în cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, fie prin indicarea expresă a art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, fie prin reglementarea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru cercetarea infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10-16) din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, este evident că Direcţia Naţională Anticorupţie nu are competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit (prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 6.1. Prin Decizia nr. 306/A din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1.059/45/2015, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, partea civilă şi inculpaţi împotriva Sentinţei penale nr. 14 din 5 aprilie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 1.059/45/2015 (dosar format în baza Rechizitoriului nr. 45/P/2015 din 20