Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.118/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.424/89/2018*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere la raport; Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept prin care a prezentat o opinie concordantă cu cea a judecătorilor- raportori.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 2 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 2.424/89/2018*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, este inclus personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017?

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017)

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 30 octombrie 2019, cu nr. 2.424/89/2018*, mai mulţi reclamanţi au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Vaslui:

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Vaslui şi că au înaintat pârâtului o plângere prealabilă pentru a pune în aplicare dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul a transmis reclamanţilor un răspuns în care a menţionat că, pentru personalul care era angajat în instituţii publice la data de 1 iulie 2017, s-a făcut reîncadrarea pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă avute, dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiindu-le aplicabile în situaţia în care ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Reclamanţii au susţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi personalului care era angajat în instituţii publice la data de 1 iulie 2017. Aceste dispoziţii enumeră limitativ categoriile de personal cărora li se aplică noţiunea de similar în plată, respectiv pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale.

Prin urmare, sunt trei categorii de personal cărora li se aplică noţiunea de similar în plată, în aceste categorii regăsindu-se şi reclamanţii, şi anume în categoria „personalului numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel”.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), şi cele ale art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, susţinând că nu a putut emite noi decizii prin care să stabilească o salarizare la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iaşi sau din cadrul celorlalte inspectorate teritoriale de muncă, începând cu 1 ianuarie 2018.

În acest sens, a subliniat că Inspecţia Muncii i-a comunicat un punct de vedere potrivit căruia, pentru personalul care era angajat în instituţii publice la data de 1 iulie 2017, s-a făcut reîncadrarea pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă avute, conform art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu stabilirea salariilor de bază potrivit art. 38 din aceeaşi lege, astfel că aceste categorii de personal nu intră sub incidenţa art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, în situaţia în care ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 126/CA/2020 din 18 martie 2020, Tribunalul Vaslui a admis în parte acţiunea; a anulat deciziile de salarizare; l-a obligat pe pârât să emită noi decizii de stabilire a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor pentru anul 2018, în conformitate cu art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii şi condiţii similare, respectiv cel din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iaşi/alte inspectorate cu încadrarea în limita maximă prevăzută de art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege pentru salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, iar pentru sporuri în limita maximă prevăzută la art. 25 din acelaşi act normativ; l-a obligat pe pârât să calculeze şi să plătească reclamanţilor drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre salariile la nivelul maxim aflat în plată în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iaşi/altor inspectorate pentru funcţii similare începând cu data de 1 ianuarie 2018, actualizate cu indicele de inflaţie.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a evocat dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, după care a constatat că salariile de bază de la nivelul altor inspectorate teritoriale de muncă sunt mai mari pentru aceleaşi funcţii, grade, clase, gradaţii, nivel de studii decât salariile stabilite prin deciziile contestate.

A mai reţinut că diferenţele salariale au la bază existenţa unor hotărâri judecătoreşti favorabile unor funcţionari publici din cadrul altor inspectorate teritoriale de muncă.

În acest context, tribunalul a dat eficienţă Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, prin care Curtea Constituţională a reţinut că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat recurs, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, chiar dacă ar fi admis cererile de stabilire a salariilor la nivelul maxim în plată în cadrul altor inspectorate teritoriale de muncă, recurentul a subliniat că nu ar fi avut buget pentru plata acestora, deoarece are calitatea de ordonator terţiar de credite.

Intimaţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

Prin Încheierea din 19 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.424/89/2018*, Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii recursului.

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, aceste dispoziţii constituind temeiul de drept al acţiunii.

Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia.

Aspectele ce fac obiectul sesizării sunt noi, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind susceptibile să genereze practică neunitară în aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017.

Instanţa de sesizare a mai arătat că problema de drept ce face obiectul sesizării prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme pentru a preîntâmpina apariţia practicii judiciare neunitare determinate de modificarea frecventă a legislaţiei în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, astfel încât condiţia noutăţii este suficient de bine caracterizată şi permite declararea ca admisibilă a sesizării.

Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificate la data sesizării.

Părţile nu au prezentat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Membrii completului de judecată al instanţei de sesizare au exprimat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot fi aplicate personalului din sectorul bugetar numit/încadrat anterior datei de 1 iulie 2017 pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2017.

În acest sens, s-a arătat că, la data de 1 iulie 2017, prin Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate dispoziţiile care reglementau salarizarea la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare. În consecinţă, nu mai există un temei de drept pentru admiterea cererii pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2017.

Modalitatea de stabilire a salariului personalului plătit din fonduri publice a fost reglementată prin norme tranzitorii care fac referire la salariile de bază (salariile de funcţie) şi sporurile aflate în plată la data de 30 iunie 2017. Or, salariul personalului reîncadrat trebuia stabilit şi plătit până la data de 30 iunie 2017 prin aplicarea principiului salarizării la nivelul maxim din cadrul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar.

Dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, alin. (4) făcând trimitere la alin. (1) al art. 39, care se referă doar la personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat şi cel promovat, astfel că personalului reîncadrat conform art. 36 nu i se aplică alin. (4) al art. 39 din aceeaşi lege.

Raţiunea pentru care personalul reîncadrat nu este inclus în enumerarea de la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 constă în aceea că legiuitorul a considerat că, la data de 1 iulie 2017, ca efect al aplicării dispoziţiilor legale anterioare privind stabilirea salariilor la acelaşi nivel pentru funcţii similare, nu existau în plată diferenţe de salarizare pentru funcţii similare.

În cazul în care voinţa legiuitorului ar fi fost ca şi personalului reîncadrat să i se aplice alin. (1) al art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, ar fi prevăzut explicit aceasta în conţinutul normei, ceea ce ar fi făcut inutilă reglementarea de la art. 38 privind aplicarea etapizată a legii.

Prin urmare, personalul reîncadrat în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate fi inclus în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi personalului reîncadrat în temeiul art. 36 din acelaşi act normativ.

În acest sens, s-a arătat că personalul plătit din fonduri publice, reîncadrat în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017, aflat în activitate la data de 30 iunie 2017, nu îşi pierde calitatea de personal numit/încadrat ca urmare a operaţiunii de reîncadrare.

În concret, reîncadrarea se realizează prin numirea/încadrarea personalului pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice înseamnă, conform art. 31 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, încadrarea personalului pe funcţii, grade sau trepte profesionale potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate, aprobate prin legi, hotărâri ale Guvernului sau acte administrative ale ordonatorului principal de credite, după caz.

Aşadar, reîncadrarea la care se referă art. 36 din Legea- cadru nr. 153/2017 nu are ca efect schimbarea calităţii personalului din numit sau încadrat, după caz, în personal reîncadrat. În consecinţă, după realizarea acestei operaţiuni, cei reîncadraţi îşi păstrează calitatea obţinută, în condiţiile legii, de personal numit/încadrat şi nu se transformă într-un nou tip de personal, „reîncadrat”.

Dispoziţiile art. 36 şi art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu exclud aplicarea celor de la art. 39 alin. (1) şi (4) din aceeaşi lege, ci se completează cu acestea din urmă. Astfel, din analiza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că, la data de 1 iulie 2017, personalului numit/încadrat ca urmare a reîncadrării pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, i se stabileşte salariul potrivit art. 38, de regulă, cu menţinerea în plată a nivelului salarial avut în luna iunie 2017.

La stabilirea nivelului salarial trebuie însă să se ţină seama atât de dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât şi de cele ale art. 39 alin. (4) din aceeaşi lege.

Intenţia legiuitorului a fost aceea de a înlătura inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru tot personalul plătit din fonduri publice, nu numai pentru cel nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat după data de 1 iulie 2017, în accepţiunea restrânsă a acestor termeni, şi cel promovat, astfel încât a prevăzut expres reguli care să asigure respectarea principiului nediscriminării, reglementat la art. 6 lit. b) din Legea- cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, personalul numit/încadrat la care se referă art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează personalul numit/încadrat anterior datei de 1 iulie 2017.

Curţile de Apel Constanţa, Piteşti şi Ploieşti au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de Apel Bacău, Bucureşti, Craiova, Iaşi, Suceava şi Târgu Mureş au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că în categoria „personalului numit/încadrat” la care se referă art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din aceeaşi lege (Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal).

În fundamentarea primei opinii s-a argumentat că reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice înseamnă, conform art. 31 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, încadrarea personalului pe funcţii, grade sau trepte profesionale potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate. Astfel, reîncadrarea la care se referă art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu are ca efect schimbarea calităţii personalului din numit sau încadrat, după caz, în personal reîncadrat. Dacă s-ar interpreta în mod restrictiv termenii „numit/încadrat” s-ar ajunge la inechităţi mai mari decât cele din prezent în care persoane nou-încadrate, cărora li se aplică art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, ar avea un salariu mai mare decât personalul reîncadrat pe funcţie identică, care are o vechime mai mare.

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că în categoria „personalului numit/încadrat” la care se referă art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din aceeaşi lege (Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Vaslui).

În fundamentarea celei de-a doua opinii s-a argumentat că alin. (4) al art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere la alin. (1) al aceluiaşi articol care se referă doar la personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat şi cel promovat, astfel că personalului reîncadrat conform art. 36 nu i se aplică dispoziţiile art. 39 alin. (4) din aceeaşi lege. Raţiunea pentru care personalul reîncadrat nu este inclus în enumerarea de la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 constă în aceea că legiuitorul a considerat că, la data de 1 iulie 2017, nu existau în plată diferenţe de salarizare pentru funcţii similare. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca şi personalului reîncadrat să i se aplice dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, ar fi prevăzut în mod expres aceasta în cuprinsul normei.

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive:

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5

Prin Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea dispoziţiilor Notei 2 lit. c) pct. II lit. A cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) şi (6) din actul normativ anterior menţionat, a stabilit că: majorarea salariului de bază de 15% pentru complexitatea muncii nu se acordă pentru perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018; pentru perioada 2019-2022, această majorare se acordă în condiţiile stabilite la art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017; prin excepţie, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale reglementate. În considerentele de la paragrafele 83-84 din această decizie s-au reţinut următoarele: „Interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 38 alin. (2), (3), (4) şi (6) privind aplicarea etapizată a legii, mai sus prezentate, impune concluzia că majorarea salariului de bază cu 15% pentru complexitatea muncii, prevăzută de dispoziţiile Notei 2 lit. c) pct. II lit. A, cap. I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, pentru funcţionarii publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din subordinea Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, nu poate fi acordată de la momentul intrării în vigoare a legii, 1 iulie 2017 până la sfârşitul anului 2017 sau pentru anul 2018, pentru că s-ar încălca prevederile art. 38 alin. (2) din Legea- cadru nr. 153/2017 privind menţinerea în plată a drepturilor salariale în anul 2017 la nivelul celor din luna iunie 2017, precum şi prevederile art. 38 alin. (3) din acelaşi act normativ, care determină majorarea în anul 2018 a drepturilor salariale avute în luna decembrie 2017 cu un procent de 25%. Această majorare va deveni aplicabilă şi va fi acordată în momentul în care salariile de bază vor fi determinate utilizând salariile de bază prevăzute în anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, anexă prin care se instituie majorarea de 15%, începând cu anul 2019, în condiţiile detaliate prin art. 38 alin. (4) din actul normativ menţionat. În mod excepţional, în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit prezentei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.”

Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea- cadru nr. 153/2017, este inclus personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din aceeaşi lege.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că printre principiile sistemului de salarizare se regăsesc principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, precum şi principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, principii aflate într-o legătură indisolubilă.

Or, dispoziţiile legale ce prezintă relevanţă pentru lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării trebuie interpretate în acord cu principiile menţionate anterior.

De altfel, noua reglementare în materie de salarizare are ca finalitate înlăturarea diferenţelor salariale existente între funcţionarii publici aflaţi în situaţii similare.

S-a mai arătat că art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost edictat pentru punerea în acord a situaţiei personalului aflat în funcţie la data intrării în vigoare a noii legi cu prevederile acesteia, stabilindu-se, prin trimiterea la art. 38 din aceeaşi lege, măsura de protecţie împotriva unor eventuale diminuări ale drepturilor salariale avute la momentul intervenirii schimbării legislative.

Norma de la art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu exclude sub nicio formă aplicarea art. 39 din acelaşi act normativ, care vizează asigurarea nivelului maxim de salarizare pentru funcţiile similare din cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în domeniul de reglementare al acestei legi.

Ca atare, s-a apreciat că sfera de aplicare a art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 acoperă toate categoriile de personal aflate în aceeaşi instituţie sau autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, indiferent dacă momentul numirii, încadrării sau promovării se situează anterior sau ulterior datei de 1 iulie 2017.

Judecătorii raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă şi că în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea- cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prealabil analizei în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, titulara sesizării, învestită cu soluţionarea recursului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă. Aşadar, împotriva modului de soluţionare a contestaţiei la actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale, reclamanţii s-au adresat instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 37 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea tribunalului este supusă numai recursului. Cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să o soluţioneze, iar sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz, se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în al doilea caz, se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică.

În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea va fi admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

Din această perspectivă se poate observa că sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se s