Decizia nr. 75 din 7 decembrie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.568/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 1.879/89/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar au fost depuse rapoartele întocmite de judecătorii- raportori, fiind comunicate părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 15 septembrie 2020, în Dosarul nr. 1.879/89/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 224/2019, alături de dobânda remuneratorie prevăzută de textul menţionat, se pot acorda dobânzi penalizatoare la drepturile salariale restante ce intră în domeniul de aplicare al actului normativ sau doar diferenţa dintre dobânda penalizatoare şi cea remuneratorie, pentru perioada anterioară emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale, respectiv pentru perioada ulterioară emiterii aceloraşi ordine sau decizii? II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 224/2019 (O.U.G. nr. 3/2019) Art. 1. – „(1) Plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei prevăzut la art. 2 prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015 – 30 iunie 2018 se va realiza după cum urmează: a) în anul 2019 se plăteşte 5% din totalul sumei cuvenite; b) în anul 2020 se plăteşte 10% din totalul sumei cuvenite; c) în anul 2021 se plăteşte 25% din totalul sumei cuvenite; d) în anul 2022 se plăteşte 25% din totalul sumei cuvenite; e) în anul 2023 se plăteşte 35% din totalul sumei cuvenite. (2) Sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, se actualizează cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică. (3) La sumele actualizate în condiţiile alin. (2) se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale. (…)” Art. 2. – „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică personalului din sistemul justiţiei ale cărui indemnizaţii de încadrare/salarii de bază se stabileau în perioada prevăzută la art. 1 alin. (1) pe baza valorii de referinţă sectorială din cadrul: curţilor de apel, tribunalelor, judecătoriilor, al celorlalte instituţii pentru care ministrul justiţiei este ordonator principal de credite, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, de pe lângă tribunale şi de pe lângă judecătorii.”

Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare (O.G. nr. 13/2011) Art. 1. – „(1) Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. (2) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare. (…)” Art. 2. – „În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.” Art. 3. – „(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…)”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) Art. 166. – „(1) Salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. (…) (4) Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”

Codul civil Art. 1.412. – „(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei (…).” Art. 1.531. – „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (…).” Art. 1.535. – „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic (…).” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 12 septembrie 2019, cu nr. 1.879/89/2019, mai mulţi reclamanţi au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei la plata de daune-interese constând în dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor acordate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.883/C/2018 (O.M.J. nr. 2.883/C/2018), achitate cu întârziere şi a celor neachitate, de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii, pentru sumele datorate cu trei ani înainte de formularea cererii.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt consilieri de probaţiune în cadrul Serviciului de Probaţiune Vaslui, angajaţi în cadrul Ministerului Justiţiei – Direcţia Naţională de Probaţiune.

Până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), salarizarea reclamanţilor s-a realizat prin înmulţirea valorii de referinţă sectorială din domeniul justiţiei cu un coeficient de ierarhizare în funcţie de gradul consilierului, la care s-au adăugat sporurile prevăzute de lege.

În privinţa personalului din probaţiune, această valoare de referinţă sectorială la care s-a raportat angajatorul, începând cu 9 aprilie 2015, nu a fost cea aplicată pentru întreaga familie ocupaţională din justiţie.

Ulterior, prin O.M.J. nr. 2.883/C/2018, s-a stabilit pentru personalul de probaţiune o valoare de referinţă sectorială de 421,36 lei, începând cu 9 aprilie 2015, şi apoi una de 463,5 lei, începând cu 1 decembrie 2015, plus o majorare de 25%, începând din luna august 2016.

Deşi pârâţii sunt obligaţi, în temeiul O.U.G. nr. 3/2019, să plătească dobânda legală remuneratorie de la data emiterii O.M.J. nr. 2.883/C/2018, respectiva ordonanţă nu face nicio referire la dobânda legală penalizatoare la care reclamanţii ar avea dreptul în temeiul O.G. nr. 13/2011.

După evocarea diferenţelor dintre cele două tipuri de dobândă, reclamanţii au conchis că pârâţii datorează dobândă legală penalizatoare de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii lunare şi până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 3/2019, art. 1-3 şi art. 10 din O.G. nr. 13/2011, art. 166 şi 170 din Codul muncii, art. 1.489, art. 1.531 alin. (1)-(2) şi art. 1.535 din Codul civil.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere că nu are atribuţii în legătură cu plata drepturilor salariale ale personalului Direcţiei Naţionale de Probaţiune.

Pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, arătând că situaţia creşterii etapizate a valorii de referinţă sectorială, ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti pentru angajaţi din alte instituţii şi aparţinând altor categorii profesionale, poate fi asimilată cazului fortuit prevăzut de art. 1.351 din Codul civil. Aceeaşi parte a susţinut că nu avea posibilitatea şi nici obligaţia legală de a cunoaşte modul de soluţionare a proceselor judecate în materia salarizării pentru categoriile profesionale din cadrul altor instituţii publice.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.305/2019 din 12 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, pe care a obligat-o la plata către reclamanţi a dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor achitate cu întârziere, calculată de la data exigibilităţii diferenţelor salariale lunare cuvenite acestora, începând cu luna septembrie 2016 şi până la data plăţii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt consilieri de probaţiune în cadrul Serviciului de Probaţiune Vaslui, fiind angajaţi ai Direcţiei Naţionale de Probaţiune. Din interpretarea coroborată a art. 1.531 şi 1.535 din Codul civil rezultă că dobânda legală este datorată indiferent de motivul pentru care creanţa nu este plătită la scadenţă şi de existenţa sau nu a unei culpe a debitorului, chiar dacă dobânda nu este prevăzută în vreun contract, nefiind necesar a se face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale.

În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu.

Dobânda datorată de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă poartă denumirea de dobândă penalizatoare, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta având un rol sancţionator pentru executarea obligaţiei cu întârziere.

Prin raportare la aceste consideraţii, s-a reţinut că pârâta este un reprezentant al statului şi, în calitate de instituţie bugetară implicată în plata drepturilor salariale, îi este imputabilă, din punct de vedere delictual, executarea cu întârziere a creanţelor.

În acest context, tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să obţină de la pârâtă daune-interese constând în dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor achitate cu întârziere, începând cu luna septembrie 2016 şi până la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea căii de atac, a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la condiţiile de acordare a dobânzii legale penalizatoare şi a normelor care reglementează cazul fortuit.

În acest sens, apelanta a arătat că s-a aflat într-o situaţie circumscrisă unui caz fortuit cu privire la plata diferenţelor salariale rezultate în urma creşterii valorii de referinţă sectorială prin asimilare cu alte categorii profesionale.

În aceste condiţii, a subliniat că nu i se poate imputa neplata la scadenţă ori plata cu întârziere a drepturilor salariale datorate, deoarece, la presupusa dată scadentă, drepturile respective nu existau, ele fiind acordate abia la data de 19 iulie 2018, prin O.M.J. nr. 2.883/C/2018.

Astfel, majorarea succesivă a valorii de referinţă sectorială, ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti pentru angajaţii altor instituţii şi aparţinând altor categorii profesionale, poate fi asimilată unui caz fortuit.

Prin urmare, apelanta a învederat că prima instanţă a aplicat în mod mecanic prevederile referitoare la acordarea dobânzii legale penalizatoare în caz de neplată la scadenţă a unei obligaţii băneşti, deoarece nu a ţinut seama de modul în care s-a născut obligaţia respectivă.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În apărare, au susţinut că drepturile salariale le-au fost recunoscute, prin O.M.J. nr. 2.883/C/2018, începând cu luna aprilie 2015, fiind acordate prin lege, şi nu prin bunăvoinţa angajatorului. Prejudiciul suferit prin eşalonarea succesivă a plăţii drepturilor salariale nu poate fi considerat acoperit integral prin actualizarea creanţelor cu rata inflaţiei şi prin plata dobânzii remuneratorii.

De asemenea, pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti favorabile angajaţilor din justiţie şi adoptarea de către guvern a unei ordonanţe de eşalonare a drepturilor salariale restante nu reprezintă cazuri fortuite care ar înlătura prezumţia de culpă a angajatorului în executarea obligaţiei de plată a drepturilor salariale restante, întrucât acestor împrejurări le lipsesc caracteristicile esenţiale ale cazului fortuit.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive a intrat în autoritate de lucru judecat, deoarece nu a fost criticată prin cererea de apel. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că de lămurirea chestiunii referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 3/2019 depinde soluţionarea apelului declarat în cauză.

Astfel, este necesar a se stabili dacă se poate acorda dobânda penalizatoare sau doar diferenţa dintre dobânda penalizatoare şi cea remuneratorie pentru perioada anterioară emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale, respectiv pentru perioada ulterioară emiterii aceloraşi ordine sau decizii, calculate pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale restante.

Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o altă hotărâre.

Cu privire la condiţia noutăţii, instanţa de trimitere a menţionat că, deşi prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, Decizia nr. 7 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 26 iunie 2015, şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost analizată chestiunea acordării de daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale penalizatoare, pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii, totuşi soluţia normativă instituită de O.U.G. nr. 3/2019 este nouă şi diferită faţă de prevederile dezlegate prin respectivele decizii.

În consecinţă, este necesară unificarea, pe cale interpretativă, a aplicării unor dispoziţii normative noi.

Totodată, s-a arătat că practica judiciară nu s-a cristalizat în privinţa aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 3/2019, având în vedere că acest act normativ a intrat în vigoare în februarie 2019 şi a produs efecte începând cu decembrie 2019.

Sesizarea vizează modalitatea de stabilire a daunelor- interese aferente sumelor datorate de ordonatorii de credite, cu impact direct asupra fondului bugetar, fiind astfel necesară intervenţia instanţei supreme pentru evitarea unor abordări jurisdicţionale diferite.

Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta a apreciat că nu se poate acorda dobânda penalizatoare pentru perioada anterioară emiterii ordinelor de stabilire a drepturilor salariale şi nici pentru perioada ulterioară emiterii aceloraşi ordine.

În argumentarea acestei opinii, a arătat că O.M.J. nr. 2.883/C/2018 produce efecte pentru perioada cuprinsă între 9 aprilie 2015 şi 30 iunie 2018, în sensul că plata drepturilor salariale aferente perioadei respective se va efectua după asigurarea fondurilor necesare la bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune.

În raport cu prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 3/2019, din punct de vedere cronologic, se pot identifica trei fracţiuni de timp, şi anume: – perioada cuprinsă între 9 aprilie 2015 şi 30 iunie 2018, prevăzută în O.M.J. nr. 2.883/C/2018 şi O.U.G. nr. 3/2019; – data de 19 iulie 2018, când a fost emis O.M.J. nr. 2.883/C/2018 şi în raport cu care se calculează dobânda remuneratorie; – data de 12 februarie 2019, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 3/2019 şi raporturile juridice dintre părţi au fost modificate.

Întrucât O.U.G. nr. 3/2019 se referă la situaţiile juridice născute anterior adoptării sale, efectele acestui act normativ se produc în ordinea inversă menţionată mai sus. Ca atare, raporturile juridice aferente perioadei cuprinse între 9 aprilie 2015 şi 30 iunie 2018, cu privire la drepturile constatate prin O.M.J. nr. 2.883/C/2018, intră sub incidenţa O.U.G. nr. 3/2019, cu toate consecinţele care decurg din regimul derogatoriu de la dreptul comun.

Efectele produse de acest act normativ se reflectă asupra scadenţei obligaţiei şi, implicit, asupra dreptului la plata dobânzii penalizatoare. Astfel, acordarea prin O.U.G. nr. 3/2019 a dobânzii remuneratorii echivalează cu amânarea termenelor de scadenţă, cel mai târziu la data de 31 decembrie a fiecăruia dintre anii 2019-2023.

În aceste condiţii, dobânda remuneratorie se acordă pentru perioada anterioară termenelor de scadenţă prevăzute pentru fiecare an din intervalul 2019-2023 şi se calculează retroactiv până la data emiterii actului administrativ, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 3/2019.

Stabilirea unei scadenţe ulterioare prin O.U.G. nr. 3/2019 constă în faptul că dreptul de acces la instanţă atât pentru plata diferenţelor salariale, cât şi pentru plata dobânzii penalizatoare poate fi exercitat doar după împlinirea termenelor prevăzute în art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Ca atare, dobânda penalizatoare nu poate fi acordată pentru perioada cuprinsă între 9 aprilie 2015 şi 30 iunie 2018 şi nici pentru perioada ulterioară, până la împlinirea termenelor de scadenţă reglementate de O.U.G. nr. 3/2019.

Dobânda remuneratorie poate fi cumulată cu dobânda penalizatoare doar în situaţia nerespectării termenelor de scadenţă instituite prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 3/2019. Or, drepturile aferente anului 2019 au fost achitate în termen, iar cele aferente anilor 2020-2023 vor fi scadente cel mai târziu la datele de 31 decembrie a fiecăruia dintre aceşti ani.

Intimaţii-reclamanţi au arătat că nu este admisibilă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât dispoziţiile legale referitoare la acordarea dobânzii penalizatoare şi remuneratorii nu sunt susceptibile de interpretări diferite.

În acest sens au menţionat că cele două tipuri de dobânzi se pot cumula. Astfel, din conţinutul art. 2 al O.G. nr. 13/2011 rezultă că dobânda penalizatoare se acordă şi atunci când creanţa este purtătoare de dobânzi în temeiul unor dispoziţii legale, cum sunt cele ale O.U.G. nr. 3/2019.

Chiar dacă chestiunea de drept invocată are legătură cu dezlegarea cauzei, aceasta nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text de lege incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări diferite.

De asemenea, nu este îndeplinită nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept. Astfel, aceleaşi părţi au subliniat că noutatea chestiunii de drept invocate s-a pierdut pe măsură ce chestiuni de drept similare au primit dezlegări din partea instanţelor în urma unei interpretări a dispoziţiilor legale incidente, opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Referitor la dificultatea chestiunii de drept, respectiv a clarităţii textului legal pe care este întemeiată acţiunea, s-a arătat că solicitarea de acordare a dobânzii penalizatoare este întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată a salariului cuvenit la scadenţă.

Dispoziţiile O.U.G. nr. 3/2019 conferă dreptul la acordarea dobânzii remuneratorii, fără a face vreo referire la dobânda penalizatoare reglementată de O.U.G. nr. 13/2011. Scadenţa sumelor provenite din diferenţele salariale este la data de 10 a fiecărei luni pentru luna precedentă, începând din luna mai 2015, conform O.M.J. nr. 2.883/C/2018. Astfel, de la data împlinirii termenului scadenţei şi până la data plăţii fiecărei sume, angajatorul datorează dobândă penalizatoare, conform O.G. nr. 13/2011.

Chiar dacă obligaţia de plată a drepturilor salariale restante a fost eşalonată, aceasta este scadentă prin raportare la art. 170 din Codul muncii. Acceptarea unei părţi din drepturile salariale restante nu are semnificaţia renunţării la drepturile ce se cuvin în integralitatea lor, dobânda penalizatoare fiind asimilată veniturilor salariale şi impozitată ca atare. Aşadar, acordarea dobânzii penalizatoare depinde de momentul scadenţei, iar nu de termenele de eşalonare la plată.

Prin urmare, normele care reglementează modul de acordare a dobânzii penalizatoare sunt clare, nefiind astfel necesară sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că, în sistemul de clasificare a actelor normative, O.U.G. nr. 3/2019 reprezintă o normă derogatorie, instituind o reglementare particulară pentru o situaţie determinată.

În consecinţă, O.U.G. nr. 3/2019 trebuie supusă unei interpretări restrictive, în sensul că vizează exclusiv plata drepturilor salariale restante, stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018.

În cazul acţiunilor având ca obiect obligarea angajatorului din sistemul de justiţie la asigurarea salarizării la nivelul maxim, în raport cu valoarea de referinţă sectorială recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, practica judiciară recunoaşte salariaţilor dreptul la plata daunelor-interese constând în dobânda penalizatoare, de la data de când erau datorate diferenţele, în temeiul art. 166 din Codul muncii.

Faptul că, după emiterea ordinelor de recunoaştere a drepturilor salariale restante, orice acţiune judiciară a salariaţilor de obligare a angajatorului la plată ar fi prematură nu trebuie să conducă la privarea acestora de dreptul la o dezdăunare completă, inclusiv în privinţa beneficiului de care au fost lipsiţi (lucrum cessans).

În această interpretare, dobânda penalizatoare este raportată la scadenţa lunară a obligaţiei de plată a salariului, astfel încât eşalonarea la plată instituită de O.U.G. nr. 3/2019 nu poate înlătura dreptul la daune-interese prevăzut de art. 166 din Codul muncii.

Cu toate acestea, divergenţa în cadrul completului de judecată al instanţei de sesizare vizează întinderea temporală a dobânzii penalizatoare şi consecinţele recunoaşterii prin O.U.G. nr. 3/2019 exclusiv a dreptului la dobândă remuneratorie.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că O.U.G. nr. 3/2019 a operat o eşalonare la plată şi, totodată, a instituit un termen suspensiv de plată, în sensul art. 1.412 din Codul civil, prin impunerea legală a dobânzii remuneratorii, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 3/2019. În consecinţă, dobânda accesorie creanţei principale nu poate opera decât în temeiul dreptului comun şi numai în afara sferei de acţiune a actului normativ derogatoriu.

În condiţiile în care O.U.G. nr. 3/2019 a reglementat situaţia juridică a plăţii creanţelor salariale, precum şi natura şi întinderea dobânzii datorate doar pentru perioada ulterioară emiterii ordinelor de acordare a drepturilor salariale restante, pentru perioada anterioară rămâne aplicabil dreptul comun, respectiv art. 166 din Codul muncii, art. 1.531 şi 1.535 din Codul civil şi O.G. nr. 13/2011.

Deşi O.U.G. nr. 3/2019 a intrat în vigoare la data de 12 februarie 2019, acest act normativ reglementează situaţiile juridice în curs de desfăşurare (facta pendentia), respectiv plata drepturilor salariale restante începând cu data emiterii ordinelor de acordare a acestor drepturi, fără a acoperi perioada în care produce efecte actul recognitiv, cuprinsă între 9 aprilie 2015 şi 19 iulie 2018.

Având în vedere că dreptul recunoscut este unul salarial, acesta este guvernat de regulile aplicabile dreptului muncii, fiind astfel purtător de dobânzi penalizatoare de la data scadenţei lunare şi până la data de 18 iulie 2018.

Începând cu data de 19 iulie 2018 devin aplicabile exclusiv prevederile O.U.G. nr. 3/2019, astfel încât reclamanţii sunt îndreptăţiţi de la această dată numai la plata dobânzii remuneratorii instituite de art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că O.U.G. nr. 3/2019 reglementează modalitatea de executare benevolă a obligaţiei de plată a drepturilor salariale restante, respectiv amânarea executării obligaţiilor scadente până la termenele stabilite prin acest act normativ, fără însă a afecta caracterul exigibil al creanţelor.

În consecinţă, ca efect al intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2019, creditorii nu mai pot solicita executarea obligaţiei de plată a drepturilor salariale restante, însă acestea, fiind scadente lunar, produc dobânzi penalizatoare pe toată perioada cuprinsă între scadenţă şi plata efectivă.

Reglementarea modalităţii de executare a obligaţiei de plată prin intermediul unui act normativ nu înlătură per se dreptul salariatului de a fi despăgubit pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale. Astfel, de vreme ce obligaţia de plată a salariului este scadentă lunar, odată împlinit termenul nu mai este posibilă suspendarea sau amânarea acestuia.

Prin urmare, art. 1 din O.U.G. nr. 3/2019 nu instituie un nou termen de scadenţă a obligaţiei de plată a salariului şi nici nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 166 alin. (4) din Codul muncii, art. 1.531 şi 1.535 din Codul civil.

În condiţiile în care sumele eşalonate la plată sunt restante, scadenţa fiind depăşită, daunele-interese sub forma dobânzii penalizatoare sunt datorate, fără a fi necesară dovedirea vreunui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Bacău, Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Oradea, Suceava şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Cluj, Craiova, Galaţi, Piteşti, Ploieşti şi Târgu Mureş au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Ploieşti şi Suceava au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Din răspunsurile primite au rezultat patru opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că angajatorul poate fi obligat la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante pentru perioada anterioară emiterii ordinelor de acordare a acestor drepturi şi a diferenţei dintre dobânda penalizatoare şi dobânda remuneratorie pentru perioada ulterioară emiterii acestor ordine (Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Ialomiţa).

În fundamentarea primei opinii s-a arătat că O.U.G. nr. 3/2019 reglementează modalitatea de executare benevolă a obligaţiei de plată a drepturilor salariale restante, fără a afecta caracterul exigibil al creanţelor. Astfel, conform art. 166 alin. (4) din Codul muncii, art. 1.531 şi 1.535 din Codul civil, dobânda penalizatoare se acordă de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii. Însă, întrucât art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 3/2019 prevede acordarea dobânzii remuneratorii de la data emiterii ordinelor de stabilire a drepturilor salariale restante, iar cuantumul acesteia este mai mic decât cel al dobânzii penalizatoare, rezultă că de la data respectivă se acordă diferenţa dintre dobânda penalizatoare şi dobânda remuneratorie.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, alături de dobânda remuneratorie prevăzută de O.U.G. nr. 3/2019, se poate acorda dobânda penalizatoare aferentă drepturilor salariale restante atât pentru perioada anterioară emiterii ordinelor de acordare a acestor drepturi, cât şi pentru perioada ulterioară emiterii ordinelor respective (Curtea de Apel Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Prahova – Secţia I civilă şi Tribunalul Suceava – Secţia I civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

În fundamentarea celei de-a doua opinii s-a arătat că prejudiciul suferit de creditorul dreptului salarial restant vizează atât neexecutarea la scadenţă, cât şi neexecutarea uno ictu a obligaţiei de plată. În aceste condiţii, repararea prejudiciului trebuie realizată integral prin acordarea atât a dobânzii remuneratorii, cât şi a celei penalizatoare. În timp ce dobânda remuneratorie are natura juridică a dobânzii prevăzute de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, fiind acordată în considerarea termenului de plată eşalonat, dobânda penalizatoare trebuie acordată pentru acoperirea beneficiului nerealizat. În plus, O.U.G. nr. 3/2019 nu interzice acordarea dobânzii penalizatoare, iar O.G. nr. 13/2011 permite cumulul celor două tipuri de dobândă.

Într-o a treia opinie s-a apreciat că angajatorul poate fi obligat la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante pentru perioada anterioară emiterii ordinelor de acordare a acestor drepturi şi a dobânzii remuneratorii pentru perioada ulterioară emiterii ordinelor respective (Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale – în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu şi Tribunalul Gorj).

În fundamentarea celei de-a treia opinii s-a arătat că O.U.G. nr. 3/2019 a operat o eşalonare la plată şi a instituit, în mod indirect, un termen suspensiv legal de plată, în sensul art. 1.412 din Codul civil, prin impunerea dobânzii remuneratorii. În consecinţă, dobânda accesorie creanţei principale nu poate opera decât în temeiul dreptului comun şi numai în afara sferei de aplicare a actului normativ derogatoriu. În condiţiile în care O.U.G. nr. 3/2019 a reglementat regimul juridic al plăţii drepturilor salariale restante, precum şi natura şi întinderea dobânzii datorate doar pentru perioada ulterioară emiterii ordinelor de acordare a acestor drepturi, pentru perioada anterioară emiterii lor este aplicabil dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 166 din Codul muncii, art. 1.531 şi 1.535 din Codul civil.

Într-o a patra opinie, consacrată exclusiv pe cale jurisprudenţială, s-a apreciat că angajatorul poate fi obligat numai la plata dobânzii remuneratorii, datorată pentru perioada ulterioară emiterii ordinelor de acordare a drepturilor salariale restante.

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: – Sentinţa nr. 440/2019 din 1 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 234/101/2019 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale l-a obligat pe pârât la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante, începând cu data 4 februarie 2016 şi până la data emiterii ordinului de acordare a acestor drepturi, precum şi a diferenţei dintre dobânda penalizatoare şi dobânda remuneratorie pentru perioada ulterioară emiterii ordinului respectiv; – Decizia civilă nr. 384/A/2020 din 9 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.053/117/2019, prin care Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale restante de la data de 10 septembrie 2016 şi până la data de 18 iulie 2018, respectiv a diferenţei dintre dobânda legală penalizatoare şi cea remuneratorie, începând cu data de 19 iulie 2018 şi până la data plăţii; – Decizia civilă nr. 717/2020 din 8 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.698/107/2019, prin care Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul, reţinând că, de vreme ce dispoziţiile O.U.G. nr. 3/2019 au fost puse în executare şi cu privire la plata dobânzii remuneratorii, reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la plata diferenţei dintre dobânda penalizatoare şi dobânda remuneratorie, iar nu la cumulul celor două dobânzi; – Decizia civilă nr. 644/A/2020 din 20 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.051/117/2019, prin care Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata diferenţei dintre dobânda penalizatoare şi dobânda remuneratorie, de la data de 19 iulie 2018 şi până la data plăţii; – Decizia civilă nr. 777/AP din 29 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.405/62/2019, prin care Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a admis apelul declarat împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale restante, de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data de 18 iulie 2018, respectiv a diferenţei dintre dobânda legală penalizatoare şi cea remuneratorie, începând cu data de 19 iulie 2018 şi până la data plăţii.

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: – Sentinţa civilă nr. 597 din 15 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.711/120/2019 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă i-a obligat pe pârâţi la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii, reţinând că aplicarea O.U.G. nr. 3/2019 nu înlătură obligaţia de plată a dobânzii penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011 pentru neachitarea debitului principal la scadenţă; – Decizia civilă nr. 357/2020 din 25 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.656/120/2019, prin care Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei prin care pârâtul a fost obligat la plata drepturilor salariale restante, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzii penalizatoare de la scadenţa fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii, apreciind că soluţia primei instanţe este legală, întrucât se întemeiază pe principiul reparării integrale a prejudiciului, inclusiv sub forma beneficiului nerealizat ca urmare a neexecutării la scadenţă a unei obligaţii băneşti; – Decizia civilă nr. 2.221/2020 din 16 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.569/90/2019, prin care Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul incident declarat împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligaţia de plată a dobânzii penalizatoare subzistă până la plata efectivă a diferenţelor salariale; – Decizia nr. 420/A din 17 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 811/102/2019, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei prin care pârâţii au fost obligaţi la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante, începând cu data de 17 aprilie 2016 şi până la data plăţii, reţinând că principiul reparării integrale a prejudiciului include atât pierderea efectivă, cât şi beneficiul nerealizat sub forma acordării daunelor-interese moratorii.

În sensul celei de-a treia opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: – Decizia nr. 2.957 din 13 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.293/95/2018, prin care Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a admis apelul declarat împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data emiterii Deciziei nr. 34 din 4 iulie 2018 a preşedintelui Curţii de Apel Craiova, reţinând că pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de acordare a drepturilor salariale restante se acordă numai dobânda remuneratorie prevăzută de O.U.G. nr. 3/2019; – Decizia civilă nr. 455 din 17 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.557/91/2019, prin care Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei prin care pârâta a fost obligată la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante, începând cu data de la care aceste drepturi ar fi trebuit plătite şi până la data de 19 iulie 2018.

În sensul celei de-a patra opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: – Sentinţa civilă nr. 64/2020 din 19 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.628/85/2019 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că pârâţii nu datorează dobândă penalizatoare, întrucât nu a fost dovedită neexecutarea obligaţiilor lor, în cuantumul şi la termenele prevăzute de O.U.G. nr. 3/2019; – Decizia nr. 438/A din 29 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.349/102/2019, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă a admis apelurile declarate împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins pretenţiile vizând obligarea pârâţilor la plata dobânzii penalizatoare aferente drepturilor salariale restante, reţinând că reclamanţii nu au dovedit că sumele reprezentate de drepturile salariale restante au fost plătite cu depăşirea termenelor prevăzute de O.U.G. nr. 3/2019.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională: a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare (O.U.G. nr. 57/2015); a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din O.U.G. nr. 57/2015; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 1 ) şi (1 3 ) din O.U.G. nr. 57/2015. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 1.082 şi 1.088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.”

Prin Decizia nr. 7 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 26 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă în Dosarul nr. 635/90/2014 şi, în consecinţă, a stabilit că: „Plăţile voluntare eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu, nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru daunele- interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare.”

Prin Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 9.994/118/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării] şi art. 1.088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1.535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii.” X. Opiniile specialiştilor consultaţi

Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu se poate acorda dobândă penalizatoare la drepturile salariale restante ce intră în domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 3/2019 pentru perioada anterioară emiterii ordinelor de acordare a acestor drepturi, iar pentru perioada ulterioară emiterii ordinelor respective poate fi acordată diferenţa dintre dobânda penalizatoare şi cea remuneratorie.

În fundamentarea acestei opinii, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat posibilitatea acordării de dobânzi, în cazul eşalonării plăţii drepturilor salariale câştigate prin hotărâri judecătoreşti în vederea reparării prejudiciului rezultat din executarea cu întârziere a titlurilor executorii, precum şi data de la care se datorează respectivele dobânzi. În acest sens au fost evocate Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

S-a arătat că, de vreme ce măsurile dispuse prin O.U.G. nr. 3/2019 produc efectul suspendării legale a executării ordinelor de acordare a drepturilor salariale restante, considerentele celor două decizii ale instanţei supreme sunt aplicabile mutatis mutandis chestiunii de drept suspuse dezlegării.

Analiza art. 1 din O.U.G. nr. 3/2019 relevă că legiuitorul a intenţionat ca, pe lângă actualizarea drepturilor salariale restante cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică, să fie acordată şi dobânda remuneratorie.

S-a subliniat că dobânda penalizatoare este datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru perioada ulterioară scadenţei, în timp ce dobânda remuneratorie este datorată pentru perioada anterioară scadenţei, conform art. 1 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011. Aşadar, diferenţa dintre cele două tipuri de dobândă vizează momentul de la care acestea sunt datorate.

În cazul în care drepturile salariale restante au fost recunoscute printr-un act administrativ al ordonatorului de credite, data scadenţei obligaţiei nu se raportează la momentul la care era datorată fiecare indemnizaţie salarială în parte, ci la cel al emiterii actului, de la acest moment beneficiarii actului având un drept de executare uno ictu.

În condiţiile în care prin O.U.G. nr. 3/2019 a fost stabilită modalitatea de executare a drepturilor salariale restante, iar obligaţia de plată se naşte la momentul emiterii ordinelor de recunoaştere a acestor drepturi, dobânda penalizatoare nu poate fi acordată pentru perioada anterioară emiter