Decizia nr. 6 din 8 februarie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.984/1/2020, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 1.605/233/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse două rapoarte întocmite de judecătorii- raportori, ce au fost comunicate părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; recurenta- intimată a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 14 octombrie 2020, în Dosarul nr. 1.605/233/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, care sunt calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 noiembrie 2020 cu nr. 2.984/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 8 februarie 2021.

Codul de procedură civilă

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Galaţi – Secţia civilă, la data de 29 ianuarie 2018, contestatorul X a formulat contestaţie la executare cu privire la executarea silită ce formează obiectul Dosarului nr. xxxx/2017 al Biroului executorului judecătoresc P, cerând şi constatarea caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit încheiat cu intimata Banca Comercială Y (titlul executoriu în baza căruia s-a declanşat executarea silită).

Prin Încheierea nr. 364 din 6 iunie 2019, Judecătoria Galaţi – Secţia civilă a admis contestaţia şi a anulat executarea silită, reţinând în considerente şi caracterul abuziv al clauzelor defăimate de contestator.

Împotriva încheierii a declarat apel intimata, iar prin Decizia civilă nr. 61 din 20 februarie 2020, Tribunalul Galaţi – Secţia II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte încheierea apelată, în sensul că a anulat în parte executarea silită, înlăturând din suma pusă în executare valoarea rezultată din clauzele constatate abuzive şi admiţând parţial excepţia prescripţiei dreptului creditorului de a cere executarea silită.

Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-intimată, solicitând înlăturarea din considerente a menţiunilor referitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale şi, drept urmare, înlăturarea dispoziţiei de anulare a executării silite pentru suma reprezentând valoarea clauzelor constatate abuzive.

La termenul din 16 septembrie 2020, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor utilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 460 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea din 14 octombrie 2020, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a constatat admisibilă sesizarea şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, prin Încheierea nr. 364 din 6 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Galaţi – Secţia civilă, astfel cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr. 61 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Galaţi – Secţia II-a civilă, a fost admisă contestaţia la executare, reţinându-se în considerente şi caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit încheiat cu intimata, acesta fiind titlul executoriu în baza căruia s-a declanşat executarea silită.

Recursul declarat de apelanta-intimată priveşte atât capătul de cerere privind contestaţia la executare, cât şi pe cel referitor la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contract. Aşadar, de lămurirea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă (în sensul stabilirii căii de atac şi a termenului de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului) depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Problema de drept enunţată este nouă, textul fiind cuprins într-o lege adoptată relativ recent (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, a intrat în vigoare la 15 februarie 2013), iar legislaţia relevantă anterioară (Codul de procedură civilă de la 1865) nu cuprindea soluţiile legislative conţinute în textul a cărui interpretare se solicită.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării.

Recurenta-intimată, prin notele depuse la 13 octombrie 2020, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pe fond, a arătat că instanţa a fost învestită cu două capete de cerere distincte (nelegalitatea executării silite însăşi şi constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale), iar în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere (clauzele abuzive) nu poate fi aplicat prin analogie art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din moment ce acesta este de strictă interpretare, pentru că ar restrânge dreptul la exercitarea unei căi de atac pentru o hotărâre care, potrivit dreptului comun, poate fi atacată şi cu apel, şi cu recurs. Aşadar, în lipsa unui text de lege care să tranşeze expres problema (care este calea de atac, dacă prin aceeaşi hotărâre sunt soluţionate mai multe capete de cerere, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele şi apelului, şi recursului), ar trebui aplicat prin analogie art. 460 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură civilă, respectiv hotărârea, în întregul ei, să fie supusă atât apelului, cât şi recursului.

Intimatul-contestator, prin punctul de vedere depus la 14 octombrie 2020, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, a arătat că, întrucât prin întâmpinare a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, înseamnă că instanţa nu poate formula sesizarea mai înainte de a soluţiona această excepţie. În caz contrar, ar trebui mai întâi să constate că este sesizată în ultimă instanţă, deci, practic, să se antepronunţe asupra excepţiei.

De asemenea a susţinut că de chestiunea invocată nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei, pentru că se solicită interpretarea unei dispoziţii de procedură.

Nu în ultimul rând, a arătat că nu suntem în ipoteza atacării cu recurs a unei hotărâri prin care să fie soluţionate două cereri principale. Astfel, solicitarea de a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale este o apărare de fond în cadrul contestaţiei la executare. În acest context, trimiterea la dispoziţiile generale ce reglementează căile de atac s-a făcut eronat, câtă vreme există dispoziţii speciale referitoare la calea de atac incidentă în materia contestaţiei la executare.

După comunicarea rapoartelor întocmite de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurenta-intimată a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării şi a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de trimitere cu privire la modul de dezlegare a problemei de drept.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 1.605/233/2018, anterior prezentării punctului său de vedere, a reţinut că, fiind sesizat cu recursul declarat de către apelanta-intimată, are, în mod automat, calitate de ultimă instanţă. În realitate, problema supusă dezbaterii este dacă acest recurs este admisibil (în ansamblul său ori numai în parte), iar nu calitatea de ultimă instanţă (care ar pune sub semnul întrebării chiar existenţa căii de atac în sine, ceea ce este, evident, absurd). Aşa fiind, a apreciat că nu se antepronunţă asupra excepţiei inadmisibilităţii atunci când efectuează sesizarea.

Sub cel de-al doilea aspect, referitor la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa a reamintit că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant, în jurisprudenţa sa (de exemplu, în Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, paragraful 21), că obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural (cum este situaţia în cauza de faţă), dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, adică rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii. Or, de lămurirea art. 460 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea chiar a căii de atac declarate în cauză (soluţionare care se va face, în funcţie de decizie, în tot sau în parte), astfel că, evident, condiţia legală este îndeplinită.

Sub cel de-al treilea aspect, referitor la inexistenţa a două cereri principale, instanţa de sesizare a arătat că, potrivit art. 30 din Codul de procedură civilă, oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente, iar cererile în justiţie sunt principale, accesorii, adiţionale şi incidentale:

Aşadar, pentru a caracteriza o afirmaţie a unei părţi drept o pretenţie, ea trebuie să tindă la obligarea altei persoane la ceva (să dea, să facă ori să nu facă un lucru) sau să tindă la soluţionarea unei situaţii juridice. În speţă, contestatorul urmăreşte să obţină obligarea creditoarei la a nu-l mai executa silit (în baza contractului de credit) şi, respectiv, să soluţioneze situaţia juridică creată de acest contract prin înlăturarea anumitor clauze (defăimate ca abuzive). Rezultă că ambele sale solicitări reprezintă pretenţii, deci sunt cereri în instanţă.

Relaţia dintre aceste două cereri este una complexă, întrucât admiterea contestaţiei la executare depinde (în parte) de constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective, deci s-ar putea vorbi de accesorialitate; cererile nu trebuie însă, obligatoriu, să formeze obiectul aceleiaşi judecăţi, fiind adesea întâlnite separat în practica judiciară, caz în care este relevant caracterul principal al fiecăreia; în acelaşi timp, cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale este incidentală în cadrul contestaţiei la executare.

Chiar dacă reunirea celor două cereri este permisă de lege [potrivit art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun], aplicarea acestui regim juridic nu transformă pe vreuna dintre ele din (capăt de) cerere în simplă apărare de fond.

Concluzia nu este contrazisă nici de faptul că, în dispozitivul hotărârii recurate în speţă, nu este menţionată, ca o soluţie distinctă, cea referitoare la constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, recunoscută doctrinar de mult timp, existenţa considerentelor decizorii (care tind la soluţionarea unei cereri) este în prezent recunoscută şi legislativ, sens în care art. 461 din Codul de procedură civilă stabileşte că, în afară de soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii, pot fi atacate şi numai considerentele hotărârii (dacă, prin ele, s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea). Or, exact aceasta este situaţia în speţă, decizia recurată (ca, de altfel, şi hotărârea primei instanţe) cuprinzând considerente decizorii (cele referitoare la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul părţilor).

Rezultă din toate acestea că, în speţă, au fost soluţionate două cereri separate ale contestatorului, una referitoare la executarea silită (contestaţia la executare), iar alta referitoare la clauzele contractuale (anularea lor ca fiind abuzive).

Completul de judecată a apreciat că poate fi tranşată chestiunea de drept sesizată pornind de la formularea art. 460 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului. Aşadar, când singura cale de atac este apelul pentru un capăt de cerere şi recursul pentru celălalt, atunci fiecare dintre cele două capete de cerere primeşte o nouă cale de atac: primul dobândeşte şi recurs, iar al doilea şi apel.

În mod similar, dacă unul dintre capetele de cerere poate fi atacat atât cu apel, cât şi cu recurs, iar al doilea numai cu apel, atunci acesta din urmă ar putea dobândi şi posibilitatea formulării recursului. Soluţia s-ar apropia de cea aplicabilă în situaţia în care între capetele de cerere există relaţia de accesorialitate.

În acelaşi timp, ar fi justificată şi menţinerea, de către fiecare cerere în parte, a căilor de atac permise de lege (prima doar apel, iar a doua apel şi recurs), dacă se apreciază că relaţia dintre ele (judecarea în acelaşi proces) este doar întâmplătoare (chiar rară, din perspectivă practică), deci primordial este caracterul principal al fiecăreia. În plus, această soluţie este, per a contrario, chiar opţiunea legiuitorului.

În sinteză, pentru că textul art. 460 din Codul de procedură civilă permite două interpretări diametral opuse, completul de judecată apreciază că este necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea chestiunii de drept.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Deşi mai multe instanţe au înaintat hotărâri judecătoreşti, pe care le-au apreciat ca fiind relevante în dezlegarea problemei de drept în discuţie, numai două dintre acestea au fost pronunţate în contestaţii la executare.

Cât priveşte opiniile teoretice exprimate de judecători, acestea sunt cvasiunanime, în sensul lipsei unei dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă.

Astfel, s-a arătat că, în ipoteza dată, în interpretarea art. 460 din Codul de procedură civilă, nu este necesară decelarea căilor de atac pentru fiecare capăt de cerere în parte. Textul legal extinde posibilitatea formulării apelului pentru o cerere principală care în mod obişnuit nu este supusă acestei căi de atac, precum şi posibilitatea formulării recursului (împotriva hotărârii pronunţate în apel), pentru o cerere principală supusă doar apelului.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale rezultă că principiul unicităţii căii de atac are în vedere un efect extensiv al căilor de atac, inclusiv pentru cereri principale care sunt supuse fie doar apelului, fie doar recursului (în sensul că sesizarea instanţei printr-o singură cerere, din care se disting mai multe capete principale, determină posibilitatea formulării apelului şi, ulterior, recursului, dacă aceste căi de atac sunt prevăzute, în mod individual, fie şi numai pentru un singur capăt principal de acţiune). Prin urmare, dacă prin aceeaşi hotărâre se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, calea de atac iniţială este apelul, părţile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunţate în apel.

Termenul de exercitare este cel de drept comun, potrivit art. 460 alin. (5) din Codul de procedură civilă, care se circumscrie tezei stabilite de alineatul (3) al aceluiaşi articol.

De asemenea s-a arătat că, în ceea ce priveşte calificarea unei cereri ca fiind incidentală, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă, instanţa este cea care va stabili natura juridică a cererilor formulate.

A fost exprimată şi opinia teoretică contrară de către judecătorii din cadrul Tribunalului Braşov, Tribunalului Ialomiţa şi Curţii de Apel Oradea, în sensul că, în materia contestaţiei la executare prin care contestatorul a invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar, hotărârea instanţei de apel este definitivă, nefiind incidente, în acest caz, dispoziţiile art. 460 din Codul de procedură civilă.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă.

Relevante pentru analiza problemei de drept în discuţie sunt însă deciziile nr. 355 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 14 iulie 2017 (Decizia nr. 355 din 11 mai 2017), şi nr. 771 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iunie 2019 (Decizia nr. 771 din 29 noiembrie 2018), prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 718 din Codul de procedură civilă.

Astfel, prin Decizia nr. 355 din 11 mai 2017, instanţa de contencios constituţional a reţinut că:

Referitor la critica raportată la art. 129 din Constituţie, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii, Curtea a stabilit că această normă din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătoreşti (a se vedea în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 1.341 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 811 din 3 decembrie 2010, şi Decizia nr. 246 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 25 aprilie 2012).

Curtea reţine, totodată, că reglementarea cuprinsă în art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) şi art. 715 alin. (4), care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun, nu contravine nici art. 16 din Constituţie, întrucât legiuitorul, în considerarea unor situaţii speciale, justificate în mod obiectiv şi raţional, poate institui un tratament juridic diferenţiat. În cazul de faţă, legiuitorul a stabilit, ca regulă generală, că atacarea hotărârilor pronunţate în contestaţia la executare se face numai cu apel. Cele două excepţii cuprinse în textul contestat se referă la împărţirea bunurilor proprietate comună şi la contestaţia formulată de o terţă persoană ce vizează un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. O atare opţiune a legiuitorului este justificată de domeniile în care intervin aceste reglementări, şi anume în ipoteze specifice ce ţin de materia succesiunilor sau a drepturilor reale.”

Prin Decizia nr. 771 din 29 noiembrie 2018, Curtea Constituţională, reluând considerentele din decizia anterior menţionată, a reţinut că: „36. Raportat la critica de neconstituţionalitate conform căreia legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului, Curtea a reţinut că, în noul Cod de procedură civilă, recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită pentru motive de nelegalitate şi numai în condiţiile prevăzute de lege. Apelul reprezintă calea ordinară de atac ce are un caracter devolutiv, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept (art. 476 din Codul de procedură civilă).(…) 39. În ceea ce priveşte critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului împotriva hotărârilor date de instanţele de apel, în cazurile în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârilor de primă instanţă, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea a reţinut că, în vederea asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994).”

Prin rapoartele întocmite, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Astfel, printr-un raport s-a constatat lipsa cerinţei noutăţii, dar şi a raportului de dependenţă dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi soluţionarea pe fond a cauzei. Prin cel de-al doilea raport s-a apreciat că de lămurirea chestiunii de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu depinde soluţionarea cauzei în curs de judecată.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional, se impune în primul rând evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, condiţii extrase din dispoziţiile legale redate în cele ce urmează.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Analiza critică a textelor citate induce concluzia că atât art. 519, cât şi prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe cumulativ întrunite.

Aceste condiţii sunt cele legate de necesitatea ca sesizarea să fie realizată cu prilejul judecării cauzei în ultimă instanţă, chestiunea de drept să fie nouă şi asupra sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat încă, să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator, aptă totodată să preîntâmpine o jurisprudenţă neunitară şi, nu în ultimul rând, dezlegarea dată să aibă aptitudinea de a duce la soluţionarea cauzei pe fond.

Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii este necesară sintetizarea circumstanţelor relevante ale procesului în cadrul căruia Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a formulat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Astfel, în cadrul executării silite pornite în cursul anului 2017 de către creditor, o bancă comercială, în baza unui contract de credit bancar – care constituie titlu executoriu potrivit legii, debitorul urmărit a formulat, în temeiul art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă, o contestaţie la executare, prin care a solicitat: anularea încheierii din 21 septembrie 2017, prin care Judecătoria Galaţi – Secţia civilă a încuviinţat executarea silită a titlului; să se constate că dreptul la executare silită al creditorului este prescris în temeiul art. 706 din Codul de procedură civilă; să se constate că sunt abuzive, deci nule, clauzele contractului de credit bancar supus executării silite referitoare la perceperea comisionului de acordare a creditului, a comisionului de administrare şi a comisionului de urmărire riscuri şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea executării silite înseşi, anularea actelor de executare efectuate în dosarul execuţional, enumerate de debitorul contestator, a tuturor actelor subsecvente de urmărire silită, precum şi întoarcerea executării silite.

Prin Încheierea civilă nr. 364 din 6 iunie 2018, Judecătoria Galaţi – Secţia civilă a admis contestaţia la executare, a anulat încheierea de încuviinţare a executării silite şi executarea silită şi a dispus întoarcerea executării. În acest sens, a constatat că dreptul creditorului de a cere executarea silită era prescris la data formulării cererii de executare silită şi că sunt nule clauzele menţionate ale contractului de credit bancar în baza căruia executarea silită fusese derulată.

Ca urmare a apelului declarat de creditor, prin Decizia civilă nr. 61 din 20 februarie 2020, Tribunalul Galaţi – Secţia a II-a civilă a schimbat în parte încheierea primei instanţe, a anulat parţial executarea silită, admiţând numai în parte excepţia prescripţiei dreptului creditorului de a cere executarea silită şi, menţinând dispoziţiile de primă instanţă referitoare la nulitatea clauzelor contestate ca abuzive, a dispus ca executarea silită să se efectueze pentru o creanţă diminuată corespunzător.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs creditorul urmăritor – banca, în cadrul căruia intimatul, debitor în cadrul procedurii de urmărire silită, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în temeiul art. 483 alin. (1) şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În legătură cu soluţionarea acestei excepţii instanţa învestită cu recursul, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu interpretarea dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, spre a se stabili care este calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului.

Examinarea condiţiei ca sesizarea să fie făcută de un tribunal sau o curte de apel care judecă procesul în ultimă instanţă trebuie să aibă în vedere legalitatea căii de atac de ultimă instanţă, în cauză, legalitatea căii de atac a recursului însăşi, chestiune care se identifică în acest caz cu chiar obiectul sesizării.

În acest context, chiar dacă se poate considera că de problema rezolvării excepţiei referitoare la admisibilitatea recursului depinde îndeplinirea condiţiei legale analizate, aceea ca autorul sesizării să judece cauza în ultimă instanţă, sesizarea curţii de apel cu un recurs nu poate fi ignorată, atâta vreme cât recursul este pendinte, iar problema admisibilităţii căii extraordinare de atac constituie obiectul sesizării instanţei supreme.

Mai mult, instanţa de trimitere care solicită interpretarea dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, disociind între mai multe capete de cerere ale acţiunii, a considerat că în privinţa celui referitor la constatarea clauzelor abuzive ale contractului de credit bancar legea ar recunoaşte părţilor calea de atac a recursului, în timp ce pentru capătul de cerere referitor la anularea încheierii de încuviinţare a executării silite hotărârea devine definitivă în apel şi, în considerarea datei sub care a început procesul, a stabilit că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018).

De aceea, premisa fiind că în cauză s-a declarat recurs, iar instanţa sesizată ridică problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, pentru a stabili dacă recursul este admisibil şi care este termenul pentru declararea sa, această primă condiţie este îndeplinită.

Reamintind că scopul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudenţe neunitare, ca urmare a unei interpretări şi aplicări diferite a unei dispoziţii legale, trebuie subliniat că evaluarea acestei condiţii revine instanţei supreme, astfel cum s-a reţinut deja în decizii anterioare pronunţate în materie (deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, nr. 3 şi nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

În acest sens, evaluarea noutăţii chestiunii de drept presupune ca: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra acesteia şi ca aceasta să nu facă deja obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare; problema de drept să fie nouă, adică să derive dintr-o dispoziţie legală intrată recent în vigoare sau dintr-o dispoziţie legală mai veche, a cărei aplicare frecventă să devină actuală recent, ori la un moment dat, determinat de anumite realităţi sociale sau economice; problema de drept să nu fi primit deja o anumită interpretare concretizată în jurisprudenţă, astfel încât să fie, de fapt, susceptibilă a fi tranşată în cadrul unui recurs în interesul legii – criteriu de evaluare a noutăţii care se suprapune parţial celui dintâi aflat în această enumerare.

În analiza acestei condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pleacă de la premisa că determinarea noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării revine instanţei supreme, dar că evidenţierea acesteia este necesară în actul de sesizare, în măsura în care, prin dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă, instanţei de trimitere îi este cerută o primă evaluare a condiţiilor din textul de lege anterior.

Din acest punct de vedere, încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept omite orice argumentare, deşi noutatea problemei de drept trebuie evaluată primordial de autorul sesizării, prin relevarea tuturor datelor care pot susţine şi justifica nevoia instanţei de a primi o dezlegare de principiu a unei norme de drept. Instanţa de trimitere trebuie să argumenteze fie că în aplicarea normei legale supuse interpretării nu se degajă o jurisprudenţă relevantă, fie că anumite realităţi socioeconomice impun o reconsiderare a conţinutului acesteia; chiar implicit, noutatea chestiunii de drept nu se întemeiază exclusiv pe condiţia ca asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat încă ori să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, ci are un spectru mai larg de apreciere.

În lipsa unei justificări a noutăţii prin încheierea de sesizare a instanţei supreme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că din examenul jurisprudenţei naţionale rezultă exclusiv că norma de drept supusă interpretării, având aceeaşi configuraţie încă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, a fost nu doar aplicată uniform, dar şi că problema în discuţie îşi găseşte o reglementare, dincolo de orice interpretare, în cuprinsul art. 460 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură civilă.

Examenul jurisprudenţial permite însă observaţia că, deşi nu există o jurisprudenţă divergentă cu privire la modul în care instanţele au aplicat dispoziţiile art. 460 din Codul de procedură civilă, judecătorii consultaţi au răspuns la o întrebare cu caracter general referitoare la interpretarea acestor dispoziţii legale, înaintând la dosarul instanţei supreme hotărâri, fără a disocia în funcţie de specificul materiei în care acestea au fost pronunţate. Dintre hotărârile judecătoreşti definitive înaintate – pronunţate de Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Satu Mare – numai două au fost pronunţate în contestaţii la executare, deci jurisprudenţa analizată nu se suprapune complet ipotezei şi cauzei instanţei de trimitere.

La rândul lor, opiniile exprimate la nivel teoretic de către judecătorii din cadrul instanţelor care au înaintat puncte de vedere sunt, în cvasitotalitatea lor, uniforme şi afirmă lipsa unei dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, ca normă procesuală generală. Din totalul colectivelor de judecători consultate însă, numai cele din cadrul Tribunalului Braşov, Tribunalului Ialomiţa şi Curţii de Apel Oradea, particularizând punctele de vedere în funcţie de specificul sesizării şi de materia în care se judecă procesul în care s-a generat sesizarea instanţei supreme, au distins că în materia contestaţiei la executare prin care contestatorul a invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar hotărârea instanţei de apel este definitivă, nefiind incidente, în acest caz, dispoziţiile art. 460 din Codul de procedură civilă.

Mai mult, chestiunea căilor de atac recunoscute de lege în materia contestaţiei la executare a făcut şi obiect al controlului de constituţionalitate, în mod repetat stabilindu-se că în cazul contestaţiei la executare hotărârea primei instanţe poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) şi art. 715 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ceea ce nu contravine principiului nediscriminării, deoarece instituirea unor reguli procesuale speciale în acest caz asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în faţa legii (deciziile Curţii Constituţionale nr. 355 din 11 mai 2017 şi nr. 771 din 29 noiembrie 2018).

Întemeindu-se pe aceste date, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este unul teoretic, ci unul formator, unificator şi efectiv, numai în măsura în care răspunsul său se fundamentează pe necesitatea de a asigura o coeziune în plan jurisprudenţial.

Problema instanţei de trimitere a fost generată de dualitatea de posibilităţi pentru realizarea aceluiaşi drept al consumatorului – de a obţine constatarea caracterului abuziv al clauzelor determinate din contractul de credit bancar, justificată de faptul că anularea clauzelor abuzive poate fi cerută fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul contestaţiei la executare, în acest ultim caz cererea de anulare a clauzelor abuzive având caracter incidental în contestaţia la executare. Instanţa de trimitere a mai subliniat că în cauză este vorba de două acţiuni reunite în temeiul art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă – citat în forma sa modificată după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, deşi acesta este exclus de la aplicare în speţă, conform art. 24 din Codul de procedură civilă – şi că, astfel, cererea anulării clauzelor abuzive nu reprezintă doar cauza contestaţiei în anulare, ci este o cerere autonomă, cu privire la care dezlegările instanţei intră în autoritatea lucrului judecat, considerentele înseşi ale hotărârii putând face obiect al căii de atac.

Dincolo de o anumită imprecizie a considerentelor încheierii de sesizare a instanţei supreme, autorul sesizării nu justifică de ce este necesară, în acest caz, lămurirea chestiunii de drept ori de ce, în raport cu datele speţei, art. 460 din Codul de procedură civilă ar putea primi o interpretare diferită de cea literală, care rezultă din textul legii, mai precis din alineatul (3).

Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că datele particulare ale sesizării, dublate de toate argumentele expuse în legătură cu această condiţie, demonstrează că aceasta cerinţă, a noutăţii chestiunii de drept, nu este îndeplinită.

Dispoziţiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. 460 din Codul de procedură civilă, iar prin sesizare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească, pe cale de interpretare, care este calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului.

Dincolo de împrejurarea că art. 460 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură civilă permit o soluţie facilă, determinată de simpla interpretare literală a textelor de lege, la întrebarea formulată prin sesizare, autorul sesizării nu justifică modul în care aceste dispoziţii legale au incidenţă directă sau implicită în cauză.

Din acest punct de vedere, sesizarea, deşi a avut ca premisă faptul că în cauză acţiunea promovată este o contestaţie la executare, a exclus să considere că, în sine, aceasta este mijlocul procesual specific şi exclusiv prin care partea poate acţiona pentru a obţine anihilarea procedurii de executare ori a înseşi executării silite în ansamblul său.

Aceasta întrucât a considerat că o cerere pentru obţinerea anulării clauzelor pretins abuzive din titlul executoriu poate fi formulată pe două căi separate şi, de aceea, ea trebuie privită ca o cerere incidentală în cadrul contestaţiei la executare.

Aceste premise ale sesizării nu sunt însă precise şi corect delimitate.

Art. 712 din Codul de procedură civilă prevede că prin contestaţia la executare, privită ca sumă a mijloacelor prin care se realizează controlul jurisdicţional al actelor de executare, pot fi contestate, în principal, de către părţile raportului de executare silită: executarea silită însăşi, încheierile date de executorul judecătoresc, orice act de executare, refuzul executorului judecătoresc de a efectua executarea ori un act de executare în condiţiile legii şi încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării.

Mai departe, în acord cu dispoziţiile art. 713 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă – în forma aplicabilă procesului, în raport cu data începerii sale – în cadrul contestaţiei la executare, cel interesat poate să solicite lămuriri cu privire la întinderea şi aplicarea titlului executoriu, dacă nu a fost utilizată procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă, fără a putea invoca motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii de primă instanţă sau într-o cale de atac care i-a fost deschisă – atunci când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească sau arbitrală – ori poate invoca motive de fapt ori de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu – atunci când executarea se face în temeiul unui alt titlu decât o hotărâre judecătorească, dacă legea nu prevede în legătură cu acesta o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui.

Cum titlul executoriu urmărit în executarea silită realizată în litigiu îl reprezintă un contract de credit bancar, titlu executoriu potrivit art. 638 din Codul de procedură civilă, împotriva acestuia partea interesată a formulat contestaţie la executare, invocând nulitatea clauzelor considerate abuzive, deoarece legea nu prevedea, în privinţa sa, o cale procesuală de desfiinţare specifică, chiar dacă partea interesată ar fi putut, fără a fi obligatoriu, să demareze un proces de drept comun în vederea anulării parţiale sau totale a acestuia.

Cu valoare de principiu, atunci când prin contestaţia la executare se susţine caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului de creditare, dispoziţiile art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu pot fi opuse pentru invocarea incompatibilităţii acestui tip de pretenţii cu contestaţia la executare şi pentru a se justifica concluzia că o atare solicitare reprezintă fie o cerere cu caracter autonom conexată