Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 82/1/2021, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.240/119/2019, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din 10 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.240/119/2019, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009), se interpretează în sensul că instituţiile şi autorităţile publice la care se referă această normă legală acordă, sub condiţia de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinaţie, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizaţie de vacanţă sau o primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat sau pot acorda o indemnizaţie de vacanţă sau primă de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat, dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinaţie, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 ianuarie 2021 cu nr. 82/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 12 aprilie 2021.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018

Prin Sentinţa civilă nr. 557 din 9 iulie 2016, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Sindicatul „S” C, în numele şi pentru membrii de sindicat A, B, C, D şi E, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul X.

În considerentele acestei hotărâri, în esenţă, s-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la achitarea contravalorii voucherelor de vacanţă neacordate pentru perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, aferente anului 2018, în valoare de 1.450 lei pentru fiecare angajat, arătând că membrii de sindicat pentru care a fost promovată acţiunea sunt angajaţi ai spitalului pârât. Aceştia, deşi au cerut angajatorului să le acorde pentru anul 2018 voucherele de vacanţă, nu au beneficiat de respectivele drepturi.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2017) s-a modificat alineatul (2) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în sensul că instituţiile şi autorităţile bugetare acordă, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018 o singură indemnizaţie de vacanţă sub formă de vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat. În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009), care instituie o obligaţie în sarcina angajatorului (normă imperativă, nu facultativă), instituţia fiind implicit obligată să prevadă în bugetul său sume cu această destinaţie, în limitele cărora să acorde voucherele de vacanţă.

Potrivit expunerii de motive din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2017, programul de guvernare 2017-2020 a urmărit acordarea către toţi angajaţii bugetari a indemnizaţiei de vacanţă sau a primei de vacanţă, sub forma unui voucher egal cu valoarea salariului minim brut din acel an.

În drept, au fost invocate prevederile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu motivarea că membrilor de sindicat nu li s-au acordat voucherele de vacanţă în perioada 1 iulie 2017 – 30 noiembrie 2018, deoarece spitalul nu a dispus de fondurile băneşti necesare plăţii acestor drepturi. S-a încercat identificarea unor surse în vederea acordării acestora, însă procentul cheltuielilor de natură salarială din totalul cheltuielilor unităţii a fost de 86,16% în anul 2018, motiv pentru care unitatea medicală nu a acordat niciunui salariat aceste vouchere de vacanţă.

Analizând pretenţiile deduse judecăţii, prin raportare la probele administrate în cauză şi la normele legale aplicabile speţei, tribunalul a reţinut că art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 foloseşte termenul „acordă” în opoziţie cu termenul din conţinutul art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ – „pot acorda”, ceea ce determină concluzia neîndoielnică potrivit căreia, în sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituţie publică centrală şi/sau locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului – personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă în cadrul unei unităţi bugetare. Acest drept nu este însă unul pur şi simplu, ci este unul condiţionat deoarece, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2008, acordarea primelor de vacanţă sub forma voucherelor de vacanţă nu se poate realiza decât „în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie”.

Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma voucherelor de vacanţă pentru anul 2018 este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie.

În speţă, câtă vreme angajatorul pârât nu a avut prevăzute în bugetul pe anul 2018 sume alocate cu destinaţia de vouchere de vacanţă, s-a apreciat că pretenţia reclamantului este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Sindicatul „S” C, care a solicitat schimbarea sa în tot şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării intimatei-pârâte la achitarea contravalorii voucherelor de vacanţă neacordate pentru perioada 1 iulie 2017 – 30 noiembrie 2018, în valoare de 1.450 lei/contestator.

În motivarea căii de atac declarate, apelantul a învederat că soluţia instanţei de fond este greşită, deoarece intimata a avut prevăzute sume cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2018, buget aprobat de ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Sănătăţii, în sumă de 220.000 lei (poziţia 391).

Soluţia instanţei de fond nu ţine cont de voinţa legiuitorului. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, prin forma în vigoare în perioada vizată de acţiune, instituie o obligaţie a angajatorului de a-i acorda salariatului beneficiul material al voucherelor de vacanţă. Obligaţia este imperativă, astfel încât angajatorul este obligat, atât pentru anul 2017, cât şi pentru anul 2018, să aloce fondurile necesare.

Practica judiciară, relativ puţină până în prezent, a fost în sensul admiterii acestor pretenţii ale salariaţilor din sănătate (de exemplu, Sentinţa civilă nr. 441 din 20 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 870 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă; Sentinţa civilă nr. 1.031 din 9 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Sălaj – Secţia civilă, definitivă prin Decizia nr. 329/A din 29 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale; Sentinţa civilă nr. 1.049 din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 153/A din 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale).

Intimatul-pârât Spitalul X a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că nu a dispus de fondurile necesare pentru acordarea voucherelor de vacanţă în perioada 1 iulie 2017 – 30 noiembrie 2018.

În şedinţa publică din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel, din oficiu, a dispus administrarea probei cu anumite înscrisuri, iar în şedinţa publică din 12 noiembrie 2020 a dispus suplimentarea probatoriului cu interogatoriul intimatului-pârât. Prin răspunsul scris dat de către intimatul-pârât la interogatoriu s-a arătat că în luna iunie 2018 a fost prevăzută în bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul respectiv suma de bani înscrisă la poziţiile 127 şi 391, cu titlu de vouchere de vacanţă (220.000 lei), care însă nu a fost cheltuită în acest scop, deoarece spitalul nu a reuşit să constituie toată suma necesară. Întrucât în perioada respectivă intimatul-pârât avea aproximativ 580 de angajaţi, potenţiali beneficiari ai voucherelor de vacanţă, suma totală necesară plăţii acestor vouchere de vacanţă era de 840.000 lei.

La acelaşi termen, instanţa de apel a dispus consultarea părţilor cu privire la posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept anterior enunţată. De asemenea a solicitat părţilor să îşi exprime opinia cu privire la modul de dezlegare a respectivei probleme de drept.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2020, din oficiu, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

Completul de judecată, constituit la nivelul unei curţi de apel, este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel).

De chestiunea de drept vizată depinde soluţionarea pe fond a cauzei întrucât, prin cererea de chemare în judecată formulată de către sindicatul apelant, s-a solicitat obligarea intimatului la achitarea contravalorii voucherelor de vacanţă pentru perioada 1 iulie 2017 – 30 noiembrie 2018, în cuantum de 1.450 lei/membru de sindicat reprezentat. Spitalul intimat s-a apărat în apel invocând lipsa unor fonduri bugetare suficiente pentru acordarea voucherelor de vacanţă la nivelul solicitat, în perioada vizată, pentru toţi angajaţii săi. În sfârşit, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, în esenţă, pentru considerentul lipsei oricăror fonduri care să fi fost prevăzute de către intimat în bugetul pe anul 2018 cu destinaţia de vouchere de vacanţă.

Constituie un element necontestat în speţă împrejurarea că intimatul-pârât se încadrează în categoria instituţiilor publice la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, căruia îi sunt aplicabile, ca urmare, prevederile legale respective.

Dacă se va aprecia ca dovedit faptul că în perioada de timp vizată de acţiune şi de norma legală anterior menţionată, intimata a avut sume de bani prevăzute în buget alocate cu această destinaţie, însă în cuantum insuficient pentru a acorda o indemnizaţie de vacanţă sau o singură primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în demersul de stabilire a existenţei şi întinderii obligaţiilor ce îi reveneau intimatului, se ridică problema de a şti dacă art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 trebuie interpretat în sensul că impune angajatorilor acordarea voucherelor de vacanţă numai dacă dispun de toate resursele bugetare necesare pentru a acorda tuturor salariaţilor care îndeplinesc cerinţele legale pentru acordarea voucherelor de vacanţă, în cuantum anume de 1.450 lei/persoană (iar, în caz contrar, nu au obligaţia de acordare a voucherelor de vacanţă salariaţilor) sau, într-o ipoteză precum cea enunţată, se menţine obligaţia angajatorului de acordare a voucherelor de vacanţă, însă într-un cuantum mai mic decât cel indicat expres de norma legală în discuţie.

Cu alte cuvinte, de modul de interpretare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017 – 30 noiembrie 2018, depinde stabilirea elementelor pe care se bazează construcţia logico-juridică a apelantului-reclamant, respectiv existenţa caracterului ilicit al faptei intimatului-pârât de a nu acorda membrilor de sindicat reprezentaţi în speţă voucherele de vacanţă aferente intervalului de timp menţionat, lipsa de conformitate între atitudinea intimatei şi conduita prescrisă de legiuitor prin dispoziţiile legale în discuţie (existenţa obligaţiei intimatului de a acorda vouchere de vacanţă salariaţilor săi în condiţiile de fapt date, inclusiv celor reprezentaţi de sindicatul apelant şi a dreptului corelativ al acestora).

Problema de drept indicată este nouă, în sensul că nu s-a identificat o practică judiciară prin care aceasta să fi fost tranşată de către instanţele de judecată. Asupra sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În legătură cu prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 iulie 2017 (Decizia nr. 39 din 29 mai 2017), prin care a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.899/110/2015*, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că:

De asemenea, prin Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017 (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017), instanţa supremă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.217/111/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Prin niciuna dintre aceste două decizii nu a fost dezlegată şi nici nu s-a statuat tangenţial asupra chestiunii de drept invocate în speţă.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 4 decembrie 2020, apelantul-reclamant a învederat că nu se opune unui demers de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul indicat de instanţa de judecată, dar nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la modul de dezlegare a problemei de drept.

Totodată, apelantul a cerut ca, în cazul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se solicite şi lămurirea sintagmei „acordă” din cuprinsul alineatului (2) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în sensul precizării clare a obligaţiilor care revin unei instituţii bugetare. A justificat această solicitare prin existenţa unei practici neunitare la nivel naţional în domeniul sănătăţii.

Intimatul nu a răspuns în niciun fel solicitării instanţei.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.240/119/2019 a reţinut că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, fac referire expresă la cuantumul de 1.450 lei al unui voucher de vacanţă pentru un salariat, în cazul instituţiilor şi autorităţilor anume indicate în cuprinsul acestei norme legale. Acelaşi mod de reglementare se regăseşte în art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009.

Pe de altă parte, în cazul altor angajatori, art. (1) alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 dispune că voucherele de vacanţă pot avea un nivel maxim egal cu şase salarii de bază minime brute pe ţară, garantate în plată, în decursul unui an fiscal.

Atât din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, cât şi din analiza comparativă cu dispoziţiile alineatului (4) al aceluiaşi articol rezultă că suma de 1.450 lei nu este maximul cuantumului pe care îl pot avea voucherele de vacanţă acordate de instituţiile şi autorităţile publice la care se referă norma legală în discuţie pentru un salariat, ci cuantumul fix al acestora.

Pe cale de consecinţă, instituţiile şi autorităţile publice la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 acordă (sub condiţia de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinaţie), în perioada 1 iulie 2017 – 30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizaţie de vacanţă sau o primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat.

În această interpretare şi în raport cu cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinaţie, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat, atunci angajatorii în discuţie nu au obligaţia de a acorda vouchere de vacanţă în perioada de timp indicată (respectiv într-un cuantum mai mic de 1.450 lei/salariat).

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, rezultând existenţa a două orientări în practica acestora.

Astfel, într-o orientare, s-a apreciat că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017 – 30 noiembrie 2018, fac referire expresă la cuantumul de 1.450 lei al unui voucher de vacanţă pentru un salariat, în cazul instituţiilor şi autorităţilor anume indicate în cuprinsul acestei norme legale. Acelaşi mod de reglementare se regăseşte în art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009.

Pe de altă parte, în cazul altor angajatori, art. 1 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 dispune că voucherele de vacanţă pot avea un nivel maxim egal cu şase salarii de bază minime brute pe ţară, garantate în plată, în decursul unui an fiscal.

Atât din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, cât şi din analiza lor comparativă cu dispoziţiile alineatului (4) al aceluiaşi articol rezultă că suma de 1.450 lei este cuantumul fix pe care îl pot avea voucherele de vacanţă acordate de instituţiile şi autorităţile publice la care se referă norma legală în discuţie pentru un salariat.

Pe cale de consecinţă, instituţiile şi autorităţile publice la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 acordă, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, cu condiţia de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinaţie, exclusiv o indemnizaţie de vacanţă sau o primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat.

În măsura în care legiuitorul ar fi înţeles să lase la latitudinea angajatorului instituţie publică cuantumul în limita căruia se pot acorda voucherele de vacanţă, atunci ar fi folosit o exprimare similară cu cea care se regăseşte în cuprinsul art. 1 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 (în cuantum de până la 1.450 lei, de exemplu).

În acest sens este şi interpretarea desprinsă din Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, întrucât dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinaţie, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat, atunci angajatorul nu are obligaţia de a acorda vouchere de vacanţă în perioada de timp indicată.

În cea de-a doua orientare a practicii, exprimată doar de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Iaşi, Secţia I civilă a Tribunalului Iaşi şi Secţia I civilă a Tribunalului Prahova, s-a apreciat că normele analizate instituie un drept, şi nu doar o vocaţie, de a primi o indemnizaţie de vacanţă sau primă de vacanţă, sub formă de vouchere, drept ale cărui existenţă şi realizare sunt condiţionate de alocarea de sume bugetare cu acest titlu, condiţie în afara căreia dreptul în cauză nu există şi nu poate fi realizat.

În ipoteza în care sumele bugetare alocate nu sunt suficiente pentru a i se acorda fiecărui angajat vouchere în valoare totală de 1.450 de lei, expresia neîndoielnică a voinţei politice a statului nu este de a nu acorda dreptul la care se referă dispoziţiile legale analizate, ci de a restrânge condiţiile de exercitare a acestuia la limitele exerciţiului bugetar anual, dispoziţiile legale prevăzând explicit că indemnizaţia sau prima de vacanţă se acordă „în limita sumelor prevăzute în buget cu această destinaţie”. Prin urmare, autorităţile şi instituţiile publice acordă indemnizaţia sau prima de vacanţă, chiar dacă are o valoare mai mică de 1.450 de lei.

Argumentul referitor la faptul că valoarea voucherului sau a primei este fixă este discutabil. Tot în sumă fixă sunt stabilite şi alte drepturi salariale, însă aceasta nu are semnificaţia faptului că drepturile respective nu se mai acordă în situaţia în care nu au fost alocate fonduri bugetare, astfel încât să se realizeze plata integrală a acestora. Ele nu se mai plătesc doar în cazul în care legiuitorul a prevăzut expres că nu se plătesc sau nu se acordă.

În consecinţă, indemnizaţia sau prima de vacanţă se acordă în limitele bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, chiar dacă, raportat la aceste limite, se ajunge ca valoarea voucherului să fie mai mică de 1.450 de lei.

Prin Decizia nr. 143 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 26 iunie 2020, instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, reţinând că:

Curtea a mai statuat că încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie; în caz contrar, s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale. În consecinţă, negocierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (a se vedea şi Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995).

Curtea a mai statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat (a se vedea şi Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).

Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea. În caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale chiar în interiorul aceleiaşi categorii de personal, ceea ce este inadmisibil (Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010).

Legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfăşoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi şi obligaţii contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor şi nicidecum acte care să prevaleze forţei legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază şi se încheie în limitele şi în cadrul stabilite de lege (Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011).

Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în privinţa contractelor colective de muncă încheiate la nivelul societăţilor la care statul este unic acţionar sau acţionar majoritar, prevederile acestora putând fi modificate prin acte de reglementare primară. Totodată, nu se poate susţine că aceste societăţi s-ar comporta, sub aspectul salarizării personalului, ca societăţile în care acţionar majoritar este o persoană privată pentru că, tocmai în considerarea ponderii capitolului social deţinut, statul impune un cadru juridic în care aceste societăţi să îşi desfăşoare activitatea. Aceste societăţi au în patrimoniu bunuri proprietate privată a statului, astfel că ele sunt administratorii acestora, iar modul în care acestea sunt exploatate este stabilit de consiliul de administraţie, în acord cu legea. Practic, legea este cea care acordă un mandat pentru modul de administrare a acestora, iar acest lucru implică şi stabilirea unui cadru legal pentru salarizarea personalului din aceste societăţi care este în legătură directă cu patrimoniul acestora. Prin urmare, caracterul obligatoriu al convenţiilor colective încheiate la nivelul autorităţilor publice sau societăţilor unde statul este acţionar unic sau majoritar nu poate fi opus legii.

Curtea constată că art. 44 din Constituţie nu implică un drept la dobândirea proprietăţii, astfel că prin intrarea în vigoare a unei legi, în virtutea căreia încetează acordarea unui drept salarial suplimentar stabilit prin lege sau contract colectiv, nu se încalcă dreptul de proprietate privată. Atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 939 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 16 septembrie 2011), cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, paragraful 55) sunt concordante în sensul că art. 44 din Constituţie sau art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, după caz, nu implică un drept la dobândirea proprietăţii.”

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind cerinţa identificării unei probleme de drept reale, veritabile şi care să întrunească un anumit prag de dificultate pentru declanşarea acestui mecanism de unificare, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluţionarea unui apel într-un litigiu privind conflicte de muncă, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat anterior asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanţe.

Cu privire la identificarea unei chestiuni de drept reale, veritabile, de un anumit grad de dificultate, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018).

De asemenea, în jurisprudenţa instanţei supreme, în cadrul acestui mecanism de unificare, s-a arătat că „62. (…) problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) 65. Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (…)” (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017).

Referitor la motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere s-a limitat, în ceea ce priveşte caracterul esenţial al chestiunii de drept (a se vedea paragraful 30, supra), la analiza caracterului determinant pentru soluţionarea pe fond a cauzei al modului de interpretare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 8/2009 (forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018).

Instanţa de trimitere nu a oferit nicio argumentare asupra dificultăţii de interpretare a textelor legale invocate şi nici nu a arătat de ce chestiunile de drept în discuţie sunt susceptibile a da naştere unor interpretări diferite.

Mai mult chiar, din punctul de vedere formulat asupra problemei de drept (a se vedea paragrafele 44-46, supra) rezultă că instanţa de trimitere însăşi nu a avut nicio dificultate în interpretarea normei legale, opinia exprimată fiind expusă clar şi argumentat, cu indicarea metodelor de interpretare utilizate, concluzionând în sensul înţelesului unic şi vădit neîndoielnic al normei a cărei interpretare o solicită.

În schimb, în favoarea unei opinii contrare celei împărtăşite de instanţa de trimitere, nici părţile şi nici completul de judecată nu au adus vreun argument de interpretare a normei legale în discuţie.

Alternativa acordării unor vouchere de vacanţă de către angajatorii menţionaţi la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 8/2009 (forma în vigoare pentru intervalul 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018) într-un cuantum inferior cuantumului fix stabilit de această normă se regăseşte însă în punctele de vedere comunicate de instanţele judecătoreşti din ţară (susţinute şi printr-o practică judiciară nesemnificativă ca întindere), în limita sumelor efectiv alocate în buget cu o astfel de destinaţie, prin ipoteză, insuficiente pentru acordarea dreptului tuturor angajaţilor, în cuantumul stabilit de lege.

Cu toate acestea, din argumentarea acestor soluţii şi puncte de vedere nu rezultă că s-a avut în vedere conţinutul intrinsec al normei de la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 sau necesara coroborare cu alte norme din acelaşi act normativ, în condiţiile în care acest text legal nu conţine vreo formulare echivocă în privinţa cuantumului voucherelor de vacanţă acordate de angajatorii instituţii/autorităţi publice centrale sau locale, ci, preponderent, în cuprinsul acestora, au fost redate considerente de echitate, străine de regulile şi metodele de interpretare a normelor juridice.

Totodată, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018), s-a statuat că: „38. (…) punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (…) 42. Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare.”

Pretinsa problemă de drept supusă interpretării nu implică o reală dificultate, în contextul în care dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare.

Instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 (forma în vigoare în intervalul 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018) pot fi interpretate în sensul că ar permite acordarea, de către instituţiile şi autorităţile publice determinate de textul legal în discuţie, a unor indemnizaţii de vacanţă/prime de vacanţă, sub formă de vouchere, într-un cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat.

Pentru lămurirea acestei chestiuni, completul de judecată are la îndemână metodele de interpretare gramaticală şi sistematică (comparativă), identificate în încheierea de sesizare, cu ajutorul cărora s-a impus concluzia că suma de 1.450 lei este un cuantum fix, spre deosebire de situaţia altor angajatori decât cei menţionaţi la alin. (2), prevăzută la art. 1 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, care pot acorda contravaloarea a „maximum şase salarii de bază minime brute pe ţară”, sub formă de vouchere de vacanţă.

Pe de altă parte, în încheierea de sesizare se menţionează că este „un element necontestat în speţă împrejurarea că intimatul-pârât se încadrează în categoria instituţiilor publice la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009”.

În acest context se observă că instanţa de trimitere nu analizează şi incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2

În plus, aşa cum s-a opinat la nivelul mai multor curţi de apel, pentru facila interpretare a normei în cauză, sunt relevante următoarele considerente ale Deciziei nr. 39 din 29 mai 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

Aceste condiţii sunt descrise în conţinutul art. 1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ pentru unităţile din domeniul bugetar, prin aceea că voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, iar nivelul lor maxim poate reprezenta contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.

Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie.”

Dezlegarea dată prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017 cu privire la natura juridică a beneficiilor la care se referă dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 poate fi avută în vedere pentru determinarea condiţiilor legale în care se acordă indemnizaţia de vacanţă/prima de vacanţă.

În acest sens, exprimându-şi punctul de vedere asupra problemei de drept, instanţa de trimitere se raportează în mod expres la „cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017”, deşi, anterior, în cuprinsul încheierii de sesizare (a se vedea paragraful 37, supra), a reţinut în mod contradictoriu că prin această decizie „nu s-a statuat tangenţial asupra chestiunii de drept”.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei practici judiciare neunitare în materie, a cărei sursă este interpretarea divergentă a unei anumite chestiuni de drept, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul a