Decizia nr. 1/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2648/1/2020 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: „Art. 2.539 alin. (2) din Codul civil poate fi interpretat în sensul că: 1. efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată…

Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 16 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 595/196/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul civil din 2009, cu modificările ulterioare, denumit în continuare Codul civil Art. 2.537. – Cazurile de întrerupere a prescripţiei Prescripţia se întrerupe: […] 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; Art. 2.539. – Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare (1) În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă. (2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă. (3) Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz, însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat. […]

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011 Art. 205 1 . – Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunţarea la judecată ori s-a constatat perimarea. III. Expunerea succintă a procesului

Judecătoria Brăila, prin Sentinţa civilă nr. 331 din 28 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 595/196/2017, a admis cererea formulată de reclamanta A, a obligat pârâta B la plata către reclamantă a sumei de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată potrivit facturilor fiscale nr. 3522729 din 30 aprilie 2012 şi nr. 352728 din 30 aprilie 2012, precum şi la plata dobânzii legale de la scadenţa fiecărei facturi şi până la plata efectivă.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, la 14 noiembrie 2012, în Dosarul înregistrat cu nr. 15.381/96/2012, reclamanta A a chemat-o în judecată pe pârâta B, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la restituirea sumei de 166.892,03 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată potrivit facturilor fiscale nr. 3522729 din 30 aprilie 2012, nr. 352728 din 30 aprilie 2012, nr. 352795 din 17 septembrie 2012 şi nr. 352793 din 17 septembrie 2012, restituirea sumei de 1.046,95 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni şi plata dobânzii legale în cuantum de 3.500 lei, de la data punerii în întârziere până la plata efectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 4.548 din 9 octombrie 2014 pronunţată de Judecătoria Brăila s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată, suma de 1.058,11 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni şi dobânda legală aferentă acestor sume începând cu 4 iulie 2012 până la achitarea efectivă a debitului. Apelul declarat a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 98 din 30 aprilie 2015 a Tribunalului Brăila.

Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 311/R din 9 decembrie 2015, a admis recursul declarat de pârâta B, a casat decizia anterior menţionată şi, în rejudecare, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat Sentinţa civilă nr. 4.548 din 9 octombrie 2014 a Judecătoriei Brăila şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 1.752 din 17 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 15.381/196/2012*, Judecătoria Brăila a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.058,11 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni, dobânda legală aferentă acestei sume începând cu 14 noiembrie 2012 şi până la achitarea efectivă a debitului; această hotărâre a fost menţinută prin Decizia nr. 176 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Brăila, prin respingerea apelurilor, iar Decizia civilă nr. 234/R din 21 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a modificat hotărârea Tribunalului Brăila doar sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată.

În raport cu prevederile art. 2.539 alin. (3) din Codul civil, instanţa a reţinut că Hotărârea nr. 1.752 din 17 martie 2016 a rămas definitivă la 7 iulie 2016, iar prezenta cerere a fost formulată la 9 ianuarie 2017, data plicului.

Conform art. 181 alin. (1) pct. 3 raportat la alin. (2) din Codul de procedură civilă, data de 7 ianuarie 2017, când s-a împlinit termenul, a căzut într-o zi nelucrătoare, astfel că termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare care a urmat, respectiv 9 ianuarie 2017.

Prin urmare, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost depusă înăuntrul termenului de 6 luni, fiind întrerupt termenul de prescripţie, astfel că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este nefondată.

Prin Decizia nr. 520/Aciv/2019 din 11 decembrie 2019, Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de pârâta B, reţinând că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, întrucât prezenta cerere a fost formulată la 9 ianuarie 2017, data poştei, în termenul legal de 6 luni de la rămânerea definitivă a Sentinţei nr. 1.752 din 17 martie 2016, în mod întemeiat s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, prin admiterea acţiunii formulate de reclamantă fiind întrerupt termenul de prescripţie, motivul de apel invocat de pârâtă fiind apreciat ca neîntemeiat cu referire la această excepţie.

Analizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat reprezintă un aspect distinct în cauză, nefiind o condiţie pentru verificarea efectului întreruptiv al prescripţiei prin admiterea noii acţiuni formulate în termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, aşa cum a susţinut eronat apelanta.

În acest sens, tribunalul a constatat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă este neîntemeiată, fiind în mod corect respinsă de prima instanţă, deoarece nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între acţiunea soluţionată în cadrul Dosarului nr. 15.381/196/2012*, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, şi prezenta acţiune, întemeiată pe răspunderea contractuală, nefiind incidente dispoziţiile art. 430-431 din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, iar în cadrul soluţionării acestei căi de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi s-a suspendat judecata cauzei, în conformitate cu prevederile art. 520 din Codul de procedură civilă. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) din Codul civil depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, prin cererea de chemare în judecată depusă la Judecătoria Brăila la 9 ianuarie 2017 (data poştei), reclamanta A a formulat acţiune în răspundere contractuală în contradictoriu cu pârâta B. În motivare s-a arătat că, drept urmare a unor transferuri de active (de la reclamantă la societatea C, care s-a divizat ulterior), un bun imobil („Ferma 5 Vădeni”) a ajuns în proprietatea pârâtei, împreună cu producţia agricolă neterminată, care fusese începută de reclamantă. Reclamanta A a facturat pârâtei suma de 157.831,85 lei, reprezentând contravaloarea acesteia, dar pârâta B a refuzat plata facturilor. Pârâta B a invocat, printre altele, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că suma de 157.831,85 lei a mai fost solicitată de reclamantă într-un alt proces (ca parte a unei pretenţii mai mari), înregistrat tot la Judecătoria Brăila, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, litigiu ce a parcurs două cicluri procesuale (în dosarele nr. 15.381/196/2012 şi, respectiv, nr. 15.381/196/2012*), iar prin Sentinţa civilă nr. 1.752 din 17 martie 2016 a Judecătoriei Brăila, definitivă prin Decizia nr. 176 din 7 iulie 2016 a Tribunalului Brăila şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 234/R din 21 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi, s-a stabilit că cererea de obligare a pârâtei la plata sumei respective nu poate fi fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât între părţi există un contract valabil încheiat. În prezenta cauză, prin Sentinţa civilă nr. 331 din 28 ianuarie 2019, Judecătoria Brăila a respins cele două excepţii, soluţia fiind menţinută de către Tribunalul Brăila prin decizia nr. 520 din 11 decembrie 2019, care a analizat detaliat excepţiile. Astfel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut diferenţa de cauză între prima solicitare în instanţă a sumei de 157.831,85 lei (în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză) şi cea de-a doua (în temeiul răspunderii contractuale), astfel că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză) între procese, şi, referitor la excepţia prescripţiei, s-a arătat că a doua cerere (din prezenta cauză) a fost formulată la 9 ianuarie 2017, adică în termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a sentinţei din primul proces (nr. 1.752 din 17 martie 2016), prin Decizia nr. 176 din 7 iulie 2016 a Tribunalului Brăila, astfel că s-a produs efectul întreruptiv de prescripţie reglementat de art. 2.539 alin. (2) din Codul civil. Decizia nr. 520 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Brăila a fost recurată, inclusiv în ceea ce priveşte soluţia dată asupra excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi, respectiv, a prescripţiei dreptului material la acţiune. Aşadar, de modul de soluţionare a celor două excepţii, care se face raportat la dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, depinde soluţionarea pe fond a cauzei. b) problema de drept enunţată este nouă, textul fiind cuprins într-o lege adoptată relativ recent (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), iar soluţia legislativă din art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil a fost introdusă tocmai prin acest act normativ. De altfel, legislaţia relevantă anterioară [art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă] cuprindea şi ea numai o parte din soluţia legislativă cuprinsă în teza I (nu reglementa situaţia unei cereri de intervenţie în procedura insolvenţei). c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 16 septembrie 2020. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanţa de sesizare a apreciat că problema de drept necesită lămurire sub două aspecte.

Astfel, o primă chestiune priveşte raportul dintre cele două cereri. Legea face referire la „cerere” [art. 2.537 pct. 2 şi art. 2.539 alin. (2) teza I] şi, respectiv, la „noua cerere” [art. 2.539 alin. (2) teza a II-a], fără a preciza în vreun fel relaţia dintre acestea, ceea ce permite două interpretări.

Într-o interpretare, noua cerere (a doua cerere) trebuie să aibă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi să privească aceleaşi părţi ca cererea iniţială (prima cerere), altfel spus să fie reproducerea fidelă a acesteia. În acest caz, tripla identitate, specifică autorităţii de lucru judecat (art. 430-432 din Codul de procedură civilă) are anumite efecte care se reflectă în soluţionarea noii cereri, fie sub forma limitării judecăţii în cazul acesteia din urmă, fie sub forma limitării condiţiilor de invocare a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În favoarea acestei interpretări există un argument de text, respectiv art. 2.539 alin. (3) din Codul civil, care exclude posibilitatea de invocare a autorităţii de lucru judecat – în al doilea proces în raport cu soluţia dată primei cereri – atunci când hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, însă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă. Or, invocarea autorităţii de lucru judecat nu s-ar putea face decât în cazul în care ambele cereri ar fi identice.

Într-o altă interpretare, a doua cerere poate suferi modificări în raport cu prima, fie sub aspectul cauzei (aşa cum este situaţia în litigiul ce a determinat formularea prezentei cereri către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), fie sub cel al obiectului, fie sub cel al părţilor.

Într-un astfel de caz apare riscul ca efectul specific al prescripţiei extinctive (mai ales în ce priveşte termenul) să fie înfrânt dacă între cele două cereri de chemare în judecată există doar o legătură vagă. De exemplu: – reclamantul ar putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, dar având un alt obiect şi altă cauză, sub cuvânt că în prima cerere au fost aceleaşi părţi, chiar dacă termenul de prescripţie pentru cea de-a doua pretenţie ar fi, în mod obişnuit, împlinit; – reclamantul ar putea introduce o nouă cerere împotriva unui al doilea pârât (cea formulată împotriva primului a fost, prin definiţie, respinsă), apoi împotriva unui al treilea (dacă şi a doua cerere se respinge) etc. cu păstrarea obiectului şi cauzei, indiferent de termenul scurs de la încheierea actului juridic sau săvârşirea faptului juridic pretins generator al raportului juridic invocat.

După cum se observă, în această a doua interpretare a art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil s-ar ajunge în situaţia în care termenul de prescripţie ar fi, pur şi simplu, ignorat. Aşadar, este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere.

A doua chestiune se iveşte numai dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, adică numai dacă efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce exclusiv atunci când în noua cerere de chemare în judecată se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere.

Altfel, în lipsa triplei identităţi, elementele judecate definitiv în primul proces pot avea, cel mult, valoare de probă în cel de-al doilea proces [potrivit art. 434 şi art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

În schimb, în cazul triplei identităţi între cele două cereri de chemare în judecată, chestiunea este dacă, în judecarea cererii noi, poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces. Soluţiile din primul proces, la care se raportează a doua cerere, potrivit art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, sunt cele de: – renunţare la judecată; – anulare a cererii; – perimare a cererii şi – respingere a cererii.

Dacă în primele trei cazuri nu sunt probleme deosebite, soluţionarea pe fond a noii cereri nefiind influenţată de hotărârea definitivă din primul proces, în cel de-al patrulea sunt mai multe situaţii care trebuie avute în vedere.

Astfel, dacă primul proces a fost şi el soluţionat pe fond (prima cerere a fost respinsă ca neîntemeiată), atunci introducerea unei noi cereri de chemare în judecată – cu aceleaşi părţi, obiect şi cauză – tinde la a repune în discuţie cele judecate definitiv în primul proces. Or, în acest fel sunt ignorate, evident, efectele lucrului judecat, astfel cum sunt ele reglementate de art. 431 din Codul de procedură civilă (nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect şi, respectiv, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă). Concluzia este cu atât mai evidentă cu cât, prin definiţie, soluţia din cel de-al doilea proces diferă radical de cea din primul (astfel, prima cerere trebuie să fie respinsă, iar cea de-a doua să fie admisă).

Dacă primul proces a fost soluţionat în baza anumitor excepţii de fond, cum ar fi excepţia prescripţiei extinctive, excepţia imunităţii de jurisdicţie etc., atunci considerentele anterior expuse sunt pe deplin aplicabile. De exemplu, dacă prima cerere este prescrisă, atunci situaţia de fapt nu are cum să se modifice într-o a doua cerere de chemare în judecată care, prin definiţie, este ulterioară.

În schimb, dacă primul proces a fost soluţionat în temeiul celorlalte excepţii de procedură sau de fond, cum ar fi excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia lipsei de calitate procesuală, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia de necompetenţă, excepţia de prematuritate etc., este posibil ca, între momentul soluţionării definitive a primei cereri şi momentul introducerii celei de-a doua, să se fi modificat situaţia de fapt (de exemplu, a fost îndeplinită între timp procedura prealabilă, partea chemată în judecată a dobândit calitate procesuală printr-un act sau fapt juridic ulterior soluţionării, hotărârea purtătoare de autoritate de lucru judecat a fost desfiinţată, iar procesul se rejudecă, astfel că s-ar putea pune în discuţie o eventuală litispendenţă etc.). În aceste cazuri, autoritatea de lucru judecat a primei soluţii nu mai produce efecte în soluţionarea noii cereri.

Rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să stabilească, sub un al doilea aspect, dacă art. 2.539 alin. (2) din Codul civil constituie, şi în ce măsură, o excepţie de la art. 431 din Codul de procedură civilă (respectiv de la efectele autorităţii de lucru judecat).

În concluzie, s-a arătat că art. 2.539 alin. (2) din Codul civil permite următoarele interpretări: a) fie între prima cerere şi cea nouă există identitate de părţi, obiect şi cauză, situaţie în care: ori textul constituie o excepţie deplină de la regulile autorităţii de lucru judecat, reglementate de art. 431 din Codul de procedură civilă, deci în noua cerere pot fi repuse în discuţie toate problemele tranşate definitiv în primul proces; ori textul nu instituie nicio derogare de la regulile autorităţii de lucru judecat, astfel că noua cerere poate privi numai acele probleme care nu au fost tranşate definitiv în primul proces; b) fie între cereri nu trebuie să existe tripla identitate, situaţie în care textul poate constitui o derogare de la regulile referitoare la prescripţia extinctivă (în special în ceea ce priveşte termenul). VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta A a nu a formulat un punct de vedere scris, iar la termenul de judecată din 16 septembrie 2020 a arătat că lasă chestiunea la aprecierea instanţei.

Pârâta B a apreciat că problema de drept vizează incidenţa instituţiei prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la modalitatea de soluţionare a acţiunii anterioare, respectiv respingerea ei ca nefondată sau ca urmare a admiterii unei excepţii invocate de partea adversă. Partea subliniază că o nouă acţiune introdusă în termenul special de 6 luni prevăzut de art. 2.539 alin. (2) din Codul civil se poate face numai în condiţiile în care prima acţiune a fost respinsă definitiv prin soluţionarea unei excepţii, iar nu pe fond, în caz contrar fiind încălcate mai multe principii fundamentale de drept (în special principiul securităţii juridice). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de Apel Piteşti şi Ploieşti au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că trebuie să existe identitate de părţi, obiect şi cauză în cele două cereri, fiind necesar totodată ca cererea de chemare în judecată anterioară să fie respinsă doar pentru motive formale, fără analiza fondului dreptului dedus judecăţii. În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept semnalată s-a exprimat opinia conform căreia, în ipoteza respingerii cererii ca neîntemeiată, sunt aplicabile regulile autorităţii de lucru judecat, astfel că noua cerere poate privi numai acele probleme care nu au fost tranşate definitiv în primul proces (Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, Judecătoria Piatra-Neamţ, Curtea de Apel Braşov – o parte a judecătorilor, Curtea de Apel Bucureşti – Secţiile a III-a şi a V-a civilă, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Roşiorii de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Tribunalul Cluj – Secţia civilă, Tribunalul Specializat Cluj, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Judecătoria Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Satu Mare – Secţia I civilă, Judecătoria Satu Mare, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş şi o parte dintre judecătorii Tribunalului Mureş).

Principalele argumente aduse în sprijinul opiniei au fost că alin. (3) al art. 2.539 din Codul civil exclude posibilitatea de invocare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în al doilea proces atunci când s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. De asemenea, deşi art. 2.539 alin. (2) teza a II-a se referă la soluţia de respingere a cererii, textul trebuie interpretat în sensul în care soluţia de respingere a cererii se dispune pe considerente formale sau subsecvent admiterii unei excepţii care nu implică soluţionarea pe fond a acţiunii şi permite un nou demers întemeiat pe aceeaşi cauză, care să nu se lovească de autoritatea de lucru judecat a primei acţiuni soluţionate definitiv. O interpretare în sens contrar este de natură să conducă la înfrângerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive anterioare şi, implicit, a securităţii raporturilor juridice, ceea ce nu poate fi admis. S-a mai susţinut că, dacă s-ar accepta teza că nu ar trebui îndeplinită condiţia triplei identităţi între cele două cereri, atunci instituţia prescripţiei extinctive ar fi lipsită de conţinut în cazul în care între cele două cereri nu ar exista o legătură clară. S-a apreciat că opţiunea legiuitorului este de a valoriza efectul întreruptiv de prescripţie al primei cereri de chemare în judecată, care nu a fost analizată pe fond, dacă o nouă cerere vizând acelaşi drept substanţial este introdusă în termen de 6 luni şi este admisă – condiţie esenţială. În cazul în care noua cerere este admisă, pe fond, cursul prescripţiei va fi întrerupt prin efectul cererii anterioare.

În opinia judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă s-a apreciat de asemenea că trebuie să existe identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două cereri, însă, în judecarea noii cereri de chemare în judecată, poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces, întrucât legiuitorul a consacrat în mod expres posibilitatea promovării unei noi cereri de chemare în judecată, în acest sens dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) din Codul civil reprezentând o veritabilă excepţie de la dispoziţiile art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitor la efectele autorităţii de lucru judecat.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se poate produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în raport cu prima cerere (Judecătoria Oneşti, Judecătoria Bacău, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, o parte dintre judecătorii Curţii de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria – în opinie majoritară, Judecătoria Turnu Măgurele, Tribunalul Olt, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Brăila, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Judecătoria Reghin – în opinie majoritară şi Curtea de Apel Timişoara), iar cu privire la a doua chestiune de drept semnalată, judecătoriile Oneşti şi Bacău au opinat în sensul că în al doilea litigiu poate fi reanalizată o chestiune litigioasă.

În susţinerea acestei opinii intervine, ca argument principal, raţiunea reglementării prescripţiei ca instituţie a dreptului civil, respectiv sancţionarea creditorului neglijent care manifestă pasivitate cu privire la exercitarea dreptului la acţiune. Or, având în vedere că prin introducerea cererii de chemare în judecată ori de arbitraj creditorul iese din starea de pasivitate şi îşi exprimă interesul în ceea ce priveşte exercitarea dreptului său, rezultă că nu este justificată sancţionarea sa. Prin urmare, efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive ar trebui să opereze chiar dacă, în situaţia reglementată de art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Curţile de Apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj şi Craiova au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

În sensul primei opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri judecătoreşti: – Decizia civilă nr. 1.685/Ap/10 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.165/62/2017, în care s-a reţinut efectul întreruptiv al prescripţiei într-o a doua cerere identică; – Sentinţa civilă nr. 142/2018, pronunţată în Dosarul nr. 12.036/211/2017, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 380/2018 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a reţinut că, deşi art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se referă la soluţia de respingere a cererii, textul trebuie interpretat în sensul în care soluţia de respingere a cererii se dispune pe considerente formale, care nu implică soluţionarea pe fond a acţiunii, o interpretare în sens contrar fiind de natură să conducă la înfrângerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive anterioare şi, implicit, a securităţii raporturilor juridice, ceea ce ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; – Decizia civilă nr. 901 din 3 octombrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a reţinut că formularea unei cereri de chemare în judecată împotriva unor pârâţi de către un reclamant, cerere care s-a respins pentru lipsa calităţii procesual active a reclamantului, nu are ca efect întreruperea curgerii prescripţiei în ce priveşte formularea unei noi cereri împotriva aceloraşi pârâţi, însă de un alt reclamant; – Decizia civilă nr. 629 din 1 octombrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a statuat că introducerea unei cereri de chemare în judecată are caracter întreruptiv de prescripţie în sensul art. 2.539 din Codul civil numai atunci când prin intermediul ei sunt solicitate pretenţiile cu privire la care s-a ridicat excepţia prescripţiei; – Decizia civilă nr. 3.296 din 16 septembrie 2014 a reţinut că partea formulase într-un dosar anterior o contestaţie cu acelaşi obiect, însă în procedura prevăzută de art. 200 din Codul de procedură civilă contestaţia sa a fost anulată. S-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, în sensul că această contestaţie anulată a întrerupt cursul prescripţiei, ceea ce impunea analizarea pe fond a celei de a doua contestaţii care avea acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi privea aceleaşi părţi.

În sensul celei de-a doua opinii a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1.313 din 9 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil nu impun ca a doua cerere să fie identică cu prima.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.829/C/3.371/III-5/2020 din 26 octombrie 2020, a arătat că la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul Judiciar Civil nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Curţii Constituţionale şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Pronunţarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor condiţii extrase din dispoziţiile legale redate în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Analiza textelor citate relevă concluzia că atât art. 519, cât şi prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe ce trebuie întrunite cumulativ, şi anume: – să existe o cauză aflată în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; – lămurirea chestiunii de drept să fie esenţială pentru soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să prezinte caracter de noutate, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificarea circumstanţelor sub care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată denotă îndeplinirea primelor trei cerinţe, în ceea ce priveşte existenţa unei cauze aflate în curs de judecată şi calitatea instanţei de sesizare, adică titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanţă.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, titularul sesizării, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, fiind învestit cu soluţionarea căii de atac a recursului, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă, iar litigiul principal are ca obiect o acţiune evaluabilă în bani, apelul fiind soluţionat la 11 decembrie 2019, respectiv ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel încât curtea de apel care a înaintat sesizarea judecă pricina în recurs, în ultimă instanţă.

Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Altfel spus, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că: „pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.”

Prin urmare, chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care, fie doar prefigurate, fie deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică şi, totodată, dacă respectiva dezlegare este aptă a duce la soluţionarea cauzei.

Din perspectiva celor anterior menţionate, în cazul de faţă, titularul sesizării solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu privire la următorul aspect: „Art. 2.539 alin. (2) din Codul civil poate fi interpretat în sensul că: 1. efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere?; 2. dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, atunci în judecarea noii cereri de chemare în judecată sau de arbitrare poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces?”.

În punctul de vedere al instanţei de trimitere se invocă o pretinsă complexitate a textului de lege, fără a se arăta în concret argumentele justificative de natură a evidenţia care ar fi gradul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării litigiului cu care a fost învestită.

În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată iniţială s-a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună: a) obligarea debitoarei la restituirea sumei de 166.892,03 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată, potrivit facturilor fiscale nr. 3522729/30.04.2012, nr. 352728/30.04.2012, nr. 352795/17.09.2012 şi nr. 352793/17.09.2012, care nu au fost achitate până la data înaintării prezentei cereri; b) obligarea la restituirea sumei de 1.046,95 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni; c) plata dobânzii legale în cuantum de 3.500 lei, estimată în vederea taxării de la data punerii în întârziere şi până la plata efectivă; d) obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a precizat că se află în prezenţa unui fapt juridic licit, şi anume îmbogăţirea fără justă cauză, indicând ca temei de drept al cererii art. 1.345-1.348 din Codul civil. În primul ciclu procesual (Dosar nr. 15.381/196/2012): – prin Sentinţa civilă nr. 4.548 din 9 octombrie 2014 a Judecătoriei Brăila s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, s- a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată, suma de 1.058,11 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni şi dobânda legală aferentă acestor sume începând cu 4 iulie 2012 până la achitarea efectivă a debitului; – prin Decizia nr. 98 din 30 aprilie 2015, Tribunalul Brăila a respins apelul declarat de pârâta B ca nefondat; – Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 311/R din 9 decembrie 2015, a admis recursul declarat de pârâta B, a casat decizia anterior menţionată şi, în rejudecare, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat Sentinţa civilă nr. 4.548 din 9 octombrie 2014 a Judecătoriei Brăila şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. În motivare s-a reţinut că recalificarea de către judecătorul fondului a temeiului de drept al cererii deduse judecăţii a fost făcută, în mod evident, în virtutea principiului reglementat prin dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură civilă. Ceea ce a greşit însă instanţa de fond a fost faptul că nu a pus în discuţie acest aspect şi nu a dat posibilitatea părţilor să îşi pregătească o apărare fundamentată pe noul temei de drept. În cel de al doilea ciclu procesual (Dosar nr. 15.381/196/2012*): – prin Sentinţa civilă nr. 1.752 din 17 martie 2016, Judecătoria Brăila a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.058,11 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni, dobânda legală aferentă acestei sume începând cu 14 noiembrie 2012 şi până la achitarea efectivă a debitului. În sentinţă s-a arătat că, la termenul din 10 martie 2016, instanţa a pus în discuţie calificarea juridică a cererii şi a apreciat că este vorba despre o evidentă modificare a cererii de chemare în judecată, respectiv a temeiului juridic al acesteia, şi, având în vedere dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865 şi opoziţia manifestată în mod expres de pârâtă, a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată; – prin Decizia nr. 176 din 7 iulie 2016, Tribunalul Brăila a respins apelurile ca nefondate; – Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 234/R din 21 noiembrie 2016, a modificat hotărârea Tribunalului Brăila doar sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, menţinând celelalte dispoziţii. În cuprinsul acestei decizii s-a reţinut irevocabil că: „Pornind de la definiţia îmbogăţirii fără justă cauză instanţa de fond a analizat condiţiile materiale şi juridice de admisibilitate ale acţiunii în restituire promovată de reclamantă reţinând că acestea nu sunt îndeplinite pentru capătul de cerere vizând producţia neterminată şi cheltuielile cu materialele pentru înfiinţare culturi până la data de 30.04.2012, întrucât reclamanta are la dispoziţie un alt mijloc juridic pentru recuperarea pagubei pricinuite. (…) Instanţa a avut în vedere doar faptul că existenţa facturilor exclude posibilitatea valorificării pretenţiilor reclamantei în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, reclamanta având posibilitatea de a promova o altă acţiune în justiţie pentru a obţine dreptul la reparaţiune.”

Cea de a doua cerere de chemare în judecată a fost formulată la 9 ianuarie 2017, data plicului, cu respectarea termenului de 6 luni calculat de la data pronunţării deciziei tribunalului (7 iulie 2016). Prin această acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată, potrivit facturilor fiscale nr. 3522729/30.04.2012 şi nr. 352728/30.04.2012, la plata dobânzii legale în cuantum de 5.000 lei până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată. În drept reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.166, art. 1.167, art. 1.171, art. 1.172 alin. (1), art. 1.174 alin. (2), art. 1.178, art. 1.182 alin. (1) şi (2), art. 1.240, art. 1.266, art. 1.270 alin. (1) şi (2), art. 1.272, art. 1.516 alin. (1) şi (2) pct. 1 şi 3, art. 1.523 alin. (1) lit. c), art. 1.530, art. 1.531 alin. (1) şi (2), art. 1.533, art. 1.489, art. 1.657, art. 1.660, art. 1.666 alin. (3), art. 1.673-1.674, art. 1.679, art. 1.719, art. 1.720 alin. (1), art. 1.724 şi art. 1.725 alin. (1) din Codul civil. Cu privire la această acţiune: – prin Sentinţa civilă nr. 331 din 28 ianuarie 2019, Judecătoria Brăila a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată, potrivit facturilor fiscale nr. 3522729/30.04.2012 şi nr. 352728/30.04.2012, precum şi la plata dobânzii legale de la scadenţa fiecărei facturi şi până la plata efectivă; – Tribunalul Brăila, prin Decizia nr. 520 din 11 decembrie 2019, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reţinând că prima instanţă a respins în mod corect excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat invocate de pârâtă în faţa Judecătoriei Brăila; – în recursul aflat pe rolul Curţii de Apel Galaţi sunt formulate critici cu privire la modul de soluţionare al acestor excepţii.

În acest context procesual, se solicită a răspunde, în principal, la întrebarea: „art. 2539 alin. (2) din Codul civil poate fi interpretat în sensul că efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere?”

Se observă că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, atunci când se face referire la o „nouă cerere”, legiuitorul nu face nicio distincţie, astfel că nici interpretul nu trebuie să facă vreo distincţie, conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, impunându-se soluţionarea cauzei în funcţie de fiecare situaţie care poate interveni: – în cazul existenţei triplei identităţi, analizând şi condiţiile impuse de art. 430 din Codul de Procedură Civilă, instanţa va soluţiona excepţia autorităţii de lucru judecat, care are prioritate în soluţionare faţă de excepţia prescripţiei, motiv pentru care nu se va putea reţine nicio încălcare a normelor în materie de prescripţie; – în cazul în care nu există tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză), instanţa va respinge excepţia autorităţii de lucru judecat şi va trece la soluţionarea excepţiei prescripţiei, urmând a se aprecia, în raport cu particularităţile fiecărei cauze, dacă există sau nu legătură cu cauza anterioară, în condiţiile în care art. 2.539 alin. (2) din Codul civil nu indică niciun criteriu după care să se realizeze o atare evaluare.

Determinant în analiza acestei probleme de drept este ca, prin ambele cereri, să se tindă la o recunoaştere, chiar indirectă, a dreptului supus prescripţiei extinctive.

Mai mult decât atât, prin decizii de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în situaţia în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanţa de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond. Dacă, în urma acestei examinări, pretenţiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripţia dreptului la acţiune se consideră că este întreruptă. Dimpotrivă, în situaţia în care acţiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, c