Decizia nr. 53 din 28 iunie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.131/1/2021, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.199/109/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 31 martie 2021, în Dosarul nr. 3.199/109/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 101 alin. (6) şi (8) din Codul fiscal privind data în raport cu care se stabileşte cota de impozit ce se aplică diferenţelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, respectiv se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea calculării impozitului datorat pentru fiecare din aceste perioade sau se reţine integral în raport cu data efectuării plăţii.

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în forma în vigoare până la data de 1 ianuarie 2018 (Codul fiscal în forma în vigoare până la data de 1 ianuarie 2018)

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal)

Prin contestaţia formulată la data de 14 noiembrie 2019 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş cu nr. 3.199/109/2020, în urma disjungerii din Dosarul nr. 6.434/109/2019, contestatoarea T.I. a solicitat în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Argeş anularea Deciziei nr. x din 25 octombrie 2019 şi obligarea intimatei la restituirea sumelor reţinute în baza deciziei contestate.

În motivare a susţinut că prin decizia contestată s-a reţinut că, în urma actualizării pensiei sale de serviciu, determinate de majorarea salariilor magistraţilor în activitate, diferenţa rezultată a fost impozitată în mod greşit cu cota de 10%.

A mai arătat că în decizia contestată s-a făcut referire la Nota nr. y din 22 octombrie 2019 a Casei Naţionale de Pensii Publice, în care se menţionează că este aplicabilă cota de impozit de 16%, aferentă perioadei supuse actualizării pensiei.

În acest context, contestatoarea a subliniat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 101 alin. (8) din Codul fiscal care prevăd că pentru diferenţele de venituri din pensie provenite din perioade anterioare impozitul se calculează şi se reţine la data plăţii (respectiv decembrie 2018), în conformitate cu reglementările în vigoare la data plăţii, iar nu cu cele de la data supusă corecţiei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, susţinând că pentru impozitarea veniturilor din pensii realizate ca urmare a actualizării sunt aplicabile prevederile art. 101 alin. (6) din Codul fiscal.

Astfel, cota de impozit este cea stabilită de legislaţia în vigoare în perioada supusă corecţiei, respectiv cota de 16% până la data de 1 ianuarie 2018 şi cota de 10% pentru veniturile din pensii realizate după această dată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.522/2020 din 28 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.199/109/2020, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis contestaţia şi a anulat Decizia nr. x din 25 octombrie 2019 emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii Argeş, pe care a obligat-o la restituirea sumelor reţinute în baza acestei decizii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că decizia contestată a fost emisă în baza Adresei nr. y din 22 octombrie 2019 a Casei Naţionale de Pensii Publice, care stabileşte regimul fiscal aplicabil în cazul revizuirii/recalculării pensiilor din sistemul public sau al pensiilor de serviciu.

Pensia actualizată de care a beneficiat contestatoarea a fost impozitată cu 16% pentru perioadele anterioare datei de 1 ianuarie 2018. Or, din analiza art. 101 alin. (8) din Codul fiscal rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile legale privind calcularea impozitului în vigoare la momentul efectuării plăţii.

Ca atare, cota de impozit la data plăţii trebuia să fie de 10%, iar nu cum susţine intimata, de 16% pentru diferenţele corespunzătoare până la 1 ianuarie 2018 şi 10% pentru diferenţele aferente perioadei de după 1 ianuarie 2018.

Împotriva sentinţei primei instanţe, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii contestaţiei.

În motivarea apelului a susţinut că pentru impozitarea pensiei rezultate în urma actualizării sunt aplicabile dispoziţiile art. 101 alin. (6) din Codul fiscal, cota de impozit fiind stabilită în temeiul legislaţiei în vigoare în perioada supusă corecţiei.

În acest context, apelanta a subliniat că pentru perioada anterioară lunii ianuarie 2018 este aplicabilă cota de 16%, iar pentru perioada ulterioară este aplicabilă cota de 10%.

Intimata nu a depus întâmpinare la cererea de apel.

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că prezenta cauză se află pe rolul Curţii de Apel Piteşti, aceasta judecând în ultimă instanţă.

De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 101 alin. (6) şi (8) din Codul fiscal, respectiv data în raport cu care se stabileşte cota de impozit aplicabilă diferenţelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, în cauză se pune în discuţie modalitatea de interpretare a prevederilor anterior evocate în ceea ce priveşte obligaţia de plată a impozitului pentru veniturile din pensii stabilite pentru perioade anterioare, care nu au fost stabilite prin hotărâri judecătoreşti. În concret, apelanta susţine că este aplicabilă cota de impozit de la momentul la care se datorau diferenţele de pensie, în timp ce intimata susţine că este datorată cota de impozit de la momentul plăţii acestor diferenţe, respectiv cea de 10%.

S-a mai arătat că problema de drept enunţată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o hotărâre obligatorie, iar litigiile ce vizează asigurările sociale nu intră în competenţa secţiilor sale.

Instanţa de trimitere a menţionat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea s-a subliniat că se prefigurează apariţia unei practici judiciare neunitare, aspect care rezultă din procesul-verbal încheiat cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 2021 la care au participat judecătorii Secţiei I civile a Curţii de Apel Piteşti.

Părţile nu au prezentat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că diferenţelor de venituri li se aplică cotele de impozit prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la datele la care trebuiau achitate.

În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că art. 101 alin. (6) din Codul fiscal stabileşte că drepturile de pensie restante se defalcă pe lunile la care se referă, iar scopul acestei defalcări este acela de a se calcula impozitul datorat.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca acea cotă de impozit să fie cea din momentul plăţii acestor diferenţe, nu ar mai fi edictat dispoziţiile care obligă casele de pensii să efectueze o defalcare a drepturilor de pensie restante pentru lunile la care se referă.

Nu se poate reţine că drepturile de pensie restante se referă exclusiv la drepturi ce au fost stabilite, însă, din diferite motive, nu au fost achitate la timp, de vreme ce această definire nu rezultă din prevederile legale.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa diferenţelor de pensii pentru perioade anterioare şi care s-ar referi la situaţia plăţii unor diferenţe în prezent, nu din motive imputabile casei de pensii, ci din cauze obiective.

În plus, nici în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu se face o astfel de distincţie, dispoziţiile art. 107 din acest act normativ făcând referire la „diferenţe” şi „sume rezultate”.

Din interpretarea art. 101 alin. (9) din Codul fiscal rezultă că legiuitorul a stabilit un regim diferit de impozitare pentru veniturile din pensii şi/sau diferenţele de venituri din pensii, stabilite prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii.

Astfel, pentru aceste debite s-a stabilit un regim diferit de impozitare, impozitul calculându-se prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului. Atunci când a apreciat că este necesar a se aplica o impozitare la momentul plăţii, legiuitorul a făcut o menţiune expresă în acest sens.

Dacă ar fi intenţionat ca şi pentru veniturile din pensii şi/sau diferenţele de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, ce nu erau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, să se efectueze impozitarea la momentul plăţii, legiuitorul le-ar fi menţionat în cuprinsul art. 101 alin. (9) din Codul fiscal.

Curţile de apel Craiova şi Piteşti au transmis practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curţile de apel Bucureşti şi Iaşi au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la această chestiune.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, în interpretarea art. 101 alin. (6) şi (8) din Codul fiscal, cota de impozit aplicabilă diferenţelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea calculării impozitului datorat pentru fiecare din aceste perioade (Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Vaslui – în opinie majoritară).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în interpretarea art. 101 alin. (6) şi (8) din Codul fiscal, cota de impozit aplicabilă diferenţelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare se reţine integral în raport cu data efectuării plăţii (Tribunalul Bucureşti).

Au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive numai în sensul celei de-a doua opinii, respectiv:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei, legiuitorul, în cuprinsul textului normativ enunţat, a instituit mai multe condiţii de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

În vederea evaluării dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută – crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea jurisprudenţei care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea acestei jurisprudenţe interne în una predictibilă – se impune evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare, întrebarea adresată neputând fi disociată de contextul care a generat-o.

În acest sens se apreciază că primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, titularul sesizării, învestit cu soluţionarea apelului, şi care urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia ca problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Rămâne de analizat îndeplinirea condiţiei referitoare la necesitatea ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei şi cea a dificultăţii chestiunii de drept supuse interpretării, iar această evaluare este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită soluţionarea de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată să dezlege chiar litigiul în cauză.

În acest scop se observă că titularul sesizării întreabă cum trebuie „interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 101 alin. (6) şi (8) din Codul fiscal privind data în raport cu care se stabileşte cota de impozit ce se aplică diferenţelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, respectiv dacă se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea calculării impozitului datorat pentru fiecare din aceste perioade, sau se reţine integral în raport cu data efectuării plăţii”.

Or, analizând condiţia enunţată anterior, se reţine că procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect presupune interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, şi nu în înseşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării respectivei cauze, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată învestite cu o anumită cauză.

Interpretarea normelor legale incidente în vederea aplicării în cauza aflată în curs de judecată, folosind metodele specifice de interpretare a acestora, este în competenţa judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului, căruia îi revine obligaţia de a judeca direct şi efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă („Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”) şi a dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă [„(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (…)”].

Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logico-juridică de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme. Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi a se asigura astfel corecta aplicare a acesteia. Deci interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării legii civile, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază o dată în plus că necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că în procesul aplicării legii judecătorul trebuie să stabilească conţinutul exact al normei invocate în faţa sa, prin clarificarea şi lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situaţiei de fapt prezentate, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se extragă esenţa aplicabilă la cazul concret. Or, rolul instanţelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, să se realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final.

Prin raportare la cele mai sus arătate, se observă că, sub aparenţa solicitării pronunţării unei hotărâri prealabile, scopul urmărit de instanţa de trimitere îl constituie în realitate obţinerea unei soluţii la speţă din partea completului special constituit în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, decurgând din aplicarea directă a textelor de lege în sensul arătat prin hotărârea prealabilă, în condiţiile în care din încheierea de sesizare nu rezultă că instanţa s-ar confrunta cu o veritabilă dificultate de interpretare a textelor.

Acest scop nu corespunde însă rolului mecanismului de unificare, prin intermediul căruia completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este ţinut să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Or, aceasta presupune drept premise nu doar identificarea normelor de drept aplicabile de către instanţele de sesizare, dar şi evidenţierea unor chestiuni de drept de principiu, susceptibile de a genera practică neunitară, prin modalitatea posibil duală de interpretare. Doar asemenea chestiuni de drept, cu un anume grad de abstractizare şi generalizare, ar urma să facă obiect de analiză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aplicarea în concret a normei la o cauză pendinte rămânând atributul exclusiv al instanţelor de drept comun.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În cazul de faţă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă reprezintă însuşi obiectul cererii de chemare în judecată – solicitarea adresată instanţei de a determina cota de impozitare a pensiilor pentru perioade ce corespund unor reglementări diferite ale Codului fiscal, respectiv 16%, până la 1 ianuarie 2018, sau 10% aplicabilă prin raportare la momentul plăţii – aşadar însăşi problema de fond asupra căreia apelanta a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea posibil diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea acesteia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Mai mult decât atât, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, ceea ce se impune fiind doar realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin lecturarea textelor a căror interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu situaţia litigioasă concretă dedusă judecăţii.

Un indiciu referitor la gradul redus de dificultate şi la lipsa de ambiguitate a textelor invocate în sesizare, care să necesite intervenţia unui mecanism de unificare, este oferit şi de jurisprudenţa de la nivelul altor instanţe prezentată în cuprinsul acestei decizii, potrivit căreia hotărârile pronunţate în litigii similare înclină numai spre o singură modalitate de interpretare şi aplicare a textelor de lege.

În fine, nici susţinerea instanţei de trimitere, în sensul că interpretarea pe care casele de pensii o dau textelor în discuţie este de natură să genereze „o multitudine de litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti, cu posibilitatea pronunţării de soluţii diferite şi apariţia unei practici neunitare”, nu este de natură să conducă la admisibilitatea sesizării. Aceasta deoarece, chiar dacă o anumită parte poate avea o conduită constantă contrară soluţiilor pronunţate în litigii similare, aceasta va fi deopotrivă ţinută să respecte hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele de drept comun, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa acestora tinde la a fi unitară.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,