Decizia nr. 32 din 30 martie 2020

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 25 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.966/87/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menţionate.

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale, aprobată prin Legea nr. 174/2011, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008:

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 95/2006:

Prin Cererea înregistrată la 4 decembrie 2018 cu numărul 1.966/87/2018 pe rolul Tribunalului Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul „SANITAS” din Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria (în continuare A), în numele şi pentru membrii de sindicat persoane fizice, a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman, reprezentat prin preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, în continuare B, pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate să se dispună:

Tribunalul Teleorman, prin Sentinţa civilă nr. 98 din 26 februarie 2019, a respins acţiunea ca nefondată, cu motivarea că prevederile art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt aplicabile salariilor de bază în litigiu, deoarece membrii de sindicat reprezentaţi de reclamant nu fac parte din aparatul propriu al consiliului judeţean, iar Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria nu se încadrează în rândul instituţiilor publice de interes judeţean din subordinea acestei unităţi administrative, iar raportat la prevederile art. 18 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008, Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria nu este o instituţie publică de interes local aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, deoarece au fost transferate doar managementul asistenţei medicale şi imobilele în care funcţionează unitatea sanitară, concluzie ce se poate trage şi din dispoziţiile Legii nr. 95/2006 (art. 163, 169 şi 190).

Totodată, s-a arătat că, deşi bugetele de venituri şi cheltuieli ale spitalelor din reţeaua administraţiei publice locale se întocmesc, se aprobă şi se execută potrivit prevederilor Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, şi fac parte din bugetul general al unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, acest fapt nu poate duce la concluzia că spitalele de urgenţă sunt în subordinea consiliilor judeţene.

În concluzie, s-a reţinut că Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria este o instituţie de utilitate publică, desfăşurând o activitate într-un domeniu de interes public general, nu doar de interes judeţean, beneficiind de autonomie financiară, subordonarea faţă de Consiliul Judeţean Teleorman privind doar managementul asistenţei medicale şi includerea bugetului de venituri şi cheltuieli în bugetul unităţii administrativ-teritoriale judeţul Teleorman; în aceste condiţii, stabilirea salariilor de bază în perioada 1 ianuarie 2019-decembrie 2022 pentru personalul contractual din cadrul compartimentului T.E.S.A. intră sub incidenţa prevederilor art. 38 alin. (2) lit. a) şi art. 39 alin. (1)-(4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii formulate, apreciind că motivarea instanţei de fond nu are fundament legal, deoarece unitatea sanitară îşi desfăşoară activitatea în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, atât din punctul de vedere al managementului asistenţei medicale, cât şi din punct de vedere al includerii în bugetul de venituri şi cheltuieli al uniunii administrativ-teritoriale Teleorman.

Intimatul Consiliul Judeţean Teleorman a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, având în vedere că art. 18 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008, respectiv art. 18-20 din Norma metodologică de aplicare a actului normativ anterior menţionat prevăd expres autonomia financiară a unităţilor sanitare cu paturi pentru care s-a transferat managementul asistenţei medicale, ceea ce exclude ideea de subordonare financiară a spitalelor judeţene faţă de consiliile judeţene, condiţie necesară pentru aplicabilitatea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 2 alin. (1) lit. d) şi art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008, respectiv art. 190, art. 199 şi art. 201 alin. (3) şi (9) din Legea nr. 95/2006, în sensul de a se stabili dacă, în înţelesul prevederilor menţionate, spitalul judeţean de urgenţă în privinţa căruia a operat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale are calitatea de instituţie sau serviciu public de interes judeţean din subordinea consiliului judeţean, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În vederea exprimării punctului de vedere de către părţi, Curtea de Apel Bucureşti a acordat termen la 25 noiembrie 2019, când a fost pusă în discuţie o suplimentare a întrebării în sensul că, în ipoteza unui răspuns afirmativ la prima chestiune, să se stabilească dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, nomenclatorul la care se referă această dispoziţie legală este aplicabil şi funcţiilor deţinute de personalul tehnic, economic şi socio-administrativ din cadrul unui asemenea spital.

Instanţa de sesizare a apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele de admisibilitate a sesizării, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să soluţioneze pricina.

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării din perspectiva celei de-a patra condiţii privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, s-a reţinut că modul de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul de a se stabili dacă spitalul judeţean de urgenţă în privinţa căruia a operat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale are calitatea de instituţie sau serviciu public de interes judeţean din subordinea consiliului judeţean, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, constituie problema însăşi a speţei, pretenţiile deduse judecăţii având ca fundament întocmai această chestiune.

În egală măsură, în ipoteza unui răspuns afirmativ la prima chestiune, analiza temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii impune a se stabili subsecvent dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, nomenclatorul la care se referă această dispoziţie legală este aplicabil şi funcţiilor deţinute de personalul tehnic, economic şi socio-administrativ (T.E.S.A.) din cadrul unui asemenea spital, numai în această ipoteză fiind posibilă asimilarea la care se pretinde a fi obligat pârâtul cu funcţiile înscrise în cap. II lit. A pct. IV din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Chestiunile de drept identificate prezintă şi caracter de noutate, rezultând atât din perspectivă temporală, respectiv din împrejurarea că naşterea litigiului la finele anului 2018 este legată de aplicarea unui act normativ intrat în vigoare la 1 iulie 2017, cât şi faptul că la nivelul Curţii de Apel Bucureşti nu s-a identificat practică judiciară în cauze similare.

Totodată, este îndeplinită şi ultima condiţie, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege, chestiunea de drept nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii şi nici al unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Punctul de vedere al apelantului a fost în sensul exprimării acordului privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Intimatul nu a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea pusă în discuţie.

Instanţa de sesizare a arătat că spitalul judeţean de urgenţă în privinţa căruia a operat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale nu are calitatea de instituţie sau serviciu public de interes judeţean din subordinea consiliului judeţean, conform art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest sens s-a observat faptul că în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008 a operat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe ale Ministerului Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale în ceea ce priveşte, printre altele, asistenţa medicală acordată în unele unităţi sanitare cu paturi, aşa cum este şi cazul spitalului angajator în cauză.

Art. 18 din actul normativ anterior menţionat statuează în mod limitativ cu privire la atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, între acestea regăsindu-se strict următoarele:

Din perspectiva dispoziţiilor anterior evocate, cuprinse în Legea nr. 95/2006, se observă că spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare, legea instituind numai o posibilitate, o facultate a autorităţilor publice locale de a participa la finanţarea unor cheltuieli expres prevăzute de art. 199 din Legea nr. 95/2006.

Luând în considerare şi prevederile art. 201 din acelaşi act normativ referitoare la aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al spitalului public de către ordonatorul de credite, concluzia ce se conturează din interpretarea coroborată a prevederilor menţionate pare a fi aceea că subordonarea spitalului judeţean în raport cu consiliul judeţean este numai una parţială, ce se limitează strict la atribuţiile prevăzute la art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008, atribuţii ce vizează asigurarea managementului asistenţei medicale, aprobarea unor propuneri de natură organizatorică, respectiv controlul exercitat sub aspectul utilizării fondurilor. Or, din analiza punctuală a acestor atribuţii rezultă că niciuna dintre ele nu include sau nu presupune implicit atributul consiliului judeţean de a stabili drepturile salariale ale personalului contractual din cadrul spitalului.

Din această perspectivă, ideea inexistenţei unei subordonări a spitalului în raport cu consiliul judeţean în sensul art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se sprijină şi pe o analiză comparativă a reglementărilor din alte materii, spre exemplu în ceea ce priveşte Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare al Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 797/2017, act care la art. 1 statuează în sensul că „Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este instituţia publică cu personalitate juridică înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene/consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti cu scopul de a asigura aplicarea politicilor sociale în domeniul protecţiei copilului, familiei. . .”.

Un exemplu similar ce poate fi avut în vedere este cel al serviciilor publice comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor, care, potrivit art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, „Se înfiinţează, în subordinea consiliilor judeţene, prin reorganizarea serviciilor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor judeţene. . .”.

Se observă că textele de lege anterior citate cu titlu exemplificativ statuează în mod explicit subordonarea instituţiilor ce fac obiectul reglementării în raport cu consiliul judeţean. Or, în ceea ce priveşte problema de drept supusă analizei, nu se poate identifica un text de lege similar în privinţa spitalelor ce au făcut obiectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008, acest act normativ, ca de altfel şi Legea nr. 95/2006 conţinând reglementări specifice în domeniul sănătăţii ce nu pot sprijini dincolo de orice îndoială ideea existenţei certe a unei subordonări a spitalului în raport cu consiliul judeţean, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, în opinia instanţei, caracterul limitat al atribuţiilor ce revin organului administraţiei publice locale, coroborat cu autonomia financiară, ca principiu legal al funcţionării spitalului, conduc spre concluzia potrivit căreia, în sensul dispoziţiilor art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, unitatea spitalicească nu are calitatea de instituţie publică de interes judeţean din subordinea consiliului judeţean.

În altă ordine de idei, referitor la cea de-a doua întrebare formulată în cauză, s-a apreciat că, în ipoteza unui răspuns afirmativ la prima problemă, subordonarea presupune drept consecinţă aplicabilitatea nomenclatorului la care se referă art. 11 alin. (2) din Legea nr. 153/2017.

În concret, problema de drept decurge din împrejurarea că, acceptând existenţa subordonării în sensul art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, personalul T.E.S.A., respectiv angajaţii reprezentaţi în cauză, deşi desfăşoară activitate într-un domeniu care s-ar încadra în anexa II la Legea-cadru nr. 153/2017, aferentă familiei ocupaţionale „sănătate şi asistenţă socială”, ar urma să fie salarizaţi, ca urmare a unei echivalări, în baza anexei VIII, aferente familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „administraţie”. Or, deşi Legea-cadru nr. 153/2017 nu reglementează în mod expres posibilitatea unei asimilări/echivalări între diverse funcţii încadrate în familii ocupaţionale distincte, admiterea existenţei raportului de subordonare la care se referă art. 11 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat atrage drept consecinţă necesitatea aplicării nomenclatorului menţionat la alin. (2) al aceluiaşi articol, în caz contrar reglementarea fiind lipsită de efect concret.

În consecinţă, luând în considerare atât admisibilitatea, cât şi oportunitatea dezlegării chestiunilor de drept anterior expuse, în temeiul art. 519 şi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Bucureşti a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept enunţate.

La nivelul curţilor de apel Alba Iulia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara nu s-a identificat jurisprudenţă relevantă pentru dezlegarea problemelor de drept supuse analizei.

Opinia teoretică unanimă exprimată de instanţe sau secţii ale curţilor de apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Iaşi şi Oradea, fără a se înainta jurisprudenţă în susţinerea acestui punct de vedere, este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 2 alin. (1) lit. d) şi art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008, respectiv art. 190, art. 199 şi art. 201 alin. (3) şi (9) din Legea nr. 95/2006, spitalul judeţean de urgenţă în privinţa căruia a operat transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale nu are calitatea de instituţie sau serviciu public de interes judeţean din subordinea consiliului judeţean, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că prevederile art. 1 alin. (3), art. 6 lit. a) teza finală, art. 11 alin. (1), art. 24, art. 25 alin. (1) si art. 38 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

O primă verificare a îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate se impunea a fi realizată de instanţa de sesizare, premisă neîntrunită în cauza de faţă, Încheierea din 10 decembrie 2019 necuprinzând motivele care susţin admisibilitatea sesizării conform art. 520 din Codul de procedură civilă.

În absenţa acesteia, verificând condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, se constată că acestea nu sunt întrunite cumulativ.

În acest cadru se reţine că sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat în curs de judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în stadiul procesual al apelului, într-un litigiu pentru care nu este prevăzută şi calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte cerinţa „noutăţii” chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se constată că aceasta nu are un conţinut legal, dar asupra sa s-a statuat deja în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 11/2015 sau Decizia nr. 4/2016). S-a reţinut astfel că noţiunea de „noutate” a chestiunii de drept trebuie raportată la caracterul relativ recent al actului normativ sau al prevederilor cuprinse în acesta, la doctrina juridică, chiar privitoare la un act normativ anterior având conţinut similar chestiunii de drept avansate, sau la faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Cerinţa noutăţii este aşadar îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări, chiar dacă nu recent intrate în vigoare, dacă instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări adecvate, iar conturarea unor opinii jurisprudenţiale diferite nu poate constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. Aşadar, în situaţia în care ar există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare ar fi cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În speţă, condiţia noutăţii chestiunii de drept este îndeplinită, aspect evidenţiat şi de răspunsurile comunicate de curţile de apel care au comunicat neidentificarea unor soluţii cu privire la această problemă de drept, înaintând cel mult un punct de vedere teoretic.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii „chestiune de drept” din cadrul cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, în raport cu datele concrete ale speţei, astfel cum acestea rezultă din încheierea de sesizare, este incontestabil îndeplinită cerinţa ca de lămurirea acestei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

Se apreciază însă că din încheierea de sesizare a instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita şi a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligaţiei instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte.

În cauză, astfel cum s-a constatat, încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare completă a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale, conform celor arătate mai sus, nefiind suficientă prezentarea punctului de vedere al completului de judecată asupra acestei chestiuni, fără o expunere a punctului/punctelor de vedere alternativ/alternative şi a dificultăţii de a discerne între acestea.

În plus, circumstanţele particulare ale cauzei relevă faptul că problema de drept ce face obiectul sesizării nu are un grad de dificultate sporit, atâta timp cât prevederile a căror interpretare se solicită a se realiza nu sunt lacunare, incomplete sau neclare. Din punctul de vedere exprimat clar de completul de judecată asupra chestiunii de drept antamate rezultă cu evidenţă că era suficientă identificarea normelor incidente şi aplicarea lor în concret, demersuri ce sunt în competenţa exclusivă a instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea unor litigii.

În consecinţă, nu se poate reţine gradul de dificultate al chestiunii de drept şi nici existenţa unui risc real de apariţie a unei jurisprudenţe neunitare, atâta timp cât din actele dosarului nu rezultă că ar fi fost pronunţate hotărâri definitive prin care chestiunea de drept în discuţie să fi fost soluţionată în mod diferit, iar opiniile teoretice exprimate de instanţele consultate sunt în acelaşi sens cu punctul de vedere formulat de către instanţa de trimitere.