Decizia nr. 16 din 15 martie 2021

Ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă”.

Tribunalul Olt – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 416/207/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate.

Codul de procedură civilă:

În fapt, contestatoarea A a formulat cerere de executare silită, înregistrată pe rolul Biroului executorului judecătoresc C, solicitând punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de un contract de credit.

Prin Încheierea nr. 1.378 din 6 iulie 2018, pronunţată de Judecătoria Caracal în Dosarul nr. 3.484/207/2018, a fost încuviinţată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019 emisă în cadrul Dosarului de executare nr. 2.358/E/2018 al Biroului executorului judecătoresc C – contestată în cauza de faţă – a fost stabilită în sarcina contestatoarei obligaţia de plată a sumei de 150 lei + TVA, reprezentând cheltuieli necesare continuării executării silite.

Judecătoria Caracal, prin Sentinţa civilă nr. 530 din 12 martie 2020, a respins contestaţia formulată de contestatoarea A în contradictoriu cu intimata B, apreciind, în esenţă, că perceperea sumei de 150 de lei + TVA reprezentând cheltuieli de executare este justificată de continuarea executării silite.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatoarea A, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii contestaţiei la executare, astfel cum aceasta a fost formulată.

La termenul din 15 septembrie 2020, tribunalul a apreciat necesară lămurirea cadrului procesual raportat la obiectul contestaţiei la executare prin care s-a solicitat anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, şi anume dacă Biroul executorului judecătoresc C are calitate procesuală pasivă.

Faţă de acest aspect, în cadrul soluţionării apelului, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept, dispunându-se suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea instanţei supreme.

Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Referitor la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări, instanţa de trimitere a avut în vedere interpretarea din pct. 23 al Deciziei nr. 8/2016, în care se arată că anumite dispoziţii procesuale reglementează expres şi situaţiile în care executorul judecătoresc poate fi chemat în instanţă, conferindu-i calitate procesuală pasivă, fiind menţionată şi ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare fiind răsfrânt direct în patrimoniul executorului judecătoresc.

Din considerentele acestei decizii rezultă că, în baza legii, mai exact a anumitor dispoziţii procesuale, cum sunt cele ale art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă.

În opinia completului, prevederile art. 670 alin. (1) raportat la dispoziţiile alin. (6) al aceluiaşi articol din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în acelaşi sens, şi anume îi conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă, întrucât şi în această situaţie efectul reducerii acestor cheltuieli avans cheltuieli de executare silită de către instanţa de executare se răsfrânge direct în patrimoniul executorului judecătoresc, având în vedere şi Decizia nr. 15/2016 aplicabilă acestei încheieri.

Însă, se apreciază că executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă alături de debitor, raportat la prevederile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, precum şi la interpretarea instanţei supreme din Decizia nr. 8/2016, care nu exclude debitorul din raportul juridic execuţional şi nici ca parte în executarea silită, fiind contestat un act de executare silită, şi anume încheierea de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, în cererea formulată de creditoare împotriva debitorului din contractul de credit.

Se reţin dispoziţiile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: (1) Sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul, precum şi considerentele Deciziei nr. 572/2017 (paragrafele 18-21 ale acesteia).

S-a subliniat faptul că situaţia din cauza de faţă nu este, în niciun caz, similară sub raportul părţilor din contestaţia la executare cu aceea care a dus la pronunţarea Deciziei nr. 15/2016.

Prin urmare, întrucât completul apreciază că dispoziţiile art. 670 alin. (1) raportat la prevederile alin. (6) al aceluiaşi articol din Codul de procedură civilă îi conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă alături de debitor, faţă de interpretarea din pct. 23 al Deciziei nr. 8/2016 ar fi aplicabil art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia, în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Însă, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, cazurile expres prevăzute de lege nu sunt cele create pe cale jurisprudenţială, fie ea chiar şi a instanţei supreme. Nici practica judiciară nu urmează această optică privind extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă la alte cazuri neprevăzute expres de lege, apreciind că nu se poate adăuga, pe cale de interpretare, la actele normative în vigoare, mai ales că la alin. (2) al aceluiaşi articol este reglementată chiar ipoteza tuturor celorlalte cereri formulate în materie contencioasă.

Prin urmare, s-ar putea interpreta în cauza de faţă că sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că, în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. În speţă, în ipoteza formulării unei contestaţii de către creditor împotriva încheierii de avans a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (1) din Codul de procedură civilă], efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanţa de executare se răsfrânge direct în patrimoniul executorului judecătoresc, astfel că se poate interpreta textul în sensul că raportul juridic dedus judecăţii impune participarea Biroului executorului judecătoresc.

Astfel, este necesară lămurirea acestor chestiuni de care depinde şi modalitatea de aplicare în calea de atac a apelului.

În ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa are obligaţia, iar nu facultatea de a dezvolta cadrul procesual, chiar în ipoteza existenţei unei opoziţii din partea părţilor. Neintroducerea în cauză, din oficiu, de către instanţă a terţului în cazurile expres prevăzute de lege este sancţionată cu nulitatea absolută extrinsecă, potrivit art. 176 pct. 6 din Codul de procedură civilă, a hotărârii primei instanţe, aceasta putând fi invocată în calea de atac a apelului sau a recursului, de orice persoană interesată, iar ca motiv de ordine publică, conform art. 479 din Codul de procedură civilă, inclusiv de către instanţa ierarhic superioară. Soluţia în acest caz ar fi de anulare sau casare a sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, care va fi obligată să dispună citarea terţului, respectând procedura reglementată de dispoziţiile art. 79 din Codul de procedură civilă. Însă, dacă nicio parte nu a solicitat expres aceasta prin cererea de apel ori prin întâmpinare, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe nu îşi pot găsi temei legal nici în dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind încălcat principiul disponibilităţii, şi nici în justificarea asigurării terţului a dublului grad de jurisdicţie, care nu este un principiu consacrat constituţional sau al procesului civil.

Prin urmare, pentru a da eficienţă în apel dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă este necesar să se interpreteze dacă instanţa de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, alături de debitor, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părţilor privind trimiterea cauzei spre rejudecare şi în condiţiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă – texte a căror modalitate de interpretare şi aplicare în acest caz este, de asemenea, necesară.

În situaţia în care se interpretează că, în cauza de faţă, sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu privire la calitatea procesuală pasivă a Biroului executorului judecătoresc, alături de debitor, în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, omisiunea primei instanţei de a pune în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii unui terţ nu poate fi invocată direct de către părţi în calea de atac a apelului ori de către instanţa de control judiciar din oficiu, nereprezentând un motiv de ordine publică, ci unul de ordine privată. Nulitatea este una relativă, iar nu absolută şi nu poate fi invocată direct în calea de atac de către părţi şi nici de către instanţa de apel sau recurs din oficiu, cu consecinţa trimiterii cauzei primei instanţe.

Astfel, completul a apreciat că sesizarea priveşte o problemă de drept reală, întrucât norma de drept este îndoielnică, imperfectă sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit textele de lege arătate, care nu sunt corelate.

Prin punctul de vedere exprimat, A a apreciat, în principal, că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sub aspectul caracterului de noutate al chestiunii de drept. În subsidiar, pe fondul problemelor ridicate prin sesizare, a arătat că executorul judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă în contestaţia la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, iar în măsura în care această calitate ar exista, executorul judecătoresc ar trebui introdus în cauză din oficiu, în temeiul art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în litigii precum cel din prezentul dosar.

Debitoarea B nu a formulat un punct de vedere asupra chestiunii invocate.

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemelor de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează:

Ministerul Public, prin Adresa nr. 2.318/4.077/III-5/2020 din 15 ianuarie 2021, a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Olt – Secţia I civilă.

La nivelul Curţii Constituţionale prezintă relevanţă următoarele decizii: nr. 572 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 18 ianuarie 2018, nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007, nr. 935 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, nr. 1.305 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 9 decembrie 2014, şi nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 15 din 23 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 562/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 741 din 23 septembrie 2016, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi a stabilit că:

Prin opinia exprimată s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 670 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură civilă, în contestaţia la executare formulată de creditor împotriva încheierii prin care sunt stabilite cheltuielile de executare ce trebuie avansate de către acesta, executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă alături de debitor, fiind aplicabile dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă; în calea de atac a apelului, instanţa nu poate invoca, din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care părţile nu solicită în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Se impune observaţia că sesizarea formulată în prezenta cauză vizează următoarele probleme de drept cu privire la care instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum urmează:

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată următoarele:

Primele trei condiţii formale prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite.

Aşa cum s-a arătat, textul de lege în discuţie impune limitativ condiţiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar dintre acestea trebuie analizat cu prioritate raportul de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte această condiţie – a ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată – se reţine că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei şi rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).

În cauză, prin prima întrebare prealabilă se solicită interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii de drept procesual care reglementează obligaţia de a avansa cheltuielile de executare şi titularul acestei obligaţii.

Din lecturarea punctului de vedere exprimat prin încheierea de sesizare rezultă că, în realitate, plecând de la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inserate în paragraful nr. 23 al Deciziei nr. 8/2016, respectiv paragrafele nr. 50 şi 57 ale Deciziei nr. 15/2016, obiectul de interes pentru instanţa de trimitere vizează verificarea calităţii procesuale pasive a biroului executorului judecătoresc în cadrul contestaţiei la executare formulate, în speţă, de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silite pentru continuarea executării silite.

Admisibilitatea sesizării din perspectiva condiţiei legăturii cu cauza chestiunii de drept se impune analizată şi prin raportare la contextul în care a fost formulată sesizarea.

Se constată sub acest aspect că instanţa de apel nu a lămurit, anterior formulării sesizării, în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul încheierii împotriva căreia a fost formulată contestaţia în executare (dacă este vorba despre cheltuieli ce trebuie să fie avansate de creditor sau de cheltuieli efective de executare), respectiv dacă, în speţă, este incidentă o situaţie de coparticipare procesuală obligatorie în temeiul legii sau care ar deriva din conţinutul unui raport juridic litigios, şi nici nu a statuat asupra incidenţei prevederilor art. 78 alin. (1) sau a prevederilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ci s-a limitat la a face referire la necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 78 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, fără a menţiona care dintre ipotezele textelor legale menţionate ar putea pune probleme în interpretare şi/sau aplicare.

Totodată, încheierea de sesizare relevă că, în susţinerea cererii de apel, nu au fost invocate aspecte de nelegalitate ale hotărârii apelate care să vizeze lipsa legitimării procesuale pasive a debitorului sau calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, iar instanţa de trimitere nu a înţeles să invoce, anterior formulării prezentei sesizări, drept motiv de apel de ordine publică, nulitatea absolută a hotărârii apelate ca efect al omisiunii creditorului de a stabili în mod corespunzător cadrul procesual subiectiv, respectiv neîndeplinirea obligaţiei instanţei de fond de a avea rol activ (ignorând obligaţia de a verifica şi de a dispune, în condiţiile legii, introducerea forţată, în cauză, a executorului judecătoresc), ci s-a limitat la a solicita opinia părţilor în ceea ce priveşte existenţa în speţă a unei ipoteze de coparticipare procesuală pasivă şi la soluţia care s-ar prefigura a fi adoptată, în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei, şi la sesizarea instanţei supreme, optând pentru formularea acestei întrebări într-o manieră necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea acesteia în câmpul ipotezelor.

În consecinţă, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei, în realitate, faţă de modalitatea formulării întrebării de către instanţa de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curţi reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deşi potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

De asemenea, în referire la condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept veritabile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Din lecturarea încheierii de sesizare se constată că pentru a demonstra necesitatea interpretării textelor legale anterior evocate, instanţa de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu arată circumstanţele sau dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă normelor legale menţionate sau care ar conferi potenţialul de dificultate impus de art. 519-520 din Codul de procedură civilă şi nici nu justifică, în vreun fel, în ce ar consta dificultatea înţelegerii sau aplicării considerentelor celor două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anterior menţionate.

Distinct de această constatare, se impune a se observa că prin Decizia nr. 8/2016 s-a reţinut că: „din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorităţii statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti şi în alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competenţelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică”, respectiv că „executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuţional existent între creditor şi debitor, care are ca temei titlul executoriu”.

Deopotrivă, în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de executare, prin Decizia nr. 15/2016, s-a statuat că: „realizarea activităţii de executare presupune anumite cheltuieli care, după distincţiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către debitor. Chiar dacă la finele executării ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite”, respectiv că „Este vorba aşadar despre consacrarea unui principiu de bază al executării silite, şi anume, principiul avansării de către partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această etapă a realizării unei creanţe, recurgându-se la forţa coercitivă a statului, ca urmare a neexecutării de bunăvoie de către debitor”.