Decizia nr. 25 din 12 aprilie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 179/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Olt – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, însă s-a respins contestaţia la executare pentru lipsa calităţii debitorului, motivându-se că are calitate Biroul executorului judecătoresc, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind formulată de către apelantă cerere privind trimiterea cauzei spre rejudecare.”

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei a fost depus raportul întocmit, comunicat părţilor.

Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.

Tribunalul Olt – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 12 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 256/311/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate.

Codul de procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. 256/311/2020, la 13 ianuarie 2020, contestatoarea A a solicitat, în contradictoriu cu debitorul B, anularea încheierii emise de Biroul executorului judecătoresc C în cadrul Dosarului execuţional nr. 2.433/2018, prin care au fost stabilite cheltuieli de executare suplimentare ce trebuie suportate în avans de către creditoare, arătând că acestea sunt nejustificate (întrucât Biroul executorului judecătoresc nu a arătat care sunt considerentele fixării acestor sume în procesul execuţional), nelegale (deoarece încheierile sunt emise în temeiul art. 697 şi următoarele din Codul de procedură civilă care reglementează instituţia juridică a perimării executării silite, nicidecum pe cea a cheltuielilor de executare cu sediul reglementat de art. 670 din Codul de procedură civilă) şi netemeinice (pentru că executorul judecătoresc nu a precizat, în concret, ce reprezintă şi pentru ce sunt necesare aceste cheltuieli suplimentare).

Contestatoarea a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 670 alin. (3) din Codul de procedura civilă, executorul judecătoresc neprecizând motivul obiectiv (actele de executare estimate a fi necesare) pentru care a solicitat aceste cheltuieli suplimentare, precum şi dispoziţiile art. 657 din Codul de procedură civilă, deoarece încheierea nu poartă semnătura şi ştampila Biroului executorului judecătoresc.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.280 din 11 martie 2020 pronunţată de Judecătoria Slatina în Dosarul nr. 256/311/2020 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatuluidebitor şi s-a respins contestaţia la executare formulată de către contestatoarea A, în contradictoriu cu intimatul B, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În motivarea soluţiei, judecătoria a reţinut, în esenţă, faţă de dispoziţiile art. 36 şi 712 din Codul de procedură civilă, că un raport juridic precum cel dedus judecăţii se naşte între creditor şi executorul judecătoresc, astfel că acesta din urmă dobândeşte calitate procesuală pasivă, stabilirea unor cheltuieli de executare nejustificat de mari reprezentând, indirect, un refuz de începere sau de continuare a procedurii de executare silită.

Creditorul se află astfel în situaţia în care, pentru a-şi vedea respectat dreptul de a pune în executare creanţa, este nevoit să accepte cuantumul cheltuielilor cerute de executor, deoarece, în caz contrar, executorul poate refuza declanşarea sau continuarea executării silite.

Mai exact, deşi executorul nu emite o încheiere prin care refuză expres începerea sau continuarea executării silite, în lipsa plăţii de către creditor a cheltuielilor stabilite, se poate ajunge la acelaşi efect al stopării procedurii de executare silită, exclusiv prin voinţa executorului.

În al doilea rând, soluţia se impune şi prin raportare la efectele pe care le-ar avea hotărârea pronunţată în cauză asupra raportului juridic ce a luat naştere între creditor şi executorul judecătoresc.

Astfel, în cazul admiterii unei astfel de contestaţii la executare, instanţa va reduce cheltuielile de executare, iar această reducere se va răsfrânge în patrimoniul executorului judecătoresc, care va fi obligat să înceapă sau să continue procedura de executare silită în limitele cheltuielilor stabilite de instanţă.

Sub acest aspect, dacă executorului nu i se recunoaşte calitatea procesuală pasivă, deşi hotărârea de admitere se răsfrânge direct în patrimoniul său, acestuia i se refuză orice drept de a se apăra, pentru că, nefiind parte în proces, nu poate beneficia de nicio garanţie procesuală, încălcându-i-se altfel un drept fundamental, respectiv dreptul de acces la justiţie.

S-ar putea opina că patrimoniul executorului ar fi afectat şi în situaţia în care contestaţia la executare este formulată de debitor (caz în care nu executorul judecătoresc, ci creditorul are calitate procesuală pasivă).

Însă, deşi par identice, cele două situaţii sunt diferite, deoarece admiterea contestaţiei debitorului nu afectează în realitate patrimoniul executorului. În ipoteza reducerii cheltuielilor de executare ca urmare a admiterii contestaţiei debitorului, în măsura în care acestea au fost deja plătite de creditor, ele rămân în patrimoniul executorului.

Mai exact, restituirea către creditor a cheltuielilor de executare pe care instanţa le-a constatat nelegal stabilite în urma contestaţiei debitorului nu se face în temeiul hotărârii judecătoreşti pronunţate în acest proces, ci fie se face de bunăvoie de către executor, fie în urma unei alte acţiuni în instanţă, formulată de creditor, acţiune în care, de asemenea, calitate pasivă are tot executorul judecătoresc, ca parte a raportului juridic litigios creat.

Un alt aspect legat de soluţia pronunţată în cauză este suportarea consecinţelor pierderii procesului, respectiv plata cheltuielilor de judecată.

În situaţia în care, în litigiul de faţă, s-ar aprecia că debitorul este cel care are calitate procesuală pasivă (iar nu executorul judecătoresc), dat fiind faptul că partea care pierde procesul va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată (art. 453 din Codul de procedură civilă), s-ar ajunge ca, în cazul în care contestaţia la executare este admisă, debitorul să fie obligat să plătească creditorului cheltuieli de judecată, deşi nu are absolut nicio culpă referitoare la stabilirea de către executorul judecătoresc a cuantumului cheltuielilor de executare.

Judecătoria a reţinut, de asemenea, că în sensul aceleiaşi opinii s-a exprimat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 8/2016 pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Toate aceste aspecte dovedesc faptul că în situaţia contestării cheltuielilor de executare stabilite de executorul judecătoresc, raportul litigios ia naştere între creditor şi executorul judecătoresc. Debitorul nu doar că nu este parte în acest raport, ci este posibil ca nici să nu fi luat cunoştinţă de existenţa acestuia, în cazurile în care executarea silită nu a fost încă demarată.

În consecinţă, s-a constatat că intimatul chemat în judecată (respectiv debitorul) nu are calitate procesuală pasivă în cauză, motiv pentru care a fost respinsă contestaţia la executare ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatoarea A, solicitând anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, conform prevederilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Apelanta a arătat că, pronunţându-se în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a debitorului, instanţa de fond a apreciat, în mod eronat, că doar executorul judecătoresc poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, în contextul în care contestaţia are ca obiect încheierea de stabilire de către executor a cheltuielilor suplimentare de executare.

Sub un prim aspect, instanţa de apel urmează să constate că raţionamentul judecătorului fondului este în vădită contradicţie atât cu legislaţia incidentă, cât şi cu jurisprudenţa constantă stabilită la nivelul instanţelor judecătoreşti, precum şi la nivelul Curţii Constituţionale a României.

Un al doilea aspect priveşte nelegalitatea sentinţei apelate, care rezultă şi din neobservarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă; astfel, în contextul în care opinia instanţei de fond este în sensul că această cauză se poate soluţiona numai în contradictoriu cu executorul judecătoresc, instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a executorului. Numai în măsura în care instanţa ar fi pus în discuţia părţilor introducerea în cauză a executorului, iar părţile s-ar fi opus, instanţa era îndreptăţită să respingă cererea, fără a se pronunţa pe fond.

Având în vedere neîndeplinirea în cauză a celor două condiţii cumulative prevăzute expres de dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este evident că soluţia instanţei este una profund eronată, părţile neavând posibilitatea de a dezbate legalitatea şi oportunitatea introducerii în cauză a executorului.

Un al treilea aspect priveşte faptul că acţiunea formulată a fost introdusă cu bună-credinţă, cu singurul scop de a înlătura abuzul executorului judecătoresc reprezentat de stabilirea unor cheltuieli de executare suplimentare, vădit nejustificate, pretinse în contextul obţinerii unei exclusivităţi de executare a debitorilor apelantei din circumscripţia Curţii de Apel Craiova.

La termenul din 29 septembrie 2020, tribunalul a apreciat necesară lămurirea cadrului procesual şi, din oficiu, a dispus citarea părţilor cu menţiunea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la eventuala incidenţă în cauză a prevederilor art. 78 alin. (1) coroborat cu art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură civilă în raport cu interpretarea instanţei supreme, aşa cum rezultă din Decizia nr. 8/2016 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi Decizia nr. 15/2016 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Contestatoarea a depus precizări, prin care a apreciat că Biroul executorului judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă. Intimatul-debitor nu a depus precizări în sensul celor solicitate.

Tribunalul, după ce a invocat din oficiu excepţia lipsei coparticipării procesuale obligatorii a Biroului executorului judecătoresc C, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor arătate în decizia de faţă, apreciind că sesizarea este necesară pentru soluţionarea cauzei inclusiv din perspectiva excepţiei invocate şi a suspendat judecarea cauzei până la pronunţarea instanţei supreme.

Tribunalul Olt a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele:

Referitor la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări, instanţa de trimitere a avut în vedere interpretarea din paragraful 23 al Deciziei nr. 8/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în care se arată că anumite dispoziţii procesuale reglementează expres şi situaţiile în care executorul judecătoresc poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală pasivă, fiind menţionată şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare răsfrângându-se direct în patrimoniul executorului judecătoresc.

Din considerentele acestei decizii rezultă că, în baza legii, mai exact a anumitor dispoziţii procesuale, cum sunt cele ale art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă.

În opinia completului, prevederile art. 670 alin. (1) raportat la dispoziţiile alin. (6) al aceluiaşi articol din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în acelaşi sens, şi anume că îi conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă, întrucât şi în această situaţie hotărârea instanţei de executare produce efecte care se răsfrâng direct în patrimoniul executorului judecătoresc, având în vedere şi Decizia nr. 15/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, se apreciază că executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă alături de debitor, raportat la prevederile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, precum şi la interpretările instanţei supreme cuprinse în Decizia nr. 8/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, care nu exclud debitorul din raportul juridic execuţional şi nici ca parte în executarea silită, fiind contestat un act de executare silită, şi anume încheierea de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, declanşată la cererea creditoarei împotriva debitorului din contractul de credit.

Se reţin dispoziţiile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul, precum şi considerentele Deciziei nr. 572/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 18 ianuarie 2018 (paragrafele 18-21 ale acesteia).

S-a subliniat faptul că situaţia din cauza de faţă nu este, în niciun caz, similară sub raportul părţilor din contestaţia la executare, cu aceea care a dus la pronunţarea Deciziei nr. 15/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, relevant, în acest sens, fiind paragraful 50 al acesteia.

Mai mult, în cauza de faţă sunt invocate motive de nelegalitate a încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, raportat la prevederile art. 657 din Codul de procedură civilă, lipsa motivelor de fapt şi de drept, a semnăturii şi ştampilei executorului, şi anume critici cu privire la un act de executare silită, iar nu cu privire la caracterul de titlu executoriu al încheierii – în acest ultim caz fiind necesar a se verifica şi condiţiile menţionate în paragrafele 57 şi 58 din Decizia nr. 15/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, întrucât completul a apreciat că dispoziţiile art. 670 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la prevederile alin. (6) al aceluiaşi articol conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă alături de debitor faţă de interpretarea din pct. 23 al Deciziei nr. 8/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, ar fi aplicabil art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia, în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Însă, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, cazurile expres prevăzute de lege nu sunt cele create pe cale jurisprudenţială, fie ea chiar şi a instanţei supreme. Nici practica judiciară nu urmează această optică privind extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă la alte cazuri neprevăzute expres de lege, apreciind că nu se poate adăuga, pe cale de interpretare, la actele normative în vigoare, mai ales că la alin. (2) al aceluiaşi articol este reglementată chiar ipoteza tuturor celorlalte cereri formulate în materie contencioasă.

Aşadar, s-ar putea interpreta în cauza de faţă că sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că, în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. În speţă, dată fiind formularea unei contestaţii de către creditoare împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor pe care trebuie să le avanseze pentru continuarea executării [art. 670 alin. (1) din Codul de procedură civilă], efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare se răsfrânge direct în patrimoniul executorului judecătoresc, astfel că textul se poate interpreta în sensul că raportul juridic dedus judecăţii impune participarea Biroului executorului judecătoresc.

Astfel, se impune lămurirea acestor chestiuni, de care depinde şi modalitatea de aplicare a lor în calea de atac a apelului.

În ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa are obligaţia, iar nu facultatea, de a dezvolta cadrul procesual, chiar în ipoteza existenţei unei opoziţii din partea părţilor. Dată fiind această obligaţie, în mod just se apreciază că aceasta nu este o aplicaţie a principiului rolului activ al judecătorului, în baza căruia îi este conferită o anumită putere de apreciere, respectiv posibilitatea de a lua o hotărâre în baza oportunităţii. În lucrările de specialitate a fost exprimată aceeaşi viziune, în sensul că, în cazurile „expres prevăzute” de lege, introducerea în cauză a unui terţ de către instanţă nu este decât expresia conformării instanţei la dispoziţiile imperative ale legii, indiferent de „oportunitatea judiciară” a unei asemenea măsuri – prezumată absolut şi a priori de către legiuitor – şi indiferent de aprecierea părţilor (I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 144.).

În cazul alin. (1) al art. 78 din Codul de procedură civilă, neintroducerea în cauză din oficiu de către instanţă a terţului în cazurile expres prevăzute de lege este sancţionată cu nulitatea absolută extrinsecă, potrivit art. 176 pct. 6 din Codul de procedură civilă, a hotărârii primei instanţe, aceasta putând fi invocată în calea de atac a apelului sau a recursului de orice persoană interesată, iar ca motiv de ordine publică, conform art. 479 din Codul de procedură civilă, inclusiv de către instanţa ierarhic superioară. Soluţia în acest caz ar fi de anulare sau casare a sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, care va fi obligată să dispună citarea terţului, respectând procedura reglementată de dispoziţiile art. 79 din Codul de procedură civilă. Însă, dacă nicio parte nu a solicitat expres aceasta prin cererea de apel ori prin întâmpinare, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe nu îşi poate găsi temei legal în dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind încălcat principiul disponibilităţii, şi nici în justificarea asigurării în favoarea terţului a dublului grad de jurisdicţie, care nu este un principiu consacrat constituţional şi nici al procesului civil.

În practica judiciară, în cazul nerespectării prevederilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a adoptat şi soluţia anulării hotărârii primei instanţe, cu reţinerea cauzei spre judecare, în aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, soluţie criticabilă prin raportare la art. 478 alin. (1), (3) şi art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, pentru a da eficienţă în apel dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este necesar să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, alături de debitor, însă s-a respins contestaţia la executare pentru lipsa calităţii debitorului, motivându-se că are calitate Biroul executorului judecătoresc, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind formulată de către apelantă cerere privind trimiterea cauzei spre rejudecare. Se reţin şi condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de art. 78 alin. (3) din acelaşi act normativ, precum şi faptul că apelanta a fost de acord şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

În situaţia în care se interpretează că în cauza de faţă sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu privire la calitatea procesuală pasivă a Biroului executorului judecătoresc, alături de debitor, în contestaţia la executare promovată de creditoare, prin care aceasta solicită anularea încheierii de stabilire a cheltuielilor pe care trebuie să le avanseze pentru continuarea executării silite, omisiunea primei instanţei de a pune în discuţie necesitatea introducerii unui terţ nu poate fi invocată direct de către părţi în calea de atac a apelului ori de către instanţa de control judiciar din oficiu, nereprezentând un motiv de ordine publică, ci unul de ordine privată. Nulitatea este una relativă, iar nu absolută şi nu poate fi invocată direct în calea de atac de către părţi şi nici de către instanţa de apel sau recurs din oficiu, cu consecinţa trimiterii cauzei primei instanţe. Această soluţie este confirmată şi de doctrină, care concluzionează că, în cazurile prevăzute de art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nici părţile şi nici instanţa de control judiciar, din oficiu, nu ar putea invoca direct în căile de atac împrejurarea că, deşi raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediţia a 4-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, 2017, p. 160; în acelaşi sens M. Tăbârcă, Drept procesual civil 2017, vol. I, p. 454.). Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti au adoptat şi soluţia anulării sau casării hotărârii primei instanţe, fie luând act de invocarea nelegalităţii direct de către părţi în calea de atac, fie invocând din oficiu nesocotirea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi trimiţând cauza spre rejudecare.

Astfel, completul a apreciat că sesizarea priveşte o problemă de drept reală, întrucât norma de drept este îndoielnică, imperfectă sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit textele de lege arătate, care nu sunt corelate.

Prin punctul de vedere exprimat, contestatoarea A a apreciat, în principal, că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sub aspectul caracterului de noutate al chestiunii de drept.

Intimatul B nu a formulat un punct de vedere asupra chestiunii de drept invocate.

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemelor de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează:

Ministerul Public, prin Adresa nr. 173/C/295/III-5/2021 din 1 martie 2021, a arătat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Olt – Secţia I civilă.

La nivelul Curţii Constituţionale prezintă relevanţă următoarele decizii: nr. 572 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 18 ianuarie 2018, nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007, nr. 935 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, nr. 1.305 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 9 decembrie 2014, şi nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 16 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 28 iunie 2016, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 şi 3 şi art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 15 din 23 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 562/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 741 din 23 septembrie 2016, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi a stabilit că:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 16 din 15 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.412/1/2020 (nepublicată la data soluţionării sesizării de faţă)*), a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Olt – Secţia I civilă, referitoare la următoarele chestiuni de drept:

Ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă”.

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Cu titlu prealabil, se impune observaţia că sesizarea formulată în prezenta cauză este similară celei care a făcut obiectul Dosarului nr. 3.412/1/2020 şi care a fost declarată inadmisibilă prin Decizia nr. 16 din 15 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii.

Condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ce trebuie întrunite cumulativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sunt următoarele: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată următoarele:

Primele două condiţii formale prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în care s-a formulat sesizarea este în competenţa legală de soluţionare a unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Olt, iar instanţa de trimitere învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului urmează să judece contestaţia la executare, în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

În ceea ce priveşte condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).

De asemenea, în referire la condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotă