ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 23/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 82/1/2021, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, în Dosarul nr. 1.240/119/2019, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus, prin încheierea din 10 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.240/119/2019, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare - forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009), se interpretează în sensul că instituțiile și autoritățile publice la care se referă această normă legală acordă, sub condiția de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinație, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizație de vacanță sau o primă de vacanță, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat sau pot acorda o indemnizație de vacanță sau primă de vacanță, sub formă de vouchere, în cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat, dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinație, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 ianuarie 2021 cu nr. 82/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 12 aprilie 2021.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare - forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018

Prin Sentința civilă nr. 557 din 9 iulie 2016, Tribunalul Covasna - Secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Sindicatul "S" C, în numele și pentru membrii de sindicat A, B, C, D și E, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul X.

În considerentele acestei hotărâri, în esență, s-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la achitarea contravalorii voucherelor de vacanță neacordate pentru perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, aferente anului 2018, în valoare de 1.450 lei pentru fiecare angajat, arătând că membrii de sindicat pentru care a fost promovată acțiunea sunt angajați ai spitalului pârât. Aceștia, deși au cerut angajatorului să le acorde pentru anul 2018 voucherele de vacanță, nu au beneficiat de respectivele drepturi.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2017 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2017) s-a modificat alineatul (2) al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, în sensul că instituțiile și autoritățile bugetare acordă, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018 o singură indemnizație de vacanță sub formă de vouchere de vacanță în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat. În același sens, sunt și prevederile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cu modificările și completările ulterioare (Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009), care instituie o obligație în sarcina angajatorului (normă imperativă, nu facultativă), instituția fiind implicit obligată să prevadă în bugetul său sume cu această destinație, în limitele cărora să acorde voucherele de vacanță.

Potrivit expunerii de motive din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2017, programul de guvernare 2017-2020 a urmărit acordarea către toți angajații bugetari a indemnizației de vacanță sau a primei de vacanță, sub forma unui voucher egal cu valoarea salariului minim brut din acel an.

În drept, au fost invocate prevederile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu motivarea că membrilor de sindicat nu li s-au acordat voucherele de vacanță în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, deoarece spitalul nu a dispus de fondurile bănești necesare plății acestor drepturi. S-a încercat identificarea unor surse în vederea acordării acestora, însă procentul cheltuielilor de natură salarială din totalul cheltuielilor unității a fost de 86,16% în anul 2018, motiv pentru care unitatea medicală nu a acordat niciunui salariat aceste vouchere de vacanță.

Analizând pretențiile deduse judecății, prin raportare la probele administrate în cauză și la normele legale aplicabile speței, tribunalul a reținut că art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 folosește termenul "acordă" în opoziție cu termenul din conținutul art. 1 alin. (1) din același act normativ - "pot acorda", ceea ce determină concluzia neîndoielnică potrivit căreia, în sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituție publică centrală și/sau locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului - personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă în cadrul unei unități bugetare. Acest drept nu este însă unul pur și simplu, ci este unul condiționat deoarece, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2008, acordarea primelor de vacanță sub forma voucherelor de vacanță nu se poate realiza decât "în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație".

Așadar, existența dreptului angajatului unei instituții bugetare de a beneficia de prime de vacanță sub forma voucherelor de vacanță pentru anul 2018 este subsumată condiției legale a alocării în bugetul instituției respective de sume cu această destinație.

În speță, câtă vreme angajatorul pârât nu a avut prevăzute în bugetul pe anul 2018 sume alocate cu destinația de vouchere de vacanță, s-a apreciat că pretenția reclamantului este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Sindicatul "S" C, care a solicitat schimbarea sa în tot și admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării intimatei-pârâte la achitarea contravalorii voucherelor de vacanță neacordate pentru perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, în valoare de 1.450 lei/contestator.

În motivarea căii de atac declarate, apelantul a învederat că soluția instanței de fond este greșită, deoarece intimata a avut prevăzute sume cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul 2018, buget aprobat de ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Sănătății, în sumă de 220.000 lei (poziția 391).

Soluția instanței de fond nu ține cont de voința legiuitorului. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, prin forma în vigoare în perioada vizată de acțiune, instituie o obligație a angajatorului de a-i acorda salariatului beneficiul material al voucherelor de vacanță. Obligația este imperativă, astfel încât angajatorul este obligat, atât pentru anul 2017, cât și pentru anul 2018, să aloce fondurile necesare.

Practica judiciară, relativ puțină până în prezent, a fost în sensul admiterii acestor pretenții ale salariaților din sănătate (de exemplu, Sentința civilă nr. 441 din 20 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția I civilă, definitivă prin Decizia nr. 870 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă; Sentința civilă nr. 1.031 din 9 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Sălaj - Secția civilă, definitivă prin Decizia nr. 329/A din 29 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale; Sentința civilă nr. 1.049 din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 153/A din 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale).

Intimatul-pârât Spitalul X a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că nu a dispus de fondurile necesare pentru acordarea voucherelor de vacanță în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018.

În ședința publică din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel, din oficiu, a dispus administrarea probei cu anumite înscrisuri, iar în ședința publică din 12 noiembrie 2020 a dispus suplimentarea probatoriului cu interogatoriul intimatului-pârât. Prin răspunsul scris dat de către intimatul-pârât la interogatoriu s-a arătat că în luna iunie 2018 a fost prevăzută în bugetul de venituri și cheltuieli pe anul respectiv suma de bani înscrisă la pozițiile 127 și 391, cu titlu de vouchere de vacanță (220.000 lei), care însă nu a fost cheltuită în acest scop, deoarece spitalul nu a reușit să constituie toată suma necesară. Întrucât în perioada respectivă intimatul-pârât avea aproximativ 580 de angajați, potențiali beneficiari ai voucherelor de vacanță, suma totală necesară plății acestor vouchere de vacanță era de 840.000 lei.

La același termen, instanța de apel a dispus consultarea părților cu privire la posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu chestiunea de drept anterior enunțată. De asemenea a solicitat părților să își exprime opinia cu privire la modul de dezlegare a respectivei probleme de drept.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2020, din oficiu, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecății.

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

Completul de judecată, constituit la nivelul unei curți de apel, este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (apel).

De chestiunea de drept vizată depinde soluționarea pe fond a cauzei întrucât, prin cererea de chemare în judecată formulată de către sindicatul apelant, s-a solicitat obligarea intimatului la achitarea contravalorii voucherelor de vacanță pentru perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, în cuantum de 1.450 lei/membru de sindicat reprezentat. Spitalul intimat s-a apărat în apel invocând lipsa unor fonduri bugetare suficiente pentru acordarea voucherelor de vacanță la nivelul solicitat, în perioada vizată, pentru toți angajații săi. În sfârșit, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, în esență, pentru considerentul lipsei oricăror fonduri care să fi fost prevăzute de către intimat în bugetul pe anul 2018 cu destinația de vouchere de vacanță.

Constituie un element necontestat în speță împrejurarea că intimatul-pârât se încadrează în categoria instituțiilor publice la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, căruia îi sunt aplicabile, ca urmare, prevederile legale respective.

Dacă se va aprecia ca dovedit faptul că în perioada de timp vizată de acțiune și de norma legală anterior menționată, intimata a avut sume de bani prevăzute în buget alocate cu această destinație, însă în cuantum insuficient pentru a acorda o indemnizație de vacanță sau o singură primă de vacanță, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în demersul de stabilire a existenței și întinderii obligațiilor ce îi reveneau intimatului, se ridică problema de a ști dacă art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 trebuie interpretat în sensul că impune angajatorilor acordarea voucherelor de vacanță numai dacă dispun de toate resursele bugetare necesare pentru a acorda tuturor salariaților care îndeplinesc cerințele legale pentru acordarea voucherelor de vacanță, în cuantum anume de 1.450 lei/persoană (iar, în caz contrar, nu au obligația de acordare a voucherelor de vacanță salariaților) sau, într-o ipoteză precum cea enunțată, se menține obligația angajatorului de acordare a voucherelor de vacanță, însă într-un cuantum mai mic decât cel indicat expres de norma legală în discuție.

Cu alte cuvinte, de modul de interpretare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, depinde stabilirea elementelor pe care se bazează construcția logico-juridică a apelantului-reclamant, respectiv existența caracterului ilicit al faptei intimatului-pârât de a nu acorda membrilor de sindicat reprezentați în speță voucherele de vacanță aferente intervalului de timp menționat, lipsa de conformitate între atitudinea intimatei și conduita prescrisă de legiuitor prin dispozițiile legale în discuție (existența obligației intimatului de a acorda vouchere de vacanță salariaților săi în condițiile de fapt date, inclusiv celor reprezentați de sindicatul apelant și a dreptului corelativ al acestora).

Problema de drept indicată este nouă, în sensul că nu s-a identificat o practică judiciară prin care aceasta să fi fost tranșată de către instanțele de judecată. Asupra sa Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În legătură cu prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 iulie 2017 (Decizia nr. 39 din 29 mai 2017), prin care a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.899/110/2015*, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că:

De asemenea, prin Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017 (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017), instanța supremă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1.217/111/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Prin niciuna dintre aceste două decizii nu a fost dezlegată și nici nu s-a statuat tangențial asupra chestiunii de drept invocate în speță.

Prin notele de ședință depuse la dosar la data de 4 decembrie 2020, apelantul-reclamant a învederat că nu se opune unui demers de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul indicat de instanța de judecată, dar nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la modul de dezlegare a problemei de drept.

Totodată, apelantul a cerut ca, în cazul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se solicite și lămurirea sintagmei "acordă" din cuprinsul alineatului (2) al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, în sensul precizării clare a obligațiilor care revin unei instituții bugetare. A justificat această solicitare prin existența unei practici neunitare la nivel național în domeniul sănătății.

Intimatul nu a răspuns în niciun fel solicitării instanței.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 1.240/119/2019 a reținut că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, fac referire expresă la cuantumul de 1.450 lei al unui voucher de vacanță pentru un salariat, în cazul instituțiilor și autorităților anume indicate în cuprinsul acestei norme legale. Același mod de reglementare se regăsește în art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009.

Pe de altă parte, în cazul altor angajatori, art. (1) alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 dispune că voucherele de vacanță pot avea un nivel maxim egal cu șase salarii de bază minime brute pe țară, garantate în plată, în decursul unui an fiscal.

Atât din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, cât și din analiza comparativă cu dispozițiile alineatului (4) al aceluiași articol rezultă că suma de 1.450 lei nu este maximul cuantumului pe care îl pot avea voucherele de vacanță acordate de instituțiile și autoritățile publice la care se referă norma legală în discuție pentru un salariat, ci cuantumul fix al acestora.

Pe cale de consecință, instituțiile și autoritățile publice la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 acordă (sub condiția de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinație), în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizație de vacanță sau o primă de vacanță, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat.

În această interpretare și în raport cu cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinație, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat, atunci angajatorii în discuție nu au obligația de a acorda vouchere de vacanță în perioada de timp indicată (respectiv într-un cuantum mai mic de 1.450 lei/salariat).

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești definitive, precum și opinii teoretice ale magistraților asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, rezultând existența a două orientări în practica acestora.

Astfel, într-o orientare, s-a apreciat că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, fac referire expresă la cuantumul de 1.450 lei al unui voucher de vacanță pentru un salariat, în cazul instituțiilor și autorităților anume indicate în cuprinsul acestei norme legale. Același mod de reglementare se regăsește în art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009.

Pe de altă parte, în cazul altor angajatori, art. 1 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 dispune că voucherele de vacanță pot avea un nivel maxim egal cu șase salarii de bază minime brute pe țară, garantate în plată, în decursul unui an fiscal.

Atât din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, cât și din analiza lor comparativă cu dispozițiile alineatului (4) al aceluiași articol rezultă că suma de 1.450 lei este cuantumul fix pe care îl pot avea voucherele de vacanță acordate de instituțiile și autoritățile publice la care se referă norma legală în discuție pentru un salariat.

Pe cale de consecință, instituțiile și autoritățile publice la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 acordă, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, cu condiția de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinație, exclusiv o indemnizație de vacanță sau o primă de vacanță, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat.

În măsura în care legiuitorul ar fi înțeles să lase la latitudinea angajatorului instituție publică cuantumul în limita căruia se pot acorda voucherele de vacanță, atunci ar fi folosit o exprimare similară cu cea care se regăsește în cuprinsul art. 1 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 (în cuantum de până la 1.450 lei, de exemplu).

În acest sens este și interpretarea desprinsă din Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, întrucât dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinație, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat, atunci angajatorul nu are obligația de a acorda vouchere de vacanță în perioada de timp indicată.

În cea de-a doua orientare a practicii, exprimată doar de Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Iași, Secția I civilă a Tribunalului Iași și Secția I civilă a Tribunalului Prahova, s-a apreciat că normele analizate instituie un drept, și nu doar o vocație, de a primi o indemnizație de vacanță sau primă de vacanță, sub formă de vouchere, drept ale cărui existență și realizare sunt condiționate de alocarea de sume bugetare cu acest titlu, condiție în afara căreia dreptul în cauză nu există și nu poate fi realizat.

În ipoteza în care sumele bugetare alocate nu sunt suficiente pentru a i se acorda fiecărui angajat vouchere în valoare totală de 1.450 de lei, expresia neîndoielnică a voinței politice a statului nu este de a nu acorda dreptul la care se referă dispozițiile legale analizate, ci de a restrânge condițiile de exercitare a acestuia la limitele exercițiului bugetar anual, dispozițiile legale prevăzând explicit că indemnizația sau prima de vacanță se acordă "în limita sumelor prevăzute în buget cu această destinație". Prin urmare, autoritățile și instituțiile publice acordă indemnizația sau prima de vacanță, chiar dacă are o valoare mai mică de 1.450 de lei.

Argumentul referitor la faptul că valoarea voucherului sau a primei este fixă este discutabil. Tot în sumă fixă sunt stabilite și alte drepturi salariale, însă aceasta nu are semnificația faptului că drepturile respective nu se mai acordă în situația în care nu au fost alocate fonduri bugetare, astfel încât să se realizeze plata integrală a acestora. Ele nu se mai plătesc doar în cazul în care legiuitorul a prevăzut expres că nu se plătesc sau nu se acordă.

În consecință, indemnizația sau prima de vacanță se acordă în limitele bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, chiar dacă, raportat la aceste limite, se ajunge ca valoarea voucherului să fie mai mică de 1.450 de lei.

Prin Decizia nr. 143 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 26 iunie 2020, instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, în redactarea anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2018 privind modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru prorogarea unor termene, reținând că:

Curtea a mai statuat că încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenții sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie; în caz contrar, s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale. În consecință, negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente (a se vedea și Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, și Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995).

Curtea a mai statuat că dispozițiile art. 41 alin. (5) din Constituție, privind caracterul obligatoriu al convențiilor colective, nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat (a se vedea și Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).

Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Rațiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea. În caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale chiar în interiorul aceleiași categorii de personal, ceea ce este inadmisibil (Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010).

Legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfășoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi și obligații contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor și nicidecum acte care să prevaleze forței legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază și se încheie în limitele și în cadrul stabilite de lege (Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011).

Aceleași rațiuni sunt valabile și în privința contractelor colective de muncă încheiate la nivelul societăților la care statul este unic acționar sau acționar majoritar, prevederile acestora putând fi modificate prin acte de reglementare primară. Totodată, nu se poate susține că aceste societăți s-ar comporta, sub aspectul salarizării personalului, ca societățile în care acționar majoritar este o persoană privată pentru că, tocmai în considerarea ponderii capitolului social deținut, statul impune un cadru juridic în care aceste societăți să își desfășoare activitatea. Aceste societăți au în patrimoniu bunuri proprietate privată a statului, astfel că ele sunt administratorii acestora, iar modul în care acestea sunt exploatate este stabilit de consiliul de administrație, în acord cu legea. Practic, legea este cea care acordă un mandat pentru modul de administrare a acestora, iar acest lucru implică și stabilirea unui cadru legal pentru salarizarea personalului din aceste societăți care este în legătură directă cu patrimoniul acestora. Prin urmare, caracterul obligatoriu al convențiilor colective încheiate la nivelul autorităților publice sau societăților unde statul este acționar unic sau majoritar nu poate fi opus legii.

Curtea constată că art. 44 din Constituție nu implică un drept la dobândirea proprietății, astfel că prin intrarea în vigoare a unei legi, în virtutea căreia încetează acordarea unui drept salarial suplimentar stabilit prin lege sau contract colectiv, nu se încalcă dreptul de proprietate privată. Atât jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 939 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 16 septembrie 2011), cât și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 55) sunt concordante în sensul că art. 44 din Constituție sau art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, după caz, nu implică un drept la dobândirea proprietății."

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind cerința identificării unei probleme de drept reale, veritabile și care să întrunească un anumit prag de dificultate pentru declanșarea acestui mecanism de unificare, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluționarea unui apel într-un litigiu privind conflicte de muncă, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din același cod.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu s-a statuat anterior asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanțe.

Cu privire la identificarea unei chestiuni de drept reale, veritabile, de un anumit grad de dificultate, în jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018).

De asemenea, în jurisprudența instanței supreme, în cadrul acestui mecanism de unificare, s-a arătat că "62. (...) problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, și nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) 65. Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți care ar împiedica pronunțarea soluției și nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (...)" (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017).

Referitor la motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere s-a limitat, în ceea ce privește caracterul esențial al chestiunii de drept (a se vedea paragraful 30, supra), la analiza caracterului determinant pentru soluționarea pe fond a cauzei al modului de interpretare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 8/2009 (forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018).

Instanța de trimitere nu a oferit nicio argumentare asupra dificultății de interpretare a textelor legale invocate și nici nu a arătat de ce chestiunile de drept în discuție sunt susceptibile a da naștere unor interpretări diferite.

Mai mult chiar, din punctul de vedere formulat asupra problemei de drept (a se vedea paragrafele 44-46, supra) rezultă că instanța de trimitere însăși nu a avut nicio dificultate în interpretarea normei legale, opinia exprimată fiind expusă clar și argumentat, cu indicarea metodelor de interpretare utilizate, concluzionând în sensul înțelesului unic și vădit neîndoielnic al normei a cărei interpretare o solicită.

În schimb, în favoarea unei opinii contrare celei împărtășite de instanța de trimitere, nici părțile și nici completul de judecată nu au adus vreun argument de interpretare a normei legale în discuție.

Alternativa acordării unor vouchere de vacanță de către angajatorii menționați la art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 8/2009 (forma în vigoare pentru intervalul 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018) într-un cuantum inferior cuantumului fix stabilit de această normă se regăsește însă în punctele de vedere comunicate de instanțele judecătorești din țară (susținute și printr-o practică judiciară nesemnificativă ca întindere), în limita sumelor efectiv alocate în buget cu o astfel de destinație, prin ipoteză, insuficiente pentru acordarea dreptului tuturor angajaților, în cuantumul stabilit de lege.

Cu toate acestea, din argumentarea acestor soluții și puncte de vedere nu rezultă că s-a avut în vedere conținutul intrinsec al normei de la art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 sau necesara coroborare cu alte norme din același act normativ, în condițiile în care acest text legal nu conține vreo formulare echivocă în privința cuantumului voucherelor de vacanță acordate de angajatorii instituții/autorități publice centrale sau locale, ci, preponderent, în cuprinsul acestora, au fost redate considerente de echitate, străine de regulile și metodele de interpretare a normelor juridice.

Totodată, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018), s-a statuat că: "38. (...) punctul de vedere al instanței trebuie să aibă o anumită complexitate și necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerința normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanței să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...) 42. Rolul completului de judecată care inițiază sesizarea este acela de a arăta, sigur și categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluționarea pe fond a cauzei, dar și de a evidenția argumentele care susțin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și a dificultății completului în a-și însuși o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare."

Pretinsa problemă de drept supusă interpretării nu implică o reală dificultate, în contextul în care dispozițiile legale indicate de instanța de trimitere nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, neexistând riscul apariției unei practici neunitare.

Instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 (forma în vigoare în intervalul 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018) pot fi interpretate în sensul că ar permite acordarea, de către instituțiile și autoritățile publice determinate de textul legal în discuție, a unor indemnizații de vacanță/prime de vacanță, sub formă de vouchere, într-un cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat.

Pentru lămurirea acestei chestiuni, completul de judecată are la îndemână metodele de interpretare gramaticală și sistematică (comparativă), identificate în încheierea de sesizare, cu ajutorul cărora s-a impus concluzia că suma de 1.450 lei este un cuantum fix, spre deosebire de situația altor angajatori decât cei menționați la alin. (2), prevăzută la art. 1 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, care pot acorda contravaloarea a "maximum șase salarii de bază minime brute pe țară", sub formă de vouchere de vacanță.

Pe de altă parte, în încheierea de sesizare se menționează că este "un element necontestat în speță împrejurarea că intimatul-pârât se încadrează în categoria instituțiilor publice la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009".

În acest context se observă că instanța de trimitere nu analizează și incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2

În plus, așa cum s-a opinat la nivelul mai multor curți de apel, pentru facila interpretare a normei în cauză, sunt relevante următoarele considerente ale Deciziei nr. 39 din 29 mai 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

Aceste condiții sunt descrise în conținutul art. 1 alin. (3) și (4) din același act normativ pentru unitățile din domeniul bugetar, prin aceea că voucherele de vacanță se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, iar nivelul lor maxim poate reprezenta contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.

Așadar, existența dreptului angajatului unei instituții bugetare de a beneficia de prime de vacanță sub forma tichetelor/voucherelor de vacanță este subsumată condiției legale a alocării în bugetul instituției respective de sume cu această destinație."

Dezlegarea dată prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017 cu privire la natura juridică a beneficiilor la care se referă dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 poate fi avută în vedere pentru determinarea condițiilor legale în care se acordă indemnizația de vacanță/prima de vacanță.

În acest sens, exprimându-și punctul de vedere asupra problemei de drept, instanța de trimitere se raportează în mod expres la "cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017", deși, anterior, în cuprinsul încheierii de sesizare (a se vedea paragraful 37, supra), a reținut în mod contradictoriu că prin această decizie "nu s-a statuat tangențial asupra chestiunii de drept".

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei practici judiciare neunitare în materie, a cărei sursă este interpretarea divergentă a unei anumite chestiuni de drept, instanța supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu însăși aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență exclusivă a instanței de judecată.

Având în vedere neîndeplinirea cerinței de admisibilitate anterior analizate, se apreciază c