Decizia nr. 16/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3412/1/2020 — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: „1. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură civilă, având în vedere şi Decizia R.I.L. nr. 8/2016 şi Decizia nr. 15/2016 –…

Ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă”. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat părţilor, şi puncte de vedere ale Direcţiei legislaţie studii documentare şi informatică juridică şi ale contestatoarei. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Olt – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 416/207/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 2. Codul de procedură civilă: Art. 78. – (1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond. (3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. […] Art. 480. – […] (3) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. […] (6) Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul. Art. 670. – (1) Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor. […] (6) Pentru sumele stabilite prin aplicarea alin. (1)-(5), încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc. III. Expunerea succintă a procesului

În fapt, contestatoarea A a formulat cerere de executare silită, înregistrată pe rolul Biroului executorului judecătoresc C, solicitând punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de un contract de credit.

Prin Încheierea nr. 1.378 din 6 iulie 2018, pronunţată de Judecătoria Caracal în Dosarul nr. 3.484/207/2018, a fost încuviinţată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019 emisă în cadrul Dosarului de executare nr. 2.358/E/2018 al Biroului executorului judecătoresc C – contestată în cauza de faţă – a fost stabilită în sarcina contestatoarei obligaţia de plată a sumei de 150 lei + TVA, reprezentând cheltuieli necesare continuării executării silite.

Judecătoria Caracal, prin Sentinţa civilă nr. 530 din 12 martie 2020, a respins contestaţia formulată de contestatoarea A în contradictoriu cu intimata B, apreciind, în esenţă, că perceperea sumei de 150 de lei + TVA reprezentând cheltuieli de executare este justificată de continuarea executării silite.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatoarea A, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii contestaţiei la executare, astfel cum aceasta a fost formulată.

La termenul din 15 septembrie 2020, tribunalul a apreciat necesară lămurirea cadrului procesual raportat la obiectul contestaţiei la executare prin care s-a solicitat anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, şi anume dacă Biroul executorului judecătoresc C are calitate procesuală pasivă.

Faţă de acest aspect, în cadrul soluţionării apelului, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept, dispunându-se suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea instanţei supreme. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) Tribunalul Olt este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Astfel, cauza are ca obiect contestaţie la executare, soluţionată în primă instanţă de judecătorie, iar împotriva sentinţei nu poate fi exercitată decât calea de atac a apelului, de competenţa tribunalului; b) de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor incidente depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât această lămurire este necesară pentru a se putea invoca din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe, lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc C, alături de debitor, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din acelaşi act normativ; c) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre anterioară. Într-adevăr, dispoziţiile art. 670 din Codul de procedură civilă, incidente în speţă şi care îşi regăsesc corespondentul în prevederile art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, fără modificări substanţiale, se află în vigoare de mult timp. Însă, tribunalul sesizează instanţa supremă nu doar în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare a art. 670 din Codul de procedură civilă, ci şi referitor la modalitatea de aplicare a acestui text în cadrul contestaţiei la executare, şi anume aplicabilitatea dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau ale art. 78 alin. (2) din acelaşi act normativ referitoare la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane în calea de atac devolutivă a apelului şi consecinţele aplicării acestor prevederi raportat la dispoziţiile art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă – sesizarea privind şi aceste texte de lege. Chestiunea calităţii procesuale pasive a executorului judecătoresc în procedura contestaţiei la executare a făcut obiectul mai multor hotărâri pronunţate, atât de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de Curtea Constituţională; jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul că executorul judecătoresc nu ar avea calitate procesuală pasivă în contestaţiile la executare, cu menţiunea că în Decizia nr. 572 din 21 septembrie 2017 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 644 alin. (1) şi art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 18 ianuarie 2018 (denumită în continuare Decizia nr. 572/2017), se face referire şi la situaţiile de excepţie în care executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă, cu trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 8 din 16 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 28 iunie 2016 (denumită în continuare Decizia nr. 8/2016). Cu privire la obiectul specific al contestaţiei la executare împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, relevante sunt următoarele considerente ale Deciziei nr. 8/2016: „23. Într-adevăr, pe lângă dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare, anumite dispoziţii procesuale reglementează expres şi situaţiile în care acesta poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală pasivă. Astfel este ipoteza reglementată de art. 399 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 712 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă], respectiv cazul refuzului începerii executării silite sau a întocmirii unui act de executare în condiţiile prevăzute de lege, precum şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare fiind răsfrânt direct în patrimoniul executorului judecătoresc.” Astfel, nu se poate afirma că sunt contradictorii hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Curtea Constituţională, însă jurisprudenţa instanţei supreme este în sensul recunoaşterii calităţii procesuale pasive a executorului judecătoresc în anumite cazuri, în speţă interesând ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă]. Or, această chestiune nu este pe deplin lămurită în privinţa modului de aplicare în cadrul contestaţiei la executare; de asemenea, cu privire strict la aceste chestiuni nu se poate afirma că în prezent există o practică judiciară contradictorie consistentă, formată pe parcursul unei perioade îndelungate de timp. Există o practică judiciară majoritară în sensul că executorul judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă în contestaţia la executare, însă în situaţia în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, chestiunea calităţii procesuale pasive a executorului şi mai ales a coparticipării procesuale pasive cu aplicarea dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau ale art. 78 alin. (2) din acelaşi act normativ referitoare la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane în apel, este relativ nouă, având în vedere că interpretarea instanţei supreme din Decizia nr. 8/2016 (pct. 23) nu are o vechime îndelungată, nu este pe deplin lămuritoare şi nici nu i s-a dat eficienţă în practica judiciară în calea de atac a apelului. Mai mult, în contestaţia la executare de faţă, în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, se au în vedere nu doar prevederile art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ci şi cele ale art. 670 alin. (1) din acelaşi act normativ, cu referire la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 15 din 23 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 562/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 741 din 23 septembrie 2016, denumită în continuare Decizia nr. 15/2016. Astfel, este o problemă de drept reală, întrucât norma de drept este îndoielnică, imperfectă sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit textele de lege arătate, care nu sunt corelate; d) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 24 noiembrie 2020. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Referitor la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări, instanţa de trimitere a avut în vedere interpretarea din pct. 23 al Deciziei nr. 8/2016, în care se arată că anumite dispoziţii procesuale reglementează expres şi situaţiile în care executorul judecătoresc poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală pasivă, fiind menţionată şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare fiind răsfrânt direct în patrimoniul executorului judecătoresc.

Din considerentele acestei decizii rezultă că, în baza legii, mai exact a anumitor dispoziţii procesuale, cum sunt cele ale art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă.

În opinia completului, prevederile art. 670 alin. (1) raportat la dispoziţiile alin. (6) al aceluiaşi articol din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în acelaşi sens, şi anume îi conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă, întrucât şi în această situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli avans cheltuieli de executare silită de către instanţa de executare se răsfrânge direct în patrimoniul executorului judecătoresc, având în vedere şi Decizia nr. 15/2016 aplicabilă acestei încheieri.

Însă, se apreciază că executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă alături de debitor, raportat la prevederile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, precum şi la interpretarea instanţei supreme din Decizia nr. 8/2016, care nu exclude debitorul din raportul juridic execuţional şi nici ca parte în executarea silită, fiind contestat un act de executare silită, şi anume încheierea de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, în cererea formulată de creditoare împotriva debitorului din contractul de credit.

Se reţin dispoziţiile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: (1) Sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul, precum şi considerentele Deciziei nr. 572/2017 (paragrafele 18-21 ale acesteia).

S-a subliniat faptul că situaţia din cauza de faţă nu este, în niciun caz, similară sub raportul părţilor din contestaţia la executare cu aceea care a dus la pronunţarea Deciziei nr. 15/2016.

Prin urmare, întrucât completul apreciază că dispoziţiile art. 670 alin. (1) raportat la prevederile alin. (6) al aceluiaşi articol din Codul de procedură civilă îi conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă alături de debitor, faţă de interpretarea din pct. 23 al Deciziei nr. 8/2016 ar fi aplicabil art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia, în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Însă, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, cazurile expres prevăzute de lege nu sunt cele create pe cale jurisprudenţială, fie ea chiar şi a instanţei supreme. Nici practica judiciară nu urmează această optică privind extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă la alte cazuri neprevăzute expres de lege, apreciind că nu se poate adăuga, pe cale de interpretare, la actele normative în vigoare, mai ales că la alin. (2) al aceluiaşi articol este reglementată chiar ipoteza tuturor celorlalte cereri formulate în materie contencioasă.

Prin urmare, s-ar putea interpreta în cauza de faţă că sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că, în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. În speţă, în ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de avans a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (1) din Codul de procedură civilă], efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare se răsfrânge direct în patrimoniul executorului judecătoresc, astfel că se poate interpreta textul în sensul că raportul juridic dedus judecăţii impune participarea Biroului executorului judecătoresc.

Astfel, este necesară lămurirea acestor chestiuni de care depinde şi modalitatea de aplicare în calea de atac a apelului.

În ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa are obligaţia, iar nu facultatea de a dezvolta cadrul procesual, chiar în ipoteza existenţei unei opoziţii din partea părţilor. Neintroducerea în cauză, din oficiu, de către instanţă a terţului în cazurile expres prevăzute de lege este sancţionată cu nulitatea absolută extrinsecă, potrivit art. 176 pct. 6 din Codul de procedură civilă, a hotărârii primei instanţe, aceasta putând fi invocată în calea de atac a apelului sau a recursului, de orice persoană interesată, iar ca motiv de ordine publică, conform art. 479 din Codul de procedură civilă, inclusiv de către instanţa ierarhic superioară. Soluţia în acest caz ar fi de anulare sau casare a sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, care va fi obligată să dispună citarea terţului, respectând procedura reglementată de dispoziţiile art. 79 din Codul de procedură civilă. Însă, dacă nicio parte nu a solicitat expres aceasta prin cererea de apel ori prin întâmpinare, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe nu îşi pot găsi temei legal nici în dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind încălcat principiul disponibilităţii, şi nici în justificarea asigurării terţului a dublului grad de jurisdicţie, care nu este un principiu consacrat constituţional sau al procesului civil.

Prin urmare, pentru a da eficienţă în apel dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă este necesar să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, alături de debitor, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă – texte a căror modalitate de interpretare şi aplicare în acest caz este, de asemenea, necesară.

În situaţia în care se interpretează că, în cauza de faţă, sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu privire la calitatea procesuală pasivă a Biroului executorului judecătoresc, alături de debitor, în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, omisiunea primei instanţei de a pune în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii unui terţ nu poate fi invocată direct de către părţi în calea de atac a apelului ori de către instanţa de control judiciar din oficiu, nereprezentând un motiv de ordine publică, ci unul de ordine privată. Nulitatea este una relativă, iar nu absolută şi nu poate fi invocată direct în calea de atac de către părţi şi nici de către instanţa de apel sau recurs din oficiu, cu consecinţa trimiterii cauzei primei instanţe.

Astfel, completul a apreciat că sesizarea priveşte o problemă de drept reală, întrucât norma de drept este îndoielnică, imperfectă sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit textele de lege arătate, care nu sunt corelate. VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin punctul de vedere exprimat, A a apreciat, în principal, că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sub aspectul caracterului de noutate al chestiunii de drept. În subsidiar, pe fondul problemelor ridicate prin sesizare, a arătat că executorul judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, iar în măsura în care această calitate ar exista, executorul judecătoresc ar trebui introdus în cauză din oficiu, în temeiul art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în litigii precum cel din prezentul dosar.

Debitoarea B nu a formulat un punct de vedere asupra chestiunii invocate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemelor de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează: – Biroul executorului judecătoresc are calitate procesuală pasivă în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, această opinie fiind împărtăşită de: Judecătoria Oneşti, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ, Judecătoria Piatra-Neamţ, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Jibou, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă, Curtea de Apel Constanţa, Judecătoria Galaţi, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Buzău, Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă şi Judecătoria Lugoj, în sens contrar pronunţându-se Judecătoria Mioneşti, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă, Judecătoria Roman, Judecătoria Bicaz, Judecătoria Braşov, Judecătoria Giurgiu. Judecătoria Buftea, Judecătoria Videle, Tribunalul Cluj – Secţia civilă, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Năsăud, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Satu Mare, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Botoşani şi Judecătoria Rădăuţi; – nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau ale art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă referitoare la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane (Judecătoria Braşov, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile arondate acestuia, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Jibou şi Judecătoria Iaşi), în sens contrar opinând Judecătoria Oneşti, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Piatra-Neamţ, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Galaţi – Secţia civilă, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Buzău, Tribunalul Suceava – Secţia I civilă şi Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă; – instanţa de apel nu poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind transmiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă (Tribunalul Neamţ, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile arondate acestuia, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Năsăud, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Răducăneni, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă), în sens contrar pronunţându-se Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Piatra-Neamţ, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Turnu Măgurele, Tribunalul Cluj şi Tribunalul Suceava – Secţia I civilă.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 2.318/4.077/III-5/2020 din 15 ianuarie 2021, a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Olt – Secţia I civilă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Curţii Constituţionale prezintă relevanţă următoarele decizii: nr. 572 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 18 ianuarie 2018, nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007, nr. 935 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, nr. 1.305 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 9 decembrie 2014, şi nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 15 din 23 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 562/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 741 din 23 septembrie 2016, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi a stabilit că: a) în interpretarea dispoziţiilor art. 371 7 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi a dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, procesul-verbal întocmit de către executor, privind cheltuielile de executare care trebuie avansate de către creditor, constituie titlu executoriu împotriva acestuia; b) dispoziţiile art. 371 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul îşi poate recupera cheltuielile de executare, pe baza procesului-verbal ce constituie titlu împotriva creditorului sau a convenţiei încheiate cu acesta. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 16 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 28 iunie 2016, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 şi 3 şi art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor. IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin opinia exprimată s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură civilă, în contestaţia la executare formulată de creditor împotriva încheierii prin care sunt stabilite cheltuielile de executare ce trebuie avansate de către acesta, executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă alături de debitor, fiind aplicabile dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă; în calea de atac a apelului, instanţa nu poate invoca, din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care părţile nu solicită în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Se impune observaţia că sesizarea formulată în prezenta cauză vizează următoarele probleme de drept cu privire la care instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum urmează: – dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură civilă, având în vedere şi deciziile nr. 8/2016 şi nr. 15/2016, Biroul executorului judecătoresc are calitate procesuală pasivă în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, fiind aplicabile dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau ale art. 78 alin. (2) din acelaşi act normativ referitoare la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane; – ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată următoarele:

Primele trei condiţii formale prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, iar instanţa de trimitere învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului urmează să judece contestaţia la executare propriu-zisă, în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Olt. Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu şi calitatea instanţei de sesizare, situaţie în care se impune analiza admisibilităţii cererii prin raportare la condiţiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Aşa cum s-a arătat, textul de lege în discuţie impune limitativ condiţiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar dintre acestea trebuie analizat cu prioritate raportul de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte această condiţie – a ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată – se reţine că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei şi rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016). Deopotrivă, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinenţa necesară pentru a face obiectul sesizării, totuşi revine Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie sarcina analizării pertinenţei întrebării şi necesităţii pronunţării unei hotărâri prealabile.

În cauză, prin prima întrebare prealabilă se solicită interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii de drept procesual care reglementează obligaţia de a avansa cheltuielile de executare şi titularul acestei obligaţii.

Din lecturarea punctului de vedere exprimat prin încheierea de sesizare rezultă că, în realitate, plecând de la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inserate în paragraful nr. 23 al Deciziei nr. 8/2016, respectiv paragrafele nr. 50 şi 57 ale Deciziei nr. 15/2016, obiectul de interes pentru instanţa de trimitere vizează verificarea calităţii procesuale pasive a biroului executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la executare formulate, în speţă, de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silite pentru continuarea executării silite.

Admisibilitatea sesizării din perspectiva condiţiei legăturii cu cauza chestiunii de drept se impune analizată şi prin raportare la contextul în care a fost formulată sesizarea.

Se constată sub acest aspect că instanţa de apel nu a lămurit, anterior formulării sesizării, în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul încheierii împotriva căreia a fost formulată contestaţia în executare (dacă este vorba despre cheltuieli ce trebuie să fie avansate de creditor sau de cheltuieli efective de executare), respectiv dacă, în speţă, este incidentă o situaţie de coparticipare procesuală obligatorie în temeiul legii sau care ar deriva din conţinutul unui raport juridic litigios, şi nici nu a statuat asupra incidenţei prevederilor art. 78 alin. (1) sau a prevederilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ci s-a limitat la a face referire la necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 78 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, fără a menţiona care dintre ipotezele textelor legale menţionate ar putea pune probleme în interpretare şi/sau aplicare.

Totodată, încheierea de sesizare relevă că, în susţinerea cererii de apel, nu au fost invocate aspecte de nelegalitate ale hotărârii apelate care să vizeze lipsa legitimării procesuale pasive a debitorului sau calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, iar instanţa de trimitere nu a înţeles să invoce, anterior formulării prezentei sesizări, drept motiv de apel de ordine publică, nulitatea absolută a hotărârii apelate ca efect al omisiunii creditorului de a stabili în mod corespunzător cadrul procesual subiectiv, respectiv neîndeplinirea obligaţiei instanţei de fond de a avea rol activ (ignorând obligaţia de a verifica şi de a dispune, în condiţiile legii, introducerea forţată, în cauză, a executorului judecătoresc), ci s-a limitat la a solicita opinia părţilor în ceea ce priveşte existenţa în speţă a unei ipoteze de coparticipare procesuală pasivă şi la soluţia care s-ar prefigura a fi adoptată, în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei, şi la sesizarea instanţei supreme, optând pentru formularea acestei întrebări într-o manieră necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea acesteia în câmpul ipotezelor.

În consecinţă, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei, în realitate, faţă de modalitatea formulării întrebării de către instanţa de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curţi reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deşi potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

De asemenea, în referire la condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept veritabile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020). Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei şi de caracterul incomplet al acesteia, fiind susceptibilă de mai multe sensuri ori accepţiuni, faţă de imprecizia redactării textului legal.

Din lecturarea încheierii de sesizare se constată că pentru a demonstra necesitatea interpretării textelor legale anterior evocate, instanţa de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu arată circumstanţele sau dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă normelor legale menţionate sau care ar conferi potenţialul de dificultate impus de art. 519-520 din Codul de procedură civilă şi nici nu justifică, în vreun fel, în ce ar consta dificultatea înţelegerii sau aplicării considerentelor celor două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anterior menţionate.

Distinct de această constatare, se impune a se observa că prin Decizia nr. 8/2016 s-a reţinut că: „din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorităţii statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti şi în alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competenţelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică”, respectiv că „executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuţional existent între creditor şi debitor, care are ca temei titlul executoriu”. Prin decizia anterior menţionată s-a statuat, totodată, că, „pe lângă dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanţa de executare, anumite dispoziţii procesuale reglementează expres şi situaţiile în care acesta poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală pasivă. Astfel este ipoteza reglementată de art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 712 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă], respectiv cazul refuzului începerii executării silite sau a întocmirii unui act de executare în condiţiile prevăzute de lege, precum şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare fiind răsfrânt direct în patrimoniul executorului judecătoresc”.

Deopotrivă, în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de executare, prin Decizia nr. 15/2016, s-a statuat că: „realizarea activităţii de executare presupune anumite cheltuieli care, după distincţiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către debitor. Chiar dacă la finele executării ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite”, respectiv că „Este vorba aşadar despre consacrarea unui principiu de bază al executării silite, şi anume, principiul avansării de către partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această etapă a realizării unei creanţe, recurgându-se la forţa coercitivă a statului, ca urmare a neexecutării de bunăvoie de către debitor”. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că, spre deosebire de „cheltuielile iniţiale de executare care sunt în sarcina creditorului – şi pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor -, toate celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la licitaţie ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului”, respectiv că, „tranşând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesului-verbal de cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol – referitor la cheltuielile de executare – încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie [alin. (6)]. Noile dispoziţii procedurale reglementează expres aşadar aspectul ce rezulta şi din ve