Decizia nr. 26/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 288/1/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 288/1/2021, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, în Dosarul nr. 3.427/111/2016, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 16 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.427/111/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 325 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2011), în sensul de a se stabili dacă acestea se aplică și în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1 februarie 2021 cu nr. 288/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 12 aprilie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare Art. 325. - "Se interzice ocuparea posturilor didactice și de cercetare de către persoane cu privire la care s-a dovedit că au realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară, stabilite conform legii. Se anulează concursul pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, iar contractul de muncă cu universitatea încetează de drept, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară. Constatarea abaterilor se face de către Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, conform legii." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor - Secția I civilă cu nr. 3.427/111/2016 la data de 22 august 2016, contestatoarea X a solicitat, în contradictoriu cu intimata Universitatea din Y: anularea Deciziei nr. xxx din 8 august 2016, prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de muncă; repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei; obligarea pârâtei să îi achite drepturile salariale cuvenite de la data punerii în executare a deciziei de încetare a raportului de muncă și până la data reintegrării efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că este angajată a Universității din Y, în baza Contractului individual de muncă nr. xxx/2003, cu titlul didactic de conferențiar la Facultatea de Inginerie Energetică și Management Industrial, Departamentul textile-pielărie și management industrial.

Prin Ordinul nr. xxxx din 19 iulie 2016, emis de ministrul educației naționale și cercetării științifice, s-a dispus revocarea titlului didactic de conferențiar, acordat inițial prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. xxxxx din 5 august 2005. Pentru luarea acestei decizii s-a avut în vedere solicitarea Cabinetului secretarului de stat nr. xxxxx/yyyy din 4 iulie 2016 privind punerea în aplicare a sancțiunilor propuse prin raportul final nr. xxx/a/2012, aprobat prin Hotărârea Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) nr. xxx/2012, în privința doamnei conferențiar dr. ing. X.

Prin Decizia nr. xxx/SRU din 3 august 2016 a rectorului Universității din Y s-a dispus anularea Deciziei nr. xxxx/p din 29 septembrie 2005 de numire în funcția de conferențiar universitar a doamnei X.

Ulterior, prin Decizia nr. xxx din 8 august 2016, care formează obiectul prezentului litigiu, s-a constatat încetarea de drept a Contractului individual de muncă nr. xxx/2003, în temeiul dispozițiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011.

Contestatoarea a susținut că litigiului de față i se aplică prevederile generale din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), precum și legislația specială conținută în prevederile Legii nr. 1/2011 și ale Legii dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011). Contractul individual de muncă al acesteia a fost încheiat în baza prevederilor din Codul muncii, și nu în baza prevederilor din Legea nr. 1/2011.

La baza aplicării sancțiunilor împotriva contestatoarei, care au dus la încetarea contractului individual de muncă, stă o faptă penală, respectiv infracțiunea de plagiat comisă în anul 1998 cu privire la lucrarea "Proiectarea tricoturilor simple". Pentru această faptă, contestatoarea a fost condamnată de instanța penală la pedeapsa amenzii, fără însă ca împotriva ei să se fi dispus vreo măsură complementară de interzicere a exercitării unei profesii sau de retragere a cărții considerate ca fiind plagiat din mapa didactică personală.

În anul 2005, contestatoarea a participat la concursul de ocupare a unui post de conferențiar, îndeplinind toate condițiile prevăzute în Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 4.822/2004 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind ocuparea posturilor/acordarea titlului de conferențiar universitar, respectiv prezentarea unor lucrări reprezentative constând într-o carte și un îndrumar. Or, contestatoarea avea două cărți și un îndrumar de laborator pe domeniul postului de Inginerie electrică, niciuna dintre acestea nefiind cartea "Proiectarea tricoturilor simple", cu privire la care se reținuse infracțiunea de plagiat și care era irelevantă pentru disciplinele și domeniul postului.

La interval de 7 ani de la titularizarea pe postul de conferențiar universitar, ca urmare a formulării unei reclamații, s-a adoptat Hotărârea CNECSDTI nr. xxx/2012, prin care s-au propus retragerea titlului universitar dobândit de contestatoare în anul 2005, precum și desfacerea disciplinară a contractului său de muncă.

De la emiterea hotărârii CNECSDTI, în februarie 2012, au trecut mai mult de 4 ani, hotărârea respectivă fiind caducă de drept, prin lipsirea intenționată de efecte de către angajatorul competent să o pună în executare.

Contestatoarea a arătat că prevederile art. 325 din Legea nr. 1/2011, care permit constatarea abaterii indiferent de data comiterii faptei, neoperând vreun termen de prescripție, este neconstituțională, deoarece încalcă grav instituția prescripției în materie administrativă sau de dreptul muncii, echivalând răspunderea pentru o astfel de faptă cu răspunderea penală cea mai gravă, respectiv cu cea pentru infracțiunile contra umanității, în principiu imprescriptibile.

În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 325 și 326 din Legea nr. 1/2011 și ale art. 211 din Legea nr. 62/2011.

Prin Sentința civilă nr. 223/LM din 25 mai 2020, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în considerentele Sentinței civile nr. 292/CA din 1 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.961 din 16 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins cererea reclamantei de anulare a Hotărârii CNECSDTI nr. xxx din 6 februarie 2012 și de înlăturare a sancțiunilor stabilite prin această hotărâre, s-a reținut cu putere de lucru judecat că dispozițiile art. 312 și următoarele din Legea nr. 1/2011 privind sancțiunile disciplinare nu sunt aplicabile, legea prevăzând o altă procedură de soluționare a abaterilor disciplinare și o altă competență (art. 312-317 din Legea nr. 1/2011) decât în cazul sancțiunilor prevăzute pentru abateri de la buna conduită în cercetarea științifică (art. 318-326 din Legea nr. 1/2011).

De asemenea, s-a stabilit că reglementările speciale privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare sunt cuprinse în Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 206/2004), aplicabilă în speță; că dispozițiile legale aplicabile nu prevăd un termen pentru constatarea săvârșirii de abateri de la buna conduită în cercetare și aplicarea sancțiunilor, iar prevederile art. 252 din Codul muncii și ale art. 312-317 din Legea nr. 1/2011, care se referă la aplicarea sancțiunilor disciplinare, nu sunt incidente în speță; că are competența de a analiza încălcarea regulilor de bună conduită în cercetaredezvoltare și de a emite hotărâri prin care se stabilește vinovăția persoanei în cauză CNECSDTI, iar nu senatul universității.

Conform sentinței instanței de fond, intervenirea reabilitării de drept a reclamantei nu înlătură caracterul de lucrare plagiată al cărții "Proiectarea tricoturilor simple".

Pe de altă parte, s-a stabilit că prevederile legale care au stat la baza emiterii hotărârii contestate erau în vigoare la data promovării concursului de către reclamantă și nu au fost aplicate retroactiv.

De asemenea, instanțele au reținut că termenul prevăzut de art. 326 din Legea nr. 1/2011 este un termen de recomandare.

Referitor la sancțiunile aplicate, instanțele au stabilit că includerea lucrării plagiate în lista de lucrări depusă în dosarul pentru obținerea titlului de conferențiar universitar reprezintă o abatere de la normele de bună conduită în cercetare-dezvoltare prevăzute de Legea nr. 206/2004, astfel că este întemeiată aplicarea prevederilor art. 14 alin. (1) lit. b), e) și g) din această lege.

Problema litigioasă dedusă judecății o constituie legalitatea și temeinicia deciziei de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei.

Cum toate criticile referitoare la legalitatea și temeinicia sancțiunii desfacerii contractului individual de muncă al contestatoarei au fost analizate prin Sentința nr. 292/CA din 1 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1.961 din 16 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal - ale căror statuări se bucură de putere de lucru judecat -, în speță pot fi analizate numai criticile contestatoarei referitoare la legalitatea/respectarea procedurii de punere în aplicare a acestei sancțiuni.

Instanța a reținut că procedura constatării abaterii și a propunerii sancțiunii desfacerii contractului individual de muncă pentru nerespectarea normelor de bună conduită în cercetaredezvoltare este reglementată de Legea nr. 206/2004, iar punerea în aplicare a sancțiunii, de art. 326 din Legea nr. 1/2011.

Aplicând aceste dispoziții legale la speță, rezultă că, în baza raportului CNECSDTI, prin care s-a stabilit sancțiunea pentru fapta reținută în sarcina contestatoarei, prevăzută la art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2004, instituției intimate îi revenea obligația întocmirii și emiterii deciziei de încetare a contractului individual de muncă, în calitatea sa de angajator (art. 58 din Codul muncii).

În ceea ce privește temeiul de drept indicat în cuprinsul deciziei, instanța a constatat că acesta este în concordanță cu prevederile art. 325 din Legea nr. 1/2011. Prin urmare, contrar susținerilor contestatoarei, decizia a fost emisă de organul competent, fiind pusă în aplicare tocmai sancțiunea propusă de CNECSDTI (desfacerea contractului individual de muncă), iar momentul la care a fost emisă decizia nu are relevanță (perioada concediului legal de odihnă).

De asemenea, instanța a constatat că decizia contestată cuprinde toate motivele de fapt și de drept strict necesare pentru respectarea dreptului la apărare al intimatei, în cuprinsul acesteia făcându-se referire la raportul CNECSDTI (prin care s-a stabilit sancțiunea care a fost pusă în aplicare) și temeiul de drept pentru aplicarea sancțiunii de către instituția angajatoare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea, solicitând, în principal, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, iar în subsidiar, anularea sentinței, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În motivarea apelului, invocând actele administrative emise și hotărârile pronunțate, apelanta-contestatoare a arătat că în momentul de față atât titlul didactic de conferențiar, cât și decizia de numire în funcția de conferențiar universitar sunt în vigoare și că instanța de fond nu a ținut cont de actele depuse și a făcut o confuzie cu privire la obiectul cauzei. Astfel, prin cererea de sesizare a primei instanțe se solicită anularea deciziei prin care s-a dispus "încetarea de drept" a contractului individual de muncă, iar nu "desfacerea" acestuia, cum a reținut instanța.

În motivarea deciziei atacate nu sunt invocate dispozițiile de încetare a contractului de muncă prevăzute de Codul muncii, ci dispozițiile din legea specială, respectiv art. 325 din Legea nr. 1/2011, care nu era în vigoare la momentul comiterii faptei și al condamnării penale și nici la data organizării concursului sau a dobândirii calității de conferențiar.

De asemenea, susține că nu au fost respectate dispozițiile art. 325 din Legea nr. 1/2011, care reglementează anularea concursului pentru un post didactic sau de cercetare ocupat de către persoane cu privire la care s-a dovedit că au realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară, urmată de încetarea de drept a contractului de muncă, ca efect al anulării concursului, anulare care nu s-a dispus, și nici dispozițiile art. 313 din aceeași lege, cu privire la aplicarea unei sancțiuni disciplinare de desfacere a contractului individual de muncă.

A invocat și tardivitatea punerii în aplicare a Hotărârii CNECSDTI din februarie 2012.

La data de 12 iunie 2020, contestatoarea a formulat o nouă cerere de apel prin care a arătat că, raportat la data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile (2003) sau, după caz, la data săvârșirii faptei (1998), despre care se afirmă că reprezintă abatere de la normele de bună conduită, în anul 2012 operase prescripția dreptului de a constata și aplica sancțiunile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 206/2004.

Invocă în favoarea sa Decizia Curții Constituționale nr. 518 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 14 ianuarie 2020, prin care s-a decis că dispozițiile art. 326 din Legea nr. 1/2011 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin a treia cerere de apel formulată la data de 12 iunie 2020, prin avocat, contestatoarea a mai susținut că Ordinul ministrului educației naționale și cercetării științifice nr. xxxx/2016 a fost anulat definitiv prin Sentința nr. 98/CA din 14 iulie 2017 a Curții de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin Decizia nr. 5.206 din 30 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Deși Decizia rectorului nr. xxx/SRU din 8 august 2016 se întemeiază pe prevederile art. 325 din Legea nr. 1/2011, aceste dispoziții reglementează o situație distinctă față de cea din art. 324 din Legea nr. 1/2011, forma în vigoare la data de 8 august 2016, sancțiunile prevăzute de acest din urmă text punându-se în aplicare potrivit art. 326 din aceeași lege. Cu alte cuvinte, chiar și sancțiunilor stabilite în condițiile art. 14 din Legea nr. 206/2004, sub aspect procedural și în scopul punerii lor în aplicare, le sunt aplicabile tot prevederile art. 326 din Legea nr. 1/2011.

În lipsa unor hotărâri judecătorești definitive prin care să se fi anulat concursul pentru postul didactic și de cercetare nu poate fi incidentă ipoteza încetării de drept a contractului individual de muncă, aceasta din urmă fiind subsecventă desființării unei proceduri administrative necesare și obligatorii pentru ocuparea postului didactic și de cercetare. Prin urmare, există o deosebire fundamentală între sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă și situația încetării de drept a contractului de muncă (aceasta din urmă neconstituind o sancțiune disciplinară).

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Universitatea din Y a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că aspectele de fond ale litigiului au stat la baza emiterii deciziei contestate în prezenta cauză. Or, în motivarea apelului se repun în discuție aspecte asupra cărora instanțele s-au pronunțat deja, fapt inadmisibil, conform art. 430 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă.

Litigiul pendinte constituie un caz clasic de încetare a contractului individual de muncă, dispus printr-o lege specială (art. 325 din Legea nr. 1/2011). Privitor la aplicarea acesteia în raporturile de muncă, Codul muncii precizează prin textul art. 1 alin. (2) că dispozițiile sale se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.

În acest context procesual, apelanta-contestatoare a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011, în sensul lămuririi expresiei "indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară", respectiv dacă textul de lege se referă și la fapte săvârșite anterior intrării în vigoare a legii.

În ședința publică din 16 noiembrie 2020, Curtea a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel, de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011 depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât, în speță, se solicită anularea deciziei prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de muncă, decizie fundamentată pe dispozițiile art. 325 din Legea nr. 1/2011, prin reținerea unor abateri grave în sarcina apelantei, săvârșite cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011.

Problema de drept enunțată este nouă, nefiind identificată cu privire la aceasta o practică judiciară consacrată, iar prin consultarea jurisprudenței s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept enunțată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data pronunțării. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-contestatoare, prin punctul de vedere exprimat, a susținut că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe fond, a apreciat că art. 325 din Legea nr. 1/2011 are în vedere doar faptele săvârșite ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, trimiterea făcută de legiuitor la momentul la care s-a făcut dovada abaterii neavând nicio legătură cu abaterile comise anterior intrării în vigoare a legii. În măsura în care s-ar da o altă interpretare textului, s-ar aduce o gravă atingere principiului neretroactivității legii civile, consacrat prin Constituția României, ce constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale. Totodată, s-ar aduce o gravă atingere principiului securității raporturilor juridice, ce presupune neretroactivitatea legii, accesibilitatea și previzibilitatea acesteia.

Intimata Universitatea din Y a arătat, prin notele de ședință depuse la dosar la data de 4 noiembrie 2020, că lasă la aprecierea instanței soluționarea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În opinia sa, sintagma "indiferent de momentul" din textul art. 325 din Legea nr. 1/2011 are sensul: "fără a ține seama de momentul" la care s-a dovedit săvârșirea abaterii, astfel încât sub incidența textului de lege intră și faptele săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 3.427/111/2016 a reținut că dispozițiile art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011, referitoare la anularea concursului pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, cu consecința încetării de drept a contractului de muncă încheiat cu universitatea, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară, trebuie interpretate în sensul că se aplică doar abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, cerința previzibilității presupune ca norma juridică să fie enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite destinatarului ei să își controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele în care acționează, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

În acest sens a statuat și Curtea Constituțională, care, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, a reținut, în legătură cu precizia și previzibilitatea normei juridice, că "46. (...) norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. (...)".

Prin urmare, previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are reprezentarea unor coordonate în funcție de care este obligat să își modeleze conduita.

Or, verificând din această perspectivă aplicarea art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011 în cazul unor abateri grave de la buna conduită săvârșite anterior intrării în vigoare a unei dispoziții care statuează că o asemenea conduită determină anularea concursului și încetarea de drept a contractului de muncă, norma respectivă, chiar dacă nu are caracterul unei sancțiuni penale, induce același efect, al lipsei de previzibilitate, pentru situațiile consumate anterior intrării ei în vigoare.

Faptul că legiuitorul nu distinge în mod expres cu privire la data săvârșirii abaterii nu înseamnă că aceasta nu prezintă relevanță în aplicarea dispozițiilor legii.

Dimpotrivă, data săvârșirii abaterii urmează a fi valorificată, cu aplicarea principiului neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, în sensul că pentru abaterile grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 încetarea de drept a contractului de muncă nu va putea fi dispusă în temeiul art. 325 din această lege.

Prin urmare, o normă specială, cum este cea prevăzută de art. 325 din Legea nr. 1/2011, fiind de strictă interpretare și aplicare, nu poate fi extinsă prin analogie la alte situații aflate în afara sferei sale de aplicare temporală.

Situația juridică premisă este reprezentată de săvârșirea unei abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară, iar dacă aceasta a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ea nu poate genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii sale, conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

În sprijinul acestei interpretări, pentru identitate de rațiune, pot fi reținute și argumentele ce se regăsesc în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 436 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 14 iulie 2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), prin care se acordă relevanță datei săvârșirii abaterii disciplinare, în ceea ce privește aplicarea interdicției magistratului sancționat de a se înscrie la procedura de selecție pentru Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea Constituțională a reținut că: "30. (...) deși legea nouă poate dispune cu privire la consecințe și efecte nerealizate susceptibile de executare continuă/succesivă, ea nu va putea reglementa cu privire la fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naștere sau, după caz, au modificat sau au stins o situație juridică ori cu privire la efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de aceeași dată. Prin urmare, abaterea disciplinară săvârșită anterior apariției Legii nr. 303/2004 reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi și pentru care, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. De aceea, dacă legea creează o situație juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situație juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare."

Instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate din perspectiva criticilor fundamentate pe încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, apreciind că prevederile art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale în măsura în care sintagma "nu au fost niciodată sancționați disciplinar" vizează numai abaterile disciplinare comise după intrarea în vigoare a acesteia.

În același sens, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 733 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 27 februarie 2020, că: "36. (...) dacă legea creează o situație juridică nouă, ea nu are voie să prevadă că noua situație s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare. Cu alte cuvinte, săvârșirea unor fapte penale nu poate produce decât acele efecte juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul comiterii lor (...) 37. (...) textul de lege criticat este în acord cu principiul neretroactivității legii civile dacă sancțiunea de drept civil este aplicabilă exclusiv raporturilor juridice născute ulterior intrării în vigoare a acesteia. (...)".

În exprimarea opiniei asupra chestiunii de drept sesizate, instanța a avut în vedere raționamentul și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2020 (Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019), prin care, în interpretarea și aplicarea art. 83 2 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004, s-a statuat că dispoziția legală menționată nu se aplică în cazul condamnărilor pentru infracțiuni săvârșite anterior intrării sale în vigoare. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cvasitotalitatea instanțelor naționale au comunicat lipsa jurisprudenței relevante în materie.

Curtea de Apel Cluj a transmis Decizia civilă nr. 4.795/R din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Secția I civilă a curții (menționată, cu titlu de practică, în încheierea de sesizare), prin care s-a reținut, fără a se dezvolta, că existența cazului de încetare de drept prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. i) din Codul muncii [forma în vigoare în anul 2009, în prezent lit. h)], încă de la data rămânerii definitive a sentinței penale, face inutilă "reținerea altor motive de încetare de drept prevăzute de legea specială, respectiv art. 325 din Legea nr. 1/2011, oricum aplicabilă abia începând cu data de 1 ianuarie 2011".

Alte instanțe au transmis puncte de vedere teoretice, cristalizându-se două opinii.

Astfel, într-o opinie, judecătorii Curții de Apel București, ai Secției I civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud și ai Secției litigii de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel Iași au apreciat că dispozițiile art. 325 din Legea nr. 1/2011 trebuie interpretate în sensul că acestea nu se aplică și în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, s-a arătat că, deși legea nouă poate dispune cu privire la consecințe și efecte nerealizate susceptibile de executare continuă/succesivă, ea nu va putea reglementa cu privire la fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naștere sau, după caz, au modificat sau au stins o situație juridică ori cu privire la efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de aceeași dată. Prin urmare, abaterea gravă săvârșită anterior apariției Legii nr. 1/2011 reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi și pentru care, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. De aceea, dacă legea creează o situație juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situație juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare.

Cerința previzibilității presupune ca norma juridică să fie enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite destinatarului ei să își controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele în care acționează, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. În acest sens au fost invocate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016.

Or, verificând din această perspectivă aplicarea art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011 în cazul unor abateri grave de la buna conduită săvârșite anterior intrării în vigoare a unei dispoziții care statuează că o asemenea conduită determină anularea concursului și încetarea de drept a contractului de muncă, norma respectivă, chiar dacă nu are caracterul unei sancțiuni penale, induce același efect, al lipsei de previzibilitate, pentru situațiile consumate anterior intrării ei în vigoare.

Faptul că legiuitorul nu distinge în mod expres cu privire la data săvârșirii abaterii nu înseamnă că aceasta nu prezintă relevanță în aplicarea dispozițiilor legii.

Prin urmare, o normă specială, cum este cea prevăzută de art. 325 din Legea nr. 1/2011, fiind de strictă interpretare și aplicare, nu poate fi extinsă prin analogie la alte situații aflate în afara sferei sale de aplicare temporală.

Au fost amintite, în susținerea acestui punct de vedere, Decizia Curții Constituționale nr. 436 din 8 iulie 2014, precum și Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale căror considerente s-a apreciat că ar trebui avute în vedere prin asemănare.

A fost exprimată și opinia contrară de către judecătorii titulari ai completurilor de litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Iași, care au apreciat că dispozițiile art. 325 din Legea nr. 1/2011 se aplică și în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite anterior intrării în vigoare a acestei legi, motivat de faptul că norma legală nu reglementează o sancțiune, ci instituie o incapacitate a persoanelor cu privire la care s-a dovedit că au avut abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară, stabilite conform legii, de a ocupa posturi didactice și de cercetare. Așadar, nu se pune problema retroactivării unei norme de drept, ci doar a stabilirii unei categorii de persoane care nu pot accede la ocuparea unui post didactic și de cercetare. Din analiza textului art. 325 rezidă, fără putință de tăgadă, faptul că incapacitatea subzistă indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a săvârșit abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Din verificările efectuate a rezultat că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția dificultății problemei de drept supuse interpretării, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: X.I. Asupra admisibilității sesizării

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiții de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ și care pot fi enunțate astfel: - existența unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, din perspectiva primelor două condiții enunțate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la o curte de apel, instanța învestită cu soluționarea apelului urmează să judece conflictul de muncă în ultimă instanță, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel Oradea, titulara sesizării.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că sintagma "chestiune de drept", la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelație cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluționarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanșa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudențe neunitare.

Astfel, instanța de trimitere are obligația identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizării aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării și aplicării, identificării aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum și a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluționarea cauzei pe fond.

Caracterul veritabil, în special dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilității, își găsește justificarea în dezideratul ca intervenția instanței supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanței învestite legal cu soluționarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct și efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituțional.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este acela de a releva norma și felul în care, din cauza complexității sau, dimpotrivă, a precarității reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite și ar putea avea ca rezultat o jurisprudență neunitară.

Instanța care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susțin interpretările aflate în opoziție pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidența unei anumite interpretări și astfel necesitatea de a apela la mecanismul de unificare. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente.

Divergența de interpretare ce există între reclamant și pârât, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operațiuni logico-juridice.

Această exigență legală a fost subliniată constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanței de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei. Fără a nega importanta cooperării dintre Înalta Curte de Casație și Justiție și instanța de trimitere, pe care art. 519 din Codul de procedură civilă o are în vedere, nu se poate tăgădui că instanța supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme ele nu sunt caracterizate de o dificultate reală (deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016; nr. 4 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018; nr. 46 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018; nr. 39 din 23 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 11 noiembrie 2019; nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020).

În acest context se observă că instanța de trimitere, deși a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 325 din Legea educației naționale nr. 1/2011, nu a arătat în ce constau dificultățile de interpretare a acestor dispoziții legale, neargumentând caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor legale puse în discuție în cauză și astfel nu a motivat efectiv în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menționate.

Distinct de faptul că din încheierea instanței de trimitere lipsesc argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispozițiilor legale anterior evocate, titularul sesizării nu a întâmpinat nicio dificultate în interpretarea acestora, aspect care rezultă cu evidență din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, instanța de trimitere a apreciat că dispozițiile art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011, referitoare la anularea concursului pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, cu consecința încetării de drept a contractului de muncă încheiat cu universitatea, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară, trebuie interpretate în sensul că se aplică doar abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Instanța a arătat că această interpretare se impune față de cerința previzibilității normei juridice, ce presupune ca aceasta să fie enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite destinatarului ei să își controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele în care acționează, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă, după cum rezultă și din cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016.

S-a mai arătat că faptul că legiuitorul nu distinge în mod expres cu privire la data săvârșirii abaterii nu înseamnă că aceasta nu prezintă relevanță în aplicarea dispozițiilor legii, ci, dimpotrivă, aceasta urmează a fi valorificată, cu aplicarea principiului neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că pentru abaterile grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 încetarea de drept a contractului de muncă nu va putea fi dispusă în temeiul art. 325 din Legea nr. 1/2011.

A precizat instanța de trimitere și că situația juridică premisă a normei speciale prevăzute de art. 325 din Legea nr. 1/2011 este reprezentată de săvârșirea unei abateri grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară, iar dacă aceasta a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ea nu poate genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii sale, conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

În sprijinul acestei interpretări, pentru identitate de rațiune, instanța a reținut și argumentele ce se regăsesc în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 436 din 8 iulie 2014, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 733 din 21 noiembrie 2019, precum și în considerentele Deciziei nr. 43 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Așadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanțele litigiului, modalitatea de formulare a întrebării și punctul de vedere expus de instanța de trimitere, relevă că aceasta nu pune în discuție o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în conținutul întrebării, art. 325 din Legea nr. 1/2011, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la incidența acestui text de lege numai în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară săvârșite ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, astfel cum a fost formulată, nu vizează interpretarea unui text de lege lacunar ori neclar, cu posibilități multiple de interpretare, care să necesite lămurirea sa printr-o hotărâre prealabilă.

Sub acest aspect trebuie reamintit că scopul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudențe neunitare ca urmare a interpretării și aplicării diferite a unei dispoziții legale.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din același act normativ, sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă.