Decizia nr. 71 din 9 noiembrie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.383/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 21.458/212/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimata Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime – S.A. Constanţa a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care a susţinut că sesizarea este inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 27 ianuarie 2020, în Dosarul nr. 21.458/212/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în referire la sintagma „în cererile (…) privind (…) activitatea în porturi”, dacă se referă doar la activităţile reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau la orice altă activitate economică ce se desfăşoară în porturi, chiar şi fără legătură cu navigaţia civilă. II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Art. 483. – „(…) (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi (…)”

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013) Art. XVIII. – „(2) (…) În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi (…)”

Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (O.G. nr. 42/1997) Art. 2. – „Prevederile prezentei ordonanţe se aplică activităţilor de transport naval, activităţilor conexe şi activităţilor auxiliare acestora, care se desfăşoară în apele naţionale navigabile şi în porturile româneşti, navelor care arborează pavilionul român, navelor care arborează pavilion străin şi navighează în apele naţionale navigabile ale României, precum şi personalului navigant român.”

Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (O.G. nr. 22/1999) Art. 19. – (1) (…) lit. b) (…) pct. 2 „În sensul prezentei ordonanţe, activităţile de transport naval care se desfăşoară în porturi şi pe apele naţionale navigabile interioare sunt clasificate astfel: activităţi conexe activităţilor de transport naval, care cuprind: activităţile în legătură cu operarea navelor, cum ar fi: îmbarcarea/debarcarea de persoane, încărcarea/descărcarea navelor, depozitarea, stivuirea, amararea, sortarea, marcarea, paletizarea, pachetizarea, containerizarea, însăcuirea şi alte activităţi privind mărfurile, agenturarea, curăţarea magaziilor navelor, buncherajul, curăţarea şi degazarea tancurilor navelor, legarea-dezlegarea navelor maritime şi fluviomaritime;”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 18 august 2015 cu nr. 21.458/212/2015 şi precizată la data de 17 martie 2016, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime – S.A. Constanţa a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei B.S.A., sub forma obligării acesteia la plata sumei de 265.580,64 lei, cu titlu de debit principal aferent perioadei cuprinse între 6 ianuarie 2015 şi 31 decembrie 2015, şi a sumei de 51.303,49 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente aceleiaşi perioade.

Prin Sentinţa civilă nr. 10.761 din 5 octombrie 2017, Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 265.580,65 lei, cu titlu de debit principal aferent perioadei cuprinse între 6 ianuarie 2015 şi 31 decembrie 2015, şi a sumei de 25.067,25 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere şi dobânzi aferente aceleiaşi perioade, calculate asupra debitului principal; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum 5.989,47 lei, rezultate în urma compensării.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel ambele părţi.

Prin Decizia civilă nr. 1.103/2018 din 19 iulie 2018, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel pârâta a declarat recurs, prin care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că litigiul are ca obiect angajarea răspunderii contractuale decurgând din contractul de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004 ce vizează folosinţa bunurilor imobile enumerate în anexele contractului, precum şi utilizarea domeniului portuar.

Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Constanţa şi în apel de Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Constanţa fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei pronunţate în apel.

Chestiunea de drept disputată în cauză vizează lămurirea sintagmei „activitatea în porturi”, folosită de legiuitor în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă aceasta se referă la activitatea comercială care se desfăşoară în port sau numai la activităţile stricte de navigaţie dintre părţi, întrucât, în raport cu această interpretare, se va stabili dacă decizia din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Astfel, s-a arătat că legiuitorul nu a indicat litigiile ce pot fi incluse în sintagma „activitatea în porturi”, motiv pentru care norma de la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cuprinzând o formulare cu caracter general, este susceptibilă de interpretări diferite.

Chestiunea de drept este nouă, având în vedere că examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, nefiind pronunţate suficiente hotărâri prin care instanţele să fi dezlegat această chestiune de drept. În plus, opiniile instanţelor sunt divergente, dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării fiind interpretate în mod diferit.

Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nici nu a fost pronunţată o hotărâre prealabilă asupra acestei chestiuni. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta a apreciat că identificarea litigiilor acoperite de sintagma „navigaţia civilă şi activitatea în porturi” influenţează admisibilitatea recursului declarat în cauză.

În acest sens a arătat că, în exercitarea atribuţiilor sale, oferă spre licitaţie sau închiriere directă, în anumite condiţii instituite prin lege, terenuri în zona portului Constanţa.

Aceste terenuri pot fi închiriate de orice persoană fizică sau juridică care îşi exprimă intenţia şi este dispusă să plătească chiria, neexistând o condiţionare în sensul efectuării de operaţiuni portuare sau încheierii unui contract de folosire a domeniului portuar.

Orice persoană fizică sau juridică poate să închirieze un teren în portul Constanţa, terenul urmând a fi exploatat pentru depozitare, producţie sau alte activităţi care nu au legătură în mod direct cu activitatea portuară sau cu navigaţia civilă. Ca atare, prin simplul fapt că terenul se află în portul Constanţa nu poate opera de plano prezumţia că există o „activitate în porturi” dintre cele avute în vedere iniţial de legiuitor.

Examinarea practicii judiciare a Curţii de Apel Constanţa relevă că în litigii având acelaşi obiect, respectiv pretenţii contractuale sau cereri ce derivau din contractele de închiriere a terenurilor din port, recursurile au fost soluţionate pe fond, fără să se reţină incidenţa art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; în alte litigii recursurile au fost respinse ca inadmisibile, însă obiectul acestor din urmă litigii era diferit de obiectul prezentului litigiu.

În acest sens, recurenta a menţionat că, în cadrul recursurilor respinse ca inadmisibile, pretenţiile vizau clauza de trafic minim şi penalităţile aferente nerespectării acestui tip de clauză. Or, aceste pretenţii sunt diferite de cele din prezenta cauză, clauza anterior evocată fiind aferentă contractului/anexei ce vizează dana, care implică activităţi portuare şi navigaţie civilă.

Situaţia concretă din prezenta cauză este circumscrisă modificării unilaterale, intempestive şi în afara limitelor asumate de intimată a contractului de folosire a domeniului portuar, în baza acestei modificări fiind emise facturi refuzate parţial la plată.

Astfel, obiectul litigiului este circumscris clauzelor contractului de închiriere şi vizează modificarea unilaterală a tarifului convenit de părţi, neexistând nicio activitate care ar putea fi subsumată exclusiv activităţii în porturi.

Invocarea din oficiu a excepţiei inadmisibilităţii recursului, prin raportare la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, porneşte de la interpretarea în sensul că orice persoană care a închiriat un teren în portul Constanţa desfăşoară, în mod implicit, o activitate portuară.

Or, simplele împrejurări că terenul închiriat este amplasat în portul Constanţa şi că pretenţiile deduse judecăţii decurg dintr-un contract de utilizare a domeniului portuar nu conduc, în mod automat, la calificarea litigiului ca fiind unul referitor la activitatea în porturi.

Intimata a apreciat că litigiul are legătură cu activitatea în porturi, întrucât vizează neachitarea tarifului de utilizare a domeniului portuar, tariful fiind destinat asigurării funcţionării optime a bunurilor de interes comun din port.

În acest sens a subliniat că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004, intimata având calitatea de locator, iar recurenta pe cea de locatar, contractul fiind valabil până la data de 30 iunie 2021.

În baza acestui contract, intimata asigură cu titlu oneros folosinţa unor bunuri imobile, constând în platforme tehnologice şi de depozitare, precum şi spaţii administrative, împreună cu utilizarea domeniului portuar, în scopul desfăşurării activităţilor de încărcare/descărcare a navelor şi de depozitare a mărfurilor sau orice activitate portuară pentru care recurenta este autorizată, conform clauzei stipulate la art. 2 din respectivul contract.

În consecinţă, contractul dedus judecăţii priveşte strict activitatea desfăşurată de recurentă în incinta portului, activitatea de încărcare şi descărcare a navelor fiind prevăzută în obiectul acestui contract.

Prin urmare, intimata a apreciat că litigiul vizează „activitatea în porturi” prevăzută de art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care suprimă dreptul la recurs. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că, prin norma de la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a înţeles să instituie numai calea de atac a apelului în litigiile având ca obiect navigaţia civilă şi activitatea în porturi.

În ceea ce priveşte sintagma „activitatea în porturi”, norma procedurală anterior evocată nu face nicio distincţie, aspect care denotă că legiuitorul nu a avut în vedere doar litigiile referitoare la activităţile de transport naval enumerate la art. 2 din O.G. nr. 42/1997.

Astfel, activitatea în porturi nu se rezumă doar la transportul naval, ci implică şi activităţi specifice acestei zone care se pot desfăşura numai în incinta portului, respectiv utilizarea elementelor de infrastructură portuară.

De vreme ce litigiul priveşte modul de desfăşurare a unei activităţi în port, aflată în strânsă legătură cu activitatea de transport naval şi care implică folosirea domeniului portuar, acesta se încadrează în sintagma „activitatea în porturi”.

Dacă legiuitorul ar fi urmărit să includă în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă numai litigiile care privesc transportul naval, nu ar mai fi menţionat sintagma „activitatea în porturi”, ci ar fi menţinut numai dispoziţia referitoare la navigaţia civilă ce includea şi transportul naval.

În concret, folosirea conjuncţiei „şi” echivalează cu adăugarea la litigiile având ca obiect navigaţia civilă a celor privind activitatea în porturi care implică şi activitatea conexă celei de transport naval.

Astfel, litigiile vizând contractele de închiriere încheiate între administraţia portuară şi operatorii economici portuari care au ca obiect bunuri ce constituie domeniul portuar şi a căror utilizare este specifică activităţii în port, putând fi desfăşurată numai în această incintă, se circumscriu sintagmei „activitatea în porturi” din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

A interpreta în sens contrar ar echivala cu lipsirea de substanţă a dispoziţiei procedurale „navigaţie civilă şi activitatea în porturi”, utilizarea domeniului portuar încadrându-se în sintagma „activitatea în porturi”. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Oradea, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curtea de Apel Constanţa a comunicat că a identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de Apel Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Suceava şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că sintagma „activitatea în porturi” din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă doar la activităţile reglementate în O.G. nr. 42/1997, nu şi la activităţile economice desfăşurate în zona portuară, care nu au legătură cu navigaţia civilă (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Ialomiţa şi judecătoriile din circumscripţia sa, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi – în opinie majoritară, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, opinia preşedintelui Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Iaşi, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă şi Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă).

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că sintagma „activitatea în porturi” din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă la orice activitate economică desfăşurată în zona portuară, chiar şi fără legătură cu navigaţia civilă (Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, a IV-a civilă, a V-a civilă şi judecătoriile din circumscripţia sa – în opinie majoritară, Judecătoria Buftea, Judecătoria Alexandria – în opinie majoritară şi Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă).

Din răspunsurile primite rezultă că au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive numai în sensul primei opinii, respectiv: – Decizia civilă nr. 409 din 4 iulie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 21.026/212/2016, prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul, ca inadmisibil, apreciind că, în raport cu obiectul contractului ce constă în folosirea infrastructurii portuare, litigiul vizează activitatea în porturi, de natură a atrage incidenţa art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; – Decizia civilă nr. 604 din 27 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 34.804/212/2017, prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibil, recursul, apreciind că sintagma „activitatea în porturi” reglementată de art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă este autonomă faţă de cele prevăzute de art. 19 din O.G. nr. 22/1999 şi că un fapt sau act juridic care nu are nicio legătură cu navigaţia civilă şi cu activitatea de transport naval nu reprezintă o activitate în port, însă serviciul de scanare a containerelor se face în legătură cu containere importate prin intermediului transportului naval.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost pronunţate hotărâri numai în sensul primei opinii, respectiv: – Decizia nr. 739 din 12 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 30.444/3/2013, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, cu majoritate, a respins recursul, ca inadmisibil, reţinând că reglementarea navigaţiei civile nu vizează doar operaţiunile juridice cărora le dă naştere transportul maritim, ci şi bunurile şi persoanele care îl realizează, obligaţiile acestora şi asigurarea contra riscurilor navigaţiei; – Încheierea din 20 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.003/88/2014, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care l-a admis în principiu, pentru motivele reţinute în raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în sensul că se impune interpretarea restrictivă a noţiunilor de navigaţie civilă şi de activitate în porturi prevăzute de art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care să se limiteze doar la aspectele reglementate de O.G. nr. 42/1997 şi O.G. nr. 22/1999; în cauză s-a reţinut că acţiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi integrată în sfera sintagmei „navigaţia civilă şi activitatea în porturi”; – Decizia nr. 1.000 din 14 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.782/118/2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat într-un litigiu având ca obiect plata de daune contractuale rezultate din activităţi ce implică navigaţia civilă şi activităţi portuare, ca urmare a încheierii contractului ce a vizat încărcarea prin transbord direct şi/sau indirect prin siloz sau depozitare în nave ori barje a produselor cerealiere sau uşoare în vrac, de natură a atrage incidenţa art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; – Decizia nr. 1.180 din 4 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.602/118/2014, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat într-un litigiu având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului la chirie pentru o platformă de depozitare, aflată în incidenţa portului Constanţa, apreciind că relaţiile desfăşurate între părţile litigante privesc o activitate în port, de natură a atrage incidenţa art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; – Decizia nr. 1.372 din 18 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.272/118/2016, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a respins recursul, ca inadmisibil, apreciind că acţiunea ce are ca obiect plata sumei pretinse cu titlu de penalităţi pentru nerealizarea volumului de trafic într-un port maritim se circumscrie litigiilor privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conform art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 raportat la art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013; – Decizia nr. 2.251 din 3 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.202/118/2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a respins recursul, ca inadmisibil, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată în soluţionarea unei cereri privind activitatea în porturi, întrucât pretenţiile deduse judecăţii îşi au izvorul într-un contract de prestări servicii având ca obiect intervenţia operativă şi specializată pentru stingerea incendiilor izbucnite în spaţii administrative, magazii, spaţii de producţie şi platforme din porturi, iar serviciile prestate pot fi incluse în categoria activităţilor auxiliare celor de transport naval, prevăzute exemplificativ de art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999; – Decizia nr. 795 din 5 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.364/118/2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a respins recursul, ca inadmisibil, într-un litigiu având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale pentru facilităţi acordate necuvenit la taxele percepute pentru tranzitarea Canalului Sulina, apreciind că acesta se circumscrie litigiilor privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, întrucât are legătură cu activităţile prevăzute de O.G. nr. 22/1999. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse interpretării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza prin prisma prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; c) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este legal învestită cu soluţionarea unei cereri de recurs împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Constanţa, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Constanţa. Competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate de tribunal, ca instanţă de apel, revine curţii de apel în temeiul art. 96 pct. 3 şi art. 483 din Codul de procedură civilă. Curtea de apel judecă litigiul în ultimă instanţă prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

În privinţa condiţiei caracterului esenţial al lămuririi chestiunii de drept pentru soluţionarea cauzei, instanţa de trimitere a motivat că este determinant pentru soluţionarea căii de atac a recursului dacă sintagma „activitatea în porturi” folosită de legiuitor în textul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă la activitatea comercială care se desfăşoară în port sau numai la activităţile stricte de navigaţie dintre părţi, întrucât, în raport cu această interpretare, se va stabili dacă decizia din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În expunerea punctului de vedere al completului asupra chestiunii de drept s-a arătat că navigaţia civilă şi activitatea în porturi sunt două chestiuni distincte şi că pot fi integrate în sfera litigiilor care vizează activitatea în porturi contractele de închiriere încheiate între administraţia portuară şi operatorii economici portuari care au ca obiect bunuri ce constituie domeniul portuar şi a căror utilizare este specifică activităţii în port. S-a argumentat că o interpretare în sens contrar echivalează cu lipsirea de substanţă a dispoziţiei procedurale „navigaţie civilă şi activitatea în porturi”, astfel că, în opinia completului, utilizarea domeniului portuar se încadrează în sintagma „activitatea în porturi”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că instanţa de trimitere nu a determinat în mod complet, în cuprinsul încheierii de sesizare, contextul factual şi normativ propriu cauzei în care se încadrează întrebarea prealabilă. Această deficienţă transpare chiar din enunţul întrebării, pentru că aceasta nu conţine o problemă de drept punctuală, ci, prin generalitatea formulării, se solicită o dezlegare care să acopere întreaga problematică pe care o cuprinde sintagma activitatea în porturi, deşi această sintagmă înglobează un domeniu de activitate vast, cu o sferă indefinită de situaţii care se pot plasa în câmpul său de aplicare.

De asemenea, raportarea la O.G. nr. 42/1997 nu are legătură directă cu chestiunea de drept din cuprinsul întrebării şi nici cu litigiul pendinte. Aceasta, deoarece, în litigiul pendinte, raportul juridic dintre părţi este grefat pe un contract de închiriere, instanţa de trimitere precizând succint, sub aspectul circumstanţelor factuale, că acest contract vizează folosinţa bunurilor imobile „enumerate în anexele contractului, precum şi utilizarea domeniului portuar”. Or, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 42/1997, această ordonanţă „stabileşte normele specifice aplicabile transportului maritim şi pe căile navigabile interioare, modul de organizare a sistemului instituţional din acest domeniu şi organismele care fac parte din acest sistem, normele specifice privind desfăşurarea în siguranţă a navigaţiei, precum şi normele specifice aplicabile navelor, personalului acestora şi personalului care efectuează activităţi de transport naval, activităţi conexe şi activităţi auxiliare acestora”.

Actul normativ care conţine dispoziţii referitoare la activitatea de închiriere a elementelor de infrastructură sau suprastructură portuară, pe care instanţa de trimitere nu l-a identificat, este reprezentat de O.G. nr. 22/1999. Această ordonanţă modificată şi completată succesiv reglementează, potrivit art. 1, „administrarea şi utilizarea infrastructurii de transport naval, modul de organizare şi funcţionare a administraţiilor portuare şi/sau de căi navigabile interioare, cât şi modul de autorizare şi de desfăşurare a activităţilor de transport naval”.

Domeniul de aplicare a O.G. nr. 22/1999 este determinat prin art. 2, care stabileşte că această ordonanţă „se aplică în porturi şi pe căile navigabile interioare, tuturor navelor şi tuturor activităţilor de transport naval şi conexe acestora care se desfăşoară în aceste zone”.

Reglementarea utilizării infrastructurilor de transport naval care aparţin domeniului public se regăseşte în capitolul V din O.G. nr. 22/1999, capitol introdus iniţial sub nr. IV 1 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căi navigabile, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 108/2010, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 86/2007).

În litigiul pendinte, societatea reclamantă este persoană juridică cu obiect de activitate specific, desemnată de Ministerul Transporturilor să desfăşoare activităţi de interes public naţional în calitate de administraţie portuară, aşa cum rezultă din art. 5 din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 517/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa (H.G. nr. 517/1998).

Infrastructura de transport naval aparţinând domeniului public al statului a fost concesionată administraţiei portuare de către Ministerul Transporturilor, pe bază de contract de concesiune, în vederea administrării, aşa cum rezultă din prevederile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 517/1998.

În acelaşi sens, prin art. 29 şi art. 30 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 22/1999, se stabileşte că infrastructura de transport naval care face parte din domeniul public poate fi concesionată, subconcesionată, închiriată ori dată în administrare, precizându-se că părţi ale contractului de concesiune a infrastructurii de transport naval pot fi Ministerul Transporturilor, respectiv autorităţile administraţiei publice locale, în calitate de concedenţi, şi administraţiile portuare şi/sau de căi navigabile interioare, organizate ca societăţi sau companii naţionale aflate în subordinea sau sub autoritatea Ministerului Transporturilor ori a autorităţilor administraţiei publice locale, în calitate de concesionari; prin art. 30 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă se stabileşte interdicţia cesionării de către administraţii, în tot sau în parte, a acestui contract; art. 30 1 din O.G. nr. 22/1999 enumeră elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu contractele de concesiune (anumite obligaţii, precum şi redevenţa).

Punerea la dispoziţia utilizatorilor de către administraţii a terenurilor portuare care aparţin domeniului public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale se face pe baza unor contracte de subconcesiune sau închiriere, în condiţiile legii, cu scopul desfăşurării în mod eficient a activităţilor portuare reglementate prin această ordonanţă, aşa cum rezultă din stipulaţiile art. 31 alin. (1) şi ale art. 34 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999.

Închirierea infrastructurii de transport naval se face în conformitate cu Regulamentul privind închirierea infrastructurii de transport naval care aparţine domeniului public al statului şi este concesionată administraţiilor portuare şi/sau de căi navigabile interioare, aprobat prin Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1.286/2012, respectiv prin hotărâre a autorităţii administraţiei publice locale, după caz.

Prin acest regulament se stabilesc categoriile de infrastructură care pot fi închiriate, modalitatea de atribuire a acestora, contractul-cadru de închiriere şi cerinţele minime pe care trebuie să le cuprindă.

Contractul de închiriere din executarea căruia s-a născut litigiul în cauza pendinte este încheiat în anul 2004, anterior modificărilor şi completărilor aduse O.G. nr. 22/1999 prin O.U.G. nr. 86/2007, dar rămâne valabil până la data expirării potrivit art. II din O.U.G. nr. 86/2007.

Potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 22/1999, în forma în vigoare la data încheierii contractului de închiriere, infrastructura de transport naval este pusă de administraţia portuară la dispoziţia utilizatorilor în mod nediscriminatoriu, în conformitate cu reglementările în vigoare.

În temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 517/1998, în forma în vigoare la data încheierii contractului de închiriere, „Veniturile proprii ale Companiei Naţionale «Administraţia Porturilor Maritime» – S.A. Constanţa se realizează prin desfăşurarea următoarelor activităţi, în conformitate cu legislaţia în vigoare: a) exploatarea prin punerea la dispoziţie utilizatorilor, în mod nediscriminatoriu, pe baza unor contracte de asociere sau de închiriere, a bunurilor proprietate publică a statului concesionate companiei (…)”.

În lumina celor mai sus expuse rezultă că închirierea infrastructurii portuare, parte a infrastructurii de transport naval, intră în categoria activităţilor esenţiale care se desfăşoară în porturi. Aceasta pentru că, în cadrul activităţii de administrare a porturilor, se conferă administraţiilor portuare atribuţia de a pune la dispoziţia utilizatorilor infrastructura portuară, în mod liber şi nediscriminatoriu. Rezultă astfel că închirierea infrastructurii portuare poate fi integrată activităţii de administrare portuară. De asemenea, prin art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, se prevede că scopul pentru care sunt puse la dispoziţia utilizatorilor terenurile portuare prin contracte de închiriere este acela al desfăşurării în mod eficient a activităţilor portuare reglementate prin O.G. nr. 22/1999.

Acelaşi scop este afirmat şi în contractul de închiriere din executarea căruia s-a născut litigiul în cauza pendinte, aşa cum rezultă din expunerea punctului de vedere asupra chestiunii de drept, exprimat de intimată. Aceasta a susţinut că litigiul poate fi subsumat sintagmei „activitatea în porturi”, argumentând că prin art. 2 din contractul de închiriere părţile au stabilit că scopul închirierii este acela al desfăşurării activităţilor de încărcare/descărcare a navelor şi de depozitare a mărfurilor sau orice activitate portuară pentru care este autorizată recurenta, în calitatea sa de operator economic.

Instanţa de trimitere ar fi trebuit să verifice dacă bunurile închiriate fac parte din infrastructura portuară prin raportarea lor la semnificaţiile pe care prevederile legale le atribuie noţiunilor de „infrastructură portuară” sau „suprastructură portuară”.

În sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, „Infrastructura de transport naval este constituită din apele naţionale navigabile ale României, infrastructura de căi navigabile interioare astfel cum au fost stabilite prin lege şi infrastructura portuară indiferent de forma de proprietate.”

Porturile sunt suprafeţe delimitate din teritoriul naţional, situate la malul mării sau al unei căi navigabile interioare, construite şi echipate astfel încât să permită primirea şi adăpostirea navelor, efectuarea activităţilor de transport naval prevăzute la art. 19, precum şi a altor activităţi reglementate, definiţie regăsită la art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ. Portul cuprinde elemente de infrastructură şi suprastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999.

Constituie elemente de infrastructură portuară în sensul art. 7 alin. (2 1 ) din O.G. nr. 22/1999: terenurile portuare, construcţiile hidrotehnice destinate acostării navelor şi/sau aferente porturilor, bazinele portuare din interiorul porturilor, şenalele de acces în porturi, căile ferate, drumurile tehnologice, instalaţiile şi echipamentele aflate în perimetrul portuar şi care sunt destinate furnizării de utilităţi, acvatoriile.

Constituie elemente de suprastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2 2 ) din O.G. nr. 22/1999: instalaţiile şi echipamentele necesare pentru manipularea mărfurilor, construcţiile destinate depozitării şi procesării mărfurilor, alte clădiri şi construcţii speciale, platformele portuare, instalaţiile şi echipamentele de preluare a deşeurilor, inclusiv a celor generate de nave, sistemele de dirijare a traficului din perimetrul portuar, precum şi orice alte bunuri care prin natura sau destinaţia lor deservesc oricăreia dintre activităţile de transport naval prevăzute la art. 19.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că prin contractul de închiriere sunt închiriate o serie de bunuri imobile şi domeniul portuar, care, cel mai probabil, priveşte terenul portuar ce reprezintă element de infrastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2 1 ) din O.G. nr. 22/1999.

Faţă de cele mai sus arătate rezultă că închirierea unor bunuri imobile şi a domeniului portuar, element de infrastructură portuară, este un contract cu reglementare specifică domeniului de activitate în porturi. Aceasta, deoarece O.G. nr. 22/1999 conţine prevederi legale referitoare la închirierea terenurilor portuare care aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, particularizate la domeniul administrării porturilor şi a căilor navigabile şi al utilizării infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public.

Prin identificarea lor instanţa de trimitere ar fi putut lesne observa că raportul juridic grefat pe contractul de închiriere încheiat între administraţia portuară şi un agent economic, utilizator portuar, este unul cu o reglementare specifică, derogatorie şi, prin urmare, prevalentă, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

În expunerea punctului de vedere asupra chestiunii de drept, instanţa de trimitere nu s-a referit la caracterul dificil al chestiunii de drept pe care o are de lămurit în cauză şi nu a prezentat nicio argumentaţie juridică divergentă care să poată primi o aplicare diferită în situaţii cvasiidentice şi să determine în final apariţia unei practici neunitare.

În jurisprudenţa anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că problema de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie una specifică şi să pună în dezbatere o normă de drept punctuală, o anumită dispoziţie legală, iar nu un întreg act normativ sau o serie de texte de lege din mai multe acte normative, chiar dacă acestea reglementează într-o singură materie.

Prin întrebarea adresată se solicită instanţei supreme, pornind de la circumstanţele concrete ale cauzei şi printr-o extrapolare a acestora, să se dea o dezlegare care nu priveşte o problemă de drept punctuală, ci vizează aspecte de maximă generalitate, pur ipotetice, incompatibile cu mecanismul de unificare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,