Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 288/1/2021, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 3.427/111/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 16 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.427/111/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 325 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2011), în sensul de a se stabili dacă acestea se aplică şi în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 1 februarie 2021 cu nr. 288/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 12 aprilie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare Art. 325. – „Se interzice ocuparea posturilor didactice şi de cercetare de către persoane cu privire la care s-a dovedit că au realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, stabilite conform legii. Se anulează concursul pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, iar contractul de muncă cu universitatea încetează de drept, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară. Constatarea abaterilor se face de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, conform legii.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – Secţia I civilă cu nr. 3.427/111/2016 la data de 22 august 2016, contestatoarea X a solicitat, în contradictoriu cu intimata Universitatea din Y: anularea Deciziei nr. xxx din 8 august 2016, prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de muncă; repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei; obligarea pârâtei să îi achite drepturile salariale cuvenite de la data punerii în executare a deciziei de încetare a raportului de muncă şi până la data reintegrării efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că este angajată a Universităţii din Y, în baza Contractului individual de muncă nr. xxx/2003, cu titlul didactic de conferenţiar la Facultatea de Inginerie Energetică şi Management Industrial, Departamentul textile-pielărie şi management industrial.

Prin Ordinul nr. xxxx din 19 iulie 2016, emis de ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice, s-a dispus revocarea titlului didactic de conferenţiar, acordat iniţial prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. xxxxx din 5 august 2005. Pentru luarea acestei decizii s-a avut în vedere solicitarea Cabinetului secretarului de stat nr. xxxxx/yyyy din 4 iulie 2016 privind punerea în aplicare a sancţiunilor propuse prin raportul final nr. xxx/a/2012, aprobat prin Hotărârea Consiliului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI) nr. xxx/2012, în privinţa doamnei conferenţiar dr. ing. X.

Prin Decizia nr. xxx/SRU din 3 august 2016 a rectorului Universităţii din Y s-a dispus anularea Deciziei nr. xxxx/p din 29 septembrie 2005 de numire în funcţia de conferenţiar universitar a doamnei X.

Ulterior, prin Decizia nr. xxx din 8 august 2016, care formează obiectul prezentului litigiu, s-a constatat încetarea de drept a Contractului individual de muncă nr. xxx/2003, în temeiul dispoziţiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011.

Contestatoarea a susţinut că litigiului de faţă i se aplică prevederile generale din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), precum şi legislaţia specială conţinută în prevederile Legii nr. 1/2011 şi ale Legii dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011). Contractul individual de muncă al acesteia a fost încheiat în baza prevederilor din Codul muncii, şi nu în baza prevederilor din Legea nr. 1/2011.

La baza aplicării sancţiunilor împotriva contestatoarei, care au dus la încetarea contractului individual de muncă, stă o faptă penală, respectiv infracţiunea de plagiat comisă în anul 1998 cu privire la lucrarea „Proiectarea tricoturilor simple”. Pentru această faptă, contestatoarea a fost condamnată de instanţa penală la pedeapsa amenzii, fără însă ca împotriva ei să se fi dispus vreo măsură complementară de interzicere a exercitării unei profesii sau de retragere a cărţii considerate ca fiind plagiat din mapa didactică personală.

În anul 2005, contestatoarea a participat la concursul de ocupare a unui post de conferenţiar, îndeplinind toate condiţiile prevăzute în Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 4.822/2004 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind ocuparea posturilor/acordarea titlului de conferenţiar universitar, respectiv prezentarea unor lucrări reprezentative constând într-o carte şi un îndrumar. Or, contestatoarea avea două cărţi şi un îndrumar de laborator pe domeniul postului de Inginerie electrică, niciuna dintre acestea nefiind cartea „Proiectarea tricoturilor simple”, cu privire la care se reţinuse infracţiunea de plagiat şi care era irelevantă pentru disciplinele şi domeniul postului.

La interval de 7 ani de la titularizarea pe postul de conferenţiar universitar, ca urmare a formulării unei reclamaţii, s-a adoptat Hotărârea CNECSDTI nr. xxx/2012, prin care s-au propus retragerea titlului universitar dobândit de contestatoare în anul 2005, precum şi desfacerea disciplinară a contractului său de muncă.

De la emiterea hotărârii CNECSDTI, în februarie 2012, au trecut mai mult de 4 ani, hotărârea respectivă fiind caducă de drept, prin lipsirea intenţionată de efecte de către angajatorul competent să o pună în executare.

Contestatoarea a arătat că prevederile art. 325 din Legea nr. 1/2011, care permit constatarea abaterii indiferent de data comiterii faptei, neoperând vreun termen de prescripţie, este neconstituţională, deoarece încalcă grav instituţia prescripţiei în materie administrativă sau de dreptul muncii, echivalând răspunderea pentru o astfel de faptă cu răspunderea penală cea mai gravă, respectiv cu cea pentru infracţiunile contra umanităţii, în principiu imprescriptibile.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 325 şi 326 din Legea nr. 1/2011 şi ale art. 211 din Legea nr. 62/2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 223/LM din 25 mai 2020, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în considerentele Sentinţei civile nr. 292/CA din 1 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.961 din 16 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins cererea reclamantei de anulare a Hotărârii CNECSDTI nr. xxx din 6 februarie 2012 şi de înlăturare a sancţiunilor stabilite prin această hotărâre, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că dispoziţiile art. 312 şi următoarele din Legea nr. 1/2011 privind sancţiunile disciplinare nu sunt aplicabile, legea prevăzând o altă procedură de soluţionare a abaterilor disciplinare şi o altă competenţă (art. 312-317 din Legea nr. 1/2011) decât în cazul sancţiunilor prevăzute pentru abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică (art. 318-326 din Legea nr. 1/2011).

De asemenea, s-a stabilit că reglementările speciale privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare sunt cuprinse în Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 206/2004), aplicabilă în speţă; că dispoziţiile legale aplicabile nu prevăd un termen pentru constatarea săvârşirii de abateri de la buna conduită în cercetare şi aplicarea sancţiunilor, iar prevederile art. 252 din Codul muncii şi ale art. 312-317 din Legea nr. 1/2011, care se referă la aplicarea sancţiunilor disciplinare, nu sunt incidente în speţă; că are competenţa de a analiza încălcarea regulilor de bună conduită în cercetaredezvoltare şi de a emite hotărâri prin care se stabileşte vinovăţia persoanei în cauză CNECSDTI, iar nu senatul universităţii.

Conform sentinţei instanţei de fond, intervenirea reabilitării de drept a reclamantei nu înlătură caracterul de lucrare plagiată al cărţii „Proiectarea tricoturilor simple”.

Pe de altă parte, s-a stabilit că prevederile legale care au stat la baza emiterii hotărârii contestate erau în vigoare la data promovării concursului de către reclamantă şi nu au fost aplicate retroactiv.

De asemenea, instanţele au reţinut că termenul prevăzut de art. 326 din Legea nr. 1/2011 este un termen de recomandare.

Referitor la sancţiunile aplicate, instanţele au stabilit că includerea lucrării plagiate în lista de lucrări depusă în dosarul pentru obţinerea titlului de conferenţiar universitar reprezintă o abatere de la normele de bună conduită în cercetare-dezvoltare prevăzute de Legea nr. 206/2004, astfel că este întemeiată aplicarea prevederilor art. 14 alin. (1) lit. b), e) şi g) din această lege.

Problema litigioasă dedusă judecăţii o constituie legalitatea şi temeinicia deciziei de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei.

Cum toate criticile referitoare la legalitatea şi temeinicia sancţiunii desfacerii contractului individual de muncă al contestatoarei au fost analizate prin Sentinţa nr. 292/CA din 1 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1.961 din 16 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal – ale căror statuări se bucură de putere de lucru judecat -, în speţă pot fi analizate numai criticile contestatoarei referitoare la legalitatea/respectarea procedurii de punere în aplicare a acestei sancţiuni.

Instanţa a reţinut că procedura constatării abaterii şi a propunerii sancţiunii desfacerii contractului individual de muncă pentru nerespectarea normelor de bună conduită în cercetaredezvoltare este reglementată de Legea nr. 206/2004, iar punerea în aplicare a sancţiunii, de art. 326 din Legea nr. 1/2011.

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţă, rezultă că, în baza raportului CNECSDTI, prin care s-a stabilit sancţiunea pentru fapta reţinută în sarcina contestatoarei, prevăzută la art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2004, instituţiei intimate îi revenea obligaţia întocmirii şi emiterii deciziei de încetare a contractului individual de muncă, în calitatea sa de angajator (art. 58 din Codul muncii).

În ceea ce priveşte temeiul de drept indicat în cuprinsul deciziei, instanţa a constatat că acesta este în concordanţă cu prevederile art. 325 din Legea nr. 1/2011. Prin urmare, contrar susţinerilor contestatoarei, decizia a fost emisă de organul competent, fiind pusă în aplicare tocmai sancţiunea propusă de CNECSDTI (desfacerea contractului individual de muncă), iar momentul la care a fost emisă decizia nu are relevanţă (perioada concediului legal de odihnă).

De asemenea, instanţa a constatat că decizia contestată cuprinde toate motivele de fapt şi de drept strict necesare pentru respectarea dreptului la apărare al intimatei, în cuprinsul acesteia făcându-se referire la raportul CNECSDTI (prin care s-a stabilit sancţiunea care a fost pusă în aplicare) şi temeiul de drept pentru aplicarea sancţiunii de către instituţia angajatoare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, solicitând, în principal, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, iar în subsidiar, anularea sentinţei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În motivarea apelului, invocând actele administrative emise şi hotărârile pronunţate, apelanta-contestatoare a arătat că în momentul de faţă atât titlul didactic de conferenţiar, cât şi decizia de numire în funcţia de conferenţiar universitar sunt în vigoare şi că instanţa de fond nu a ţinut cont de actele depuse şi a făcut o confuzie cu privire la obiectul cauzei. Astfel, prin cererea de sesizare a primei instanţe se solicită anularea deciziei prin care s-a dispus „încetarea de drept” a contractului individual de muncă, iar nu „desfacerea” acestuia, cum a reţinut instanţa.

În motivarea deciziei atacate nu sunt invocate dispoziţiile de încetare a contractului de muncă prevăzute de Codul muncii, ci dispoziţiile din legea specială, respectiv art. 325 din Legea nr. 1/2011, care nu era în vigoare la momentul comiterii faptei şi al condamnării penale şi nici la data organizării concursului sau a dobândirii calităţii de conferenţiar.

De asemenea, susţine că nu au fost respectate dispoziţiile art. 325 din Legea nr. 1/2011, care reglementează anularea concursului pentru un post didactic sau de cercetare ocupat de către persoane cu privire la care s-a dovedit că au realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, urmată de încetarea de drept a contractului de muncă, ca efect al anulării concursului, anulare care nu s-a dispus, şi nici dispoziţiile art. 313 din aceeaşi lege, cu privire la aplicarea unei sancţiuni disciplinare de desfacere a contractului individual de muncă.

A invocat şi tardivitatea punerii în aplicare a Hotărârii CNECSDTI din februarie 2012.

La data de 12 iunie 2020, contestatoarea a formulat o nouă cerere de apel prin care a arătat că, raportat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti irevocabile (2003) sau, după caz, la data săvârşirii faptei (1998), despre care se afirmă că reprezintă abatere de la normele de bună conduită, în anul 2012 operase prescripţia dreptului de a constata şi aplica sancţiunile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 206/2004.

Invocă în favoarea sa Decizia Curţii Constituţionale nr. 518 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 14 ianuarie 2020, prin care s-a decis că dispoziţiile art. 326 din Legea nr. 1/2011 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin a treia cerere de apel formulată la data de 12 iunie 2020, prin avocat, contestatoarea a mai susţinut că Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. xxxx/2016 a fost anulat definitiv prin Sentinţa nr. 98/CA din 14 iulie 2017 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia nr. 5.206 din 30 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Deşi Decizia rectorului nr. xxx/SRU din 8 august 2016 se întemeiază pe prevederile art. 325 din Legea nr. 1/2011, aceste dispoziţii reglementează o situaţie distinctă faţă de cea din art. 324 din Legea nr. 1/2011, forma în vigoare la data de 8 august 2016, sancţiunile prevăzute de acest din urmă text punându-se în aplicare potrivit art. 326 din aceeaşi lege. Cu alte cuvinte, chiar şi sancţiunilor stabilite în condiţiile art. 14 din Legea nr. 206/2004, sub aspect procedural şi în scopul punerii lor în aplicare, le sunt aplicabile tot prevederile art. 326 din Legea nr. 1/2011.

În lipsa unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se fi anulat concursul pentru postul didactic şi de cercetare nu poate fi incidentă ipoteza încetării de drept a contractului individual de muncă, aceasta din urmă fiind subsecventă desfiinţării unei proceduri administrative necesare şi obligatorii pentru ocuparea postului didactic şi de cercetare. Prin urmare, există o deosebire fundamentală între sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă şi situaţia încetării de drept a contractului de muncă (aceasta din urmă neconstituind o sancţiune disciplinară).

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Universitatea din Y a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că aspectele de fond ale litigiului au stat la baza emiterii deciziei contestate în prezenta cauză. Or, în motivarea apelului se repun în discuţie aspecte asupra cărora instanţele s-au pronunţat deja, fapt inadmisibil, conform art. 430 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă.

Litigiul pendinte constituie un caz clasic de încetare a contractului individual de muncă, dispus printr-o lege specială (art. 325 din Legea nr. 1/2011). Privitor la aplicarea acesteia în raporturile de muncă, Codul muncii precizează prin textul art. 1 alin. (2) că dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

În acest context procesual, apelanta-contestatoare a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011, în sensul lămuririi expresiei „indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară”, respectiv dacă textul de lege se referă şi la fapte săvârşite anterior intrării în vigoare a legii.

În şedinţa publică din 16 noiembrie 2020, Curtea a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel, de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, în speţă, se solicită anularea deciziei prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de muncă, decizie fundamentată pe dispoziţiile art. 325 din Legea nr. 1/2011, prin reţinerea unor abateri grave în sarcina apelantei, săvârşite cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011.

Problema de drept enunţată este nouă, nefiind identificată cu privire la aceasta o practică judiciară consacrată, iar prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data pronunţării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-contestatoare, prin punctul de vedere exprimat, a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe fond, a apreciat că art. 325 din Legea nr. 1/2011 are în vedere doar faptele săvârşite ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, trimiterea făcută de legiuitor la momentul la care s-a făcut dovada abaterii neavând nicio legătură cu abaterile comise anterior intrării în vigoare a legii. În măsura în care s-ar da o altă interpretare textului, s-ar aduce o gravă atingere principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat prin Constituţia României, ce constituie o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale. Totodată, s-ar aduce o gravă atingere principiului securităţii raporturilor juridice, ce presupune neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia.

Intimata Universitatea din Y a arătat, prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 4 noiembrie 2020, că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În opinia sa, sintagma „indiferent de momentul” din textul art. 325 din Legea nr. 1/2011 are sensul: „fără a ţine seama de momentul” la care s-a dovedit săvârşirea abaterii, astfel încât sub incidenţa textului de lege intră şi faptele săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 3.427/111/2016 a reţinut că dispoziţiile art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011, referitoare la anularea concursului pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, cu consecinţa încetării de drept a contractului de muncă încheiat cu universitatea, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, trebuie interpretate în sensul că se aplică doar abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, cerinţa previzibilităţii presupune ca norma juridică să fie enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite destinatarului ei să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele în care acţionează, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională, care, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, a reţinut, în legătură cu precizia şi previzibilitatea normei juridice, că „46. (…) norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. (…)”.

Prin urmare, previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are reprezentarea unor coordonate în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita.

Or, verificând din această perspectivă aplicarea art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011 în cazul unor abateri grave de la buna conduită săvârşite anterior intrării în vigoare a unei dispoziţii care statuează că o asemenea conduită determină anularea concursului şi încetarea de drept a contractului de muncă, norma respectivă, chiar dacă nu are caracterul unei sancţiuni penale, induce acelaşi efect, al lipsei de previzibilitate, pentru situaţiile consumate anterior intrării ei în vigoare.

Faptul că legiuitorul nu distinge în mod expres cu privire la data săvârşirii abaterii nu înseamnă că aceasta nu prezintă relevanţă în aplicarea dispoziţiilor legii.

Dimpotrivă, data săvârşirii abaterii urmează a fi valorificată, cu aplicarea principiului neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că pentru abaterile grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 încetarea de drept a contractului de muncă nu va putea fi dispusă în temeiul art. 325 din această lege.

Prin urmare, o normă specială, cum este cea prevăzută de art. 325 din Legea nr. 1/2011, fiind de strictă interpretare şi aplicare, nu poate fi extinsă prin analogie la alte situaţii aflate în afara sferei sale de aplicare temporală.

Situaţia juridică premisă este reprezentată de săvârşirea unei abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, iar dacă aceasta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ea nu poate genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii sale, conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

În sprijinul acestei interpretări, pentru identitate de raţiune, pot fi reţinute şi argumentele ce se regăsesc în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 436 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 14 iulie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), prin care se acordă relevanţă datei săvârşirii abaterii disciplinare, în ceea ce priveşte aplicarea interdicţiei magistratului sancţionat de a se înscrie la procedura de selecţie pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea Constituţională a reţinut că: „30. (…) deşi legea nouă poate dispune cu privire la consecinţe şi efecte nerealizate susceptibile de executare continuă/succesivă, ea nu va putea reglementa cu privire la fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naştere sau, după caz, au modificat sau au stins o situaţie juridică ori cu privire la efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată. Prin urmare, abaterea disciplinară săvârşită anterior apariţiei Legii nr. 303/2004 reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi pentru care, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. De aceea, dacă legea creează o situaţie juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situaţie juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare.”

Instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate din perspectiva criticilor fundamentate pe încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, apreciind că prevederile art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 sunt constituţionale în măsura în care sintagma „nu au fost niciodată sancţionaţi disciplinar” vizează numai abaterile disciplinare comise după intrarea în vigoare a acesteia.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 733 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 27 februarie 2020, că: „36. (…) dacă legea creează o situaţie juridică nouă, ea nu are voie să prevadă că noua situaţie s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare. Cu alte cuvinte, săvârşirea unor fapte penale nu poate produce decât acele efecte juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul comiterii lor (…) 37. (…) textul de lege criticat este în acord cu principiul neretroactivităţii legii civile dacă sancţiunea de drept civil este aplicabilă exclusiv raporturilor juridice născute ulterior intrării în vigoare a acesteia. (…)”.

În exprimarea opiniei asupra chestiunii de drept sesizate, instanţa a avut în vedere raţionamentul şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2020 (Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019), prin care, în interpretarea şi aplicarea art. 83 2 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004, s-a statuat că dispoziţia legală menţionată nu se aplică în cazul condamnărilor pentru infracţiuni săvârşite anterior intrării sale în vigoare. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cvasitotalitatea instanţelor naţionale au comunicat lipsa jurisprudenţei relevante în materie.

Curtea de Apel Cluj a transmis Decizia civilă nr. 4.795/R din 20 noiembrie 2012, pronunţată de Secţia I civilă a curţii (menţionată, cu titlu de practică, în încheierea de sesizare), prin care s-a reţinut, fără a se dezvolta, că existenţa cazului de încetare de drept prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. i) din Codul muncii [forma în vigoare în anul 2009, în prezent lit. h)], încă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale, face inutilă „reţinerea altor motive de încetare de drept prevăzute de legea specială, respectiv art. 325 din Legea nr. 1/2011, oricum aplicabilă abia începând cu data de 1 ianuarie 2011”.

Alte instanţe au transmis puncte de vedere teoretice, cristalizându-se două opinii.

Astfel, într-o opinie, judecătorii Curţii de Apel Bucureşti, ai Secţiei I civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi ai Secţiei litigii de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Iaşi au apreciat că dispoziţiile art. 325 din Legea nr. 1/2011 trebuie interpretate în sensul că acestea nu se aplică şi în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, s-a arătat că, deşi legea nouă poate dispune cu privire la consecinţe şi efecte nerealizate susceptibile de executare continuă/succesivă, ea nu va putea reglementa cu privire la fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naştere sau, după caz, au modificat sau au stins o situaţie juridică ori cu privire la efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată. Prin urmare, abaterea gravă săvârşită anterior apariţiei Legii nr. 1/2011 reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, realizată în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi pentru care, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. De aceea, dacă legea creează o situaţie juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situaţie juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare.

Cerinţa previzibilităţii presupune ca norma juridică să fie enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite destinatarului ei să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele în care acţionează, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. În acest sens au fost invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016.

Or, verificând din această perspectivă aplicarea art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011 în cazul unor abateri grave de la buna conduită săvârşite anterior intrării în vigoare a unei dispoziţii care statuează că o asemenea conduită determină anularea concursului şi încetarea de drept a contractului de muncă, norma respectivă, chiar dacă nu are caracterul unei sancţiuni penale, induce acelaşi efect, al lipsei de previzibilitate, pentru situaţiile consumate anterior intrării ei în vigoare.

Faptul că legiuitorul nu distinge în mod expres cu privire la data săvârşirii abaterii nu înseamnă că aceasta nu prezintă relevanţă în aplicarea dispoziţiilor legii.

Prin urmare, o normă specială, cum este cea prevăzută de art. 325 din Legea nr. 1/2011, fiind de strictă interpretare şi aplicare, nu poate fi extinsă prin analogie la alte situaţii aflate în afara sferei sale de aplicare temporală.

Au fost amintite, în susţinerea acestui punct de vedere, Decizia Curţii Constituţionale nr. 436 din 8 iulie 2014, precum şi Decizia nr. 43 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale căror considerente s-a apreciat că ar trebui avute în vedere prin asemănare.

A fost exprimată şi opinia contrară de către judecătorii titulari ai completurilor de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Iaşi, care au apreciat că dispoziţiile art. 325 din Legea nr. 1/2011 se aplică şi în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite anterior intrării în vigoare a acestei legi, motivat de faptul că norma legală nu reglementează o sancţiune, ci instituie o incapacitate a persoanelor cu privire la care s-a dovedit că au avut abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, stabilite conform legii, de a ocupa posturi didactice şi de cercetare. Aşadar, nu se pune problema retroactivării unei norme de drept, ci doar a stabilirii unei categorii de persoane care nu pot accede la ocuparea unui post didactic şi de cercetare. Din analiza textului art. 325 rezidă, fără putinţă de tăgadă, faptul că incapacitatea subzistă indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a săvârşit abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din verificările efectuate a rezultat că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 325 din Legea nr. 1/2011. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia dificultăţii problemei de drept supuse interpretării, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: X.I. Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ şi care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, din perspectiva primelor două condiţii enunţate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la o curte de apel, instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece conflictul de muncă în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Oradea, titulara sesizării.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că sintagma „chestiune de drept”, la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelaţie cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluţionarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanşa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizării aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi aplicării, identificării aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

Caracterul veritabil, în special dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilităţii, îşi găseşte justificarea în dezideratul ca intervenţia instanţei supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanţei învestite legal cu soluţionarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct şi efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituţional.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite şi ar putea avea ca rezultat o jurisprudenţă neunitară.

Instanţa care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susţin interpretările aflate în opoziţie pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidenţa unei anumite interpretări şi astfel necesitatea de a apela la mecanismul de unificare. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente.

Divergenţa de interpretare ce există între reclamant şi pârât, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice.

Această exigenţă legală a fost subliniată constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Fără a nega importanta cooperării dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţa de trimitere, pe care art. 519 din Codul de procedură civilă o are în vedere, nu se poate tăgădui că instanţa supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme ele nu sunt caracterizate de o dificultate reală (deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016; nr. 4 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018; nr. 46 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018; nr. 39 din 23 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 11 noiembrie 2019; nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020).

În acest context se observă că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 325 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, nu a arătat în ce constau dificultăţile de interpretare a acestor dispoziţii legale, neargumentând caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor legale puse în discuţie în cauză şi astfel nu a motivat efectiv în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

Distinct de faptul că din încheierea instanţei de trimitere lipsesc argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale anterior evocate, titularul sesizării nu a întâmpinat nicio dificultate în interpretarea acestora, aspect care rezultă cu evidenţă din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, instanţa de trimitere a apreciat că dispoziţiile art. 325 teza a doua din Legea nr. 1/2011, referitoare la anularea concursului pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, cu consecinţa încetării de drept a contractului de muncă încheiat cu universitatea, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, trebuie interpretate în sensul că se aplică doar abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Instanţa a arătat că această interpretare se impune faţă de cerinţa previzibilităţii normei juridice, ce presupune ca aceasta să fie enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite destinatarului ei să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele în care acţionează, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă, după cum rezultă şi din cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016.

S-a mai arătat că faptul că legiuitorul nu distinge în mod expres cu privire la data săvârşirii abaterii nu înseamnă că aceasta nu prezintă relevanţă în aplicarea dispoziţiilor legii, ci, dimpotrivă, aceasta urmează a fi valorificată, cu aplicarea principiului neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că pentru abaterile grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 încetarea de drept a contractului de muncă nu va putea fi dispusă în temeiul art. 325 din Legea nr. 1/2011.

A precizat instanţa de trimitere şi că situaţia juridică premisă a normei speciale prevăzute de art. 325 din Legea nr. 1/2011 este reprezentată de săvârşirea unei abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, iar dacă aceasta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ea nu poate genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii sale, conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

În sprijinul acestei interpretări, pentru identitate de raţiune, instanţa a reţinut şi argumentele ce se regăsesc în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 436 din 8 iulie 2014, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 733 din 21 noiembrie 2019, precum şi în considerentele Deciziei nr. 43 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului, modalitatea de formulare a întrebării şi punctul de vedere expus de instanţa de trimitere, relevă că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în conţinutul întrebării, art. 325 din Legea nr. 1/2011, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la incidenţa acestui text de lege numai în cazul abaterilor grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară săvârşite ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, astfel cum a fost formulată, nu vizează interpretarea unui text de lege lacunar ori neclar, cu posibilităţi multiple de interpretare, care să necesite lămurirea sa printr-o hotărâre prealabilă.

Sub acest aspect trebuie reamintit că scopul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudenţe neunitare ca urmare a interpretării şi aplicării diferite a unei dispoziţii legale.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ, sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă.