Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2021

efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere?;

dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, atunci în judecarea noii cereri de chemare în judecată sau de arbitrare poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces?”.

Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 16 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 595/196/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Codul civil din 2009, cu modificările ulterioare, denumit în continuare Codul civil

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011

Judecătoria Brăila, prin Sentinţa civilă nr. 331 din 28 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 595/196/2017, a admis cererea formulată de reclamanta A, a obligat pârâta B la plata către reclamantă a sumei de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată potrivit facturilor fiscale nr. 3522729 din 30 aprilie 2012 şi nr. 352728 din 30 aprilie 2012, precum şi la plata dobânzii legale de la scadenţa fiecărei facturi şi până la plata efectivă.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, la 14 noiembrie 2012, în Dosarul înregistrat cu nr. 15.381/96/2012, reclamanta A a chemat-o în judecată pe pârâta B, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la restituirea sumei de 166.892,03 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată potrivit facturilor fiscale nr. 3522729 din 30 aprilie 2012, nr. 352728 din 30 aprilie 2012, nr. 352795 din 17 septembrie 2012 şi nr. 352793 din 17 septembrie 2012, restituirea sumei de 1.046,95 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni şi plata dobânzii legale în cuantum de 3.500 lei, de la data punerii în întârziere până la plata efectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 4.548 din 9 octombrie 2014 pronunţată de Judecătoria Brăila s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată, suma de 1.058,11 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni şi dobânda legală aferentă acestor sume începând cu 4 iulie 2012 până la achitarea efectivă a debitului. Apelul declarat a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 98 din 30 aprilie 2015 a Tribunalului Brăila.

Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 311/R din 9 decembrie 2015, a admis recursul declarat de pârâta B, a casat decizia anterior menţionată şi, în rejudecare, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat Sentinţa civilă nr. 4.548 din 9 octombrie 2014 a Judecătoriei Brăila şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 1.752 din 17 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 15.381/196/2012*, Judecătoria Brăila a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.058,11 lei reprezentând refacturare utilităţi Ferma 5 Vădeni, dobânda legală aferentă acestei sume începând cu 14 noiembrie 2012 şi până la achitarea efectivă a debitului; această hotărâre a fost menţinută prin Decizia nr. 176 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Brăila, prin respingerea apelurilor, iar Decizia civilă nr. 234/R din 21 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a modificat hotărârea Tribunalului Brăila doar sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată.

În raport cu prevederile art. 2.539 alin. (3) din Codul civil, instanţa a reţinut că Hotărârea nr. 1.752 din 17 martie 2016 a rămas definitivă la 7 iulie 2016, iar prezenta cerere a fost formulată la 9 ianuarie 2017, data plicului.

Conform art. 181 alin. (1) pct. 3 raportat la alin. (2) din Codul de procedură civilă, data de 7 ianuarie 2017, când s-a împlinit termenul, a căzut într-o zi nelucrătoare, astfel că termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare care a urmat, respectiv 9 ianuarie 2017.

Prin urmare, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost depusă înăuntrul termenului de 6 luni, fiind întrerupt termenul de prescripţie, astfel că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este nefondată.

Prin Decizia nr. 520/Aciv/2019 din 11 decembrie 2019, Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de pârâta B, reţinând că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, întrucât prezenta cerere a fost formulată la 9 ianuarie 2017, data poştei, în termenul legal de 6 luni de la rămânerea definitivă a Sentinţei nr. 1.752 din 17 martie 2016, în mod întemeiat s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, prin admiterea acţiunii formulate de reclamantă fiind întrerupt termenul de prescripţie, motivul de apel invocat de pârâtă fiind apreciat ca neîntemeiat cu referire la această excepţie.

Analizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat reprezintă un aspect distinct în cauză, nefiind o condiţie pentru verificarea efectului întreruptiv al prescripţiei prin admiterea noii acţiuni formulate în termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, aşa cum a susţinut eronat apelanta.

În acest sens, tribunalul a constatat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă este neîntemeiată, fiind în mod corect respinsă de prima instanţă, deoarece nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între acţiunea soluţionată în cadrul Dosarului nr. 15.381/196/2012*, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, şi prezenta acţiune, întemeiată pe răspunderea contractuală, nefiind incidente dispoziţiile art. 430-431 din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, iar în cadrul soluţionării acestei căi de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi s-a suspendat judecata cauzei, în conformitate cu prevederile art. 520 din Codul de procedură civilă.

Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Instanţa de sesizare a apreciat că problema de drept necesită lămurire sub două aspecte.

Astfel, o primă chestiune priveşte raportul dintre cele două cereri. Legea face referire la „cerere” [art. 2.537 pct. 2 şi art. 2.539 alin. (2) teza I] şi, respectiv, la „noua cerere” [art. 2.539 alin. (2) teza a II-a], fără a preciza în vreun fel relaţia dintre acestea, ceea ce permite două interpretări.

Într-o interpretare, noua cerere (a doua cerere) trebuie să aibă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi să privească aceleaşi părţi ca cererea iniţială (prima cerere), altfel spus să fie reproducerea fidelă a acesteia. În acest caz, tripla identitate, specifică autorităţii de lucru judecat (art. 430-432 din Codul de procedură civilă) are anumite efecte care se reflectă în soluţionarea noii cereri, fie sub forma limitării judecăţii în cazul acesteia din urmă, fie sub forma limitării condiţiilor de invocare a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În favoarea acestei interpretări există un argument de text, respectiv art. 2.539 alin. (3) din Codul civil, care exclude posibilitatea de invocare a autorităţii de lucru judecat – în al doilea proces în raport cu soluţia dată primei cereri – atunci când hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, însă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă. Or, invocarea autorităţii de lucru judecat nu s-ar putea face decât în cazul în care ambele cereri ar fi identice.

Într-o altă interpretare, a doua cerere poate suferi modificări în raport cu prima, fie sub aspectul cauzei (aşa cum este situaţia în litigiul ce a determinat formularea prezentei cereri către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), fie sub cel al obiectului, fie sub cel al părţilor.

Într-un astfel de caz apare riscul ca efectul specific al prescripţiei extinctive (mai ales în ce priveşte termenul) să fie înfrânt dacă între cele două cereri de chemare în judecată există doar o legătură vagă. De exemplu:

După cum se observă, în această a doua interpretare a art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil s-ar ajunge în situaţia în care termenul de prescripţie ar fi, pur şi simplu, ignorat. Aşadar, este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere.

A doua chestiune se iveşte numai dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, adică numai dacă efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce exclusiv atunci când în noua cerere de chemare în judecată se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere.

Altfel, în lipsa triplei identităţi, elementele judecate definitiv în primul proces pot avea, cel mult, valoare de probă în cel de-al doilea proces [potrivit art. 434 şi art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

În schimb, în cazul triplei identităţi între cele două cereri de chemare în judecată, chestiunea este dacă, în judecarea cererii noi, poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces. Soluţiile din primul proces, la care se raportează a doua cerere, potrivit art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, sunt cele de:

Dacă în primele trei cazuri nu sunt probleme deosebite, soluţionarea pe fond a noii cereri nefiind influenţată de hotărârea definitivă din primul proces, în cel de-al patrulea sunt mai multe situaţii care trebuie avute în vedere.

Astfel, dacă primul proces a fost şi el soluţionat pe fond (prima cerere a fost respinsă ca neîntemeiată), atunci introducerea unei noi cereri de chemare în judecată – cu aceleaşi părţi, obiect şi cauză – tinde la a repune în discuţie cele judecate definitiv în primul proces. Or, în acest fel sunt ignorate, evident, efectele lucrului judecat, astfel cum sunt ele reglementate de art. 431 din Codul de procedură civilă (nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect şi, respectiv, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă). Concluzia este cu atât mai evidentă cu cât, prin definiţie, soluţia din cel de-al doilea proces diferă radical de cea din primul (astfel, prima cerere trebuie să fie respinsă, iar cea de-a doua să fie admisă).

Dacă primul proces a fost soluţionat în baza anumitor excepţii de fond, cum ar fi excepţia prescripţiei extinctive, excepţia imunităţii de jurisdicţie etc., atunci considerentele anterior expuse sunt pe deplin aplicabile. De exemplu, dacă prima cerere este prescrisă, atunci situaţia de fapt nu are cum să se modifice într-o a doua cerere de chemare în judecată care, prin definiţie, este ulterioară.

În schimb, dacă primul proces a fost soluţionat în temeiul celorlalte excepţii de procedură sau de fond, cum ar fi excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia lipsei de calitate procesuală, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia de necompetenţă, excepţia de prematuritate etc., este posibil ca, între momentul soluţionării definitive a primei cereri şi momentul introducerii celei de-a doua, să se fi modificat situaţia de fapt (de exemplu, a fost îndeplinită între timp procedura prealabilă, partea chemată în judecată a dobândit calitate procesuală printr-un act sau fapt juridic ulterior soluţionării, hotărârea purtătoare de autoritate de lucru judecat a fost desfiinţată, iar procesul se rejudecă, astfel că s-ar putea pune în discuţie o eventuală litispendenţă etc.). În aceste cazuri, autoritatea de lucru judecat a primei soluţii nu mai produce efecte în soluţionarea noii cereri.

Rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să stabilească, sub un al doilea aspect, dacă art. 2.539 alin. (2) din Codul civil constituie, şi în ce măsură, o excepţie de la art. 431 din Codul de procedură civilă (respectiv de la efectele autorităţii de lucru judecat).

În concluzie, s-a arătat că art. 2.539 alin. (2) din Codul civil permite următoarele interpretări:

Reclamanta A a nu a formulat un punct de vedere scris, iar la termenul de judecată din 16 septembrie 2020 a arătat că lasă chestiunea la aprecierea instanţei.

Pârâta B a apreciat că problema de drept vizează incidenţa instituţiei prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la modalitatea de soluţionare a acţiunii anterioare, respectiv respingerea ei ca nefondată sau ca urmare a admiterii unei excepţii invocate de partea adversă. Partea subliniază că o nouă acţiune introdusă în termenul special de 6 luni prevăzut de art. 2.539 alin. (2) din Codul civil se poate face numai în condiţiile în care prima acţiune a fost respinsă definitiv prin soluţionarea unei excepţii, iar nu pe fond, în caz contrar fiind încălcate mai multe principii fundamentale de drept (în special principiul securităţii juridice).

Curţile de Apel Piteşti şi Ploieşti au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că trebuie să existe identitate de părţi, obiect şi cauză în cele două cereri, fiind necesar totodată ca cererea de chemare în judecată anterioară să fie respinsă doar pentru motive formale, fără analiza fondului dreptului dedus judecăţii. În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept semnalată s-a exprimat opinia conform căreia, în ipoteza respingerii cererii ca neîntemeiată, sunt aplicabile regulile autorităţii de lucru judecat, astfel că noua cerere poate privi numai acele probleme care nu au fost tranşate definitiv în primul proces (Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, Judecătoria Piatra-Neamţ, Curtea de Apel Braşov – o parte a judecătorilor, Curtea de Apel Bucureşti – Secţiile a III-a şi a V-a civilă, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Roşiorii de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Tribunalul Cluj – Secţia civilă, Tribunalul Specializat Cluj, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Judecătoria Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Satu Mare – Secţia I civilă, Judecătoria Satu Mare, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş şi o parte dintre judecătorii Tribunalului Mureş).

Principalele argumente aduse în sprijinul opiniei au fost că alin. (3) al art. 2.539 din Codul civil exclude posibilitatea de invocare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în al doilea proces atunci când s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. De asemenea, deşi art. 2.539 alin. (2) teza a II-a se referă la soluţia de respingere a cererii, textul trebuie interpretat în sensul în care soluţia de respingere a cererii se dispune pe considerente formale sau subsecvent admiterii unei excepţii care nu implică soluţionarea pe fond a acţiunii şi permite un nou demers întemeiat pe aceeaşi cauză, care să nu se lovească de autoritatea de lucru judecat a primei acţiuni soluţionate definitiv. O interpretare în sens contrar este de natură să conducă la înfrângerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive anterioare şi, implicit, a securităţii raporturilor juridice, ceea ce nu poate fi admis. S-a mai susţinut că, dacă s-ar accepta teza că nu ar trebui îndeplinită condiţia triplei identităţi între cele două cereri, atunci instituţia prescripţiei extinctive ar fi lipsită de conţinut în cazul în care între cele două cereri nu ar exista o legătură clară. S-a apreciat că opţiunea legiuitorului este de a valoriza efectul întreruptiv de prescripţie al primei cereri de chemare în judecată, care nu a fost analizată pe fond, dacă o nouă cerere vizând acelaşi drept substanţial este introdusă în termen de 6 luni şi este admisă – condiţie esenţială. În cazul în care noua cerere este admisă, pe fond, cursul prescripţiei va fi întrerupt prin efectul cererii anterioare.

În opinia judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă s-a apreciat de asemenea că trebuie să existe identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două cereri, însă, în judecarea noii cereri de chemare în judecată, poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces, întrucât legiuitorul a consacrat în mod expres posibilitatea promovării unei noi cereri de chemare în judecată, în acest sens dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) din Codul civil reprezentând o veritabilă excepţie de la dispoziţiile art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitor la efectele autorităţii de lucru judecat.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se poate produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în raport cu prima cerere (Judecătoria Oneşti, Judecătoria Bacău, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, o parte dintre judecătorii Curţii de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria – în opinie majoritară, Judecătoria Turnu Măgurele, Tribunalul Olt, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Brăila, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Judecătoria Reghin – în opinie majoritară şi Curtea de Apel Timişoara), iar cu privire la a doua chestiune de drept semnalată, judecătoriile Oneşti şi Bacău au opinat în sensul că în al doilea litigiu poate fi reanalizată o chestiune litigioasă.

În susţinerea acestei opinii intervine, ca argument principal, raţiunea reglementării prescripţiei ca instituţie a dreptului civil, respectiv sancţionarea creditorului neglijent care manifestă pasivitate cu privire la exercitarea dreptului la acţiune. Or, având în vedere că prin introducerea cererii de chemare în judecată ori de arbitraj creditorul iese din starea de pasivitate şi îşi exprimă interesul în ceea ce priveşte exercitarea dreptului său, rezultă că nu este justificată sancţionarea sa. Prin urmare, efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive ar trebui să opereze chiar dacă, în situaţia reglementată de art. 2.539 alin. (2) din Codul civil, nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Curţile de Apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj şi Craiova au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

În sensul primei opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri judecătoreşti:

În sensul celei de-a doua opinii a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1.313 din 9 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil nu impun ca a doua cerere să fie identică cu prima.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.829/C/3.371/III-5/2020 din 26 octombrie 2020, a arătat că la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul Judiciar Civil nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă.

La nivelul Curţii Constituţionale şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă.

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Pronunţarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor condiţii extrase din dispoziţiile legale redate în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Analiza textelor citate relevă concluzia că atât art. 519, cât şi prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe ce trebuie întrunite cumulativ, şi anume:

Verificarea circumstanţelor sub care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată denotă îndeplinirea primelor trei cerinţe, în ceea ce priveşte existenţa unei cauze aflate în curs de judecată şi calitatea instanţei de sesizare, adică titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanţă.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, titularul sesizării, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, fiind învestit cu soluţionarea căii de atac a recursului, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă, iar litigiul principal are ca obiect o acţiune evaluabilă în bani, apelul fiind soluţionat la 11 decembrie 2019, respectiv ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel încât curtea de apel care a înaintat sesizarea judecă pricina în recurs, în ultimă instanţă.

Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Altfel spus, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că: „pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.”

Prin urmare, chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care, fie doar prefigurate, fie deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică şi, totodată, dacă respectiva dezlegare este aptă a duce la soluţionarea cauzei.

Din perspectiva celor anterior menţionate, în cazul de faţă, titularul sesizării solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu privire la următorul aspect:

efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere?;

dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, atunci în judecarea noii cereri de chemare în judecată sau de arbitrare poate fi reanalizată o chestiune litigioasă soluţionată definitiv în primul proces?”.

În punctul de vedere al instanţei de trimitere se invocă o pretinsă complexitate a textului de lege, fără a se arăta în concret argumentele justificative de natură a evidenţia care ar fi gradul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării litigiului cu care a fost învestită.

În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată iniţială s-a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună:

Cea de a doua cerere de chemare în judecată a fost formulată la 9 ianuarie 2017, data plicului, cu respectarea termenului de 6 luni calculat de la data pronunţării deciziei tribunalului (7 iulie 2016). Prin această acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 157.831,85 lei reprezentând materiale şi producţie neterminată, potrivit facturilor fiscale nr. 3522729/30.04.2012 şi nr. 352728/30.04.2012, la plata dobânzii legale în cuantum de 5.000 lei până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În acest context procesual, se solicită a răspunde, în principal, la întrebarea: „art. 2539 alin. (2) din Codul civil poate fi interpretat în sensul că efectul de întrerupere a prescripţiei extinctive se produce chiar dacă în noua cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se întâlneşte tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) în raport cu prima cerere?”

Se observă că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, atunci când se face referire la o „nouă cerere”, legiuitorul nu face nicio distincţie, astfel că nici interpretul nu trebuie să facă vreo distincţie, conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, impunându-se soluţionarea cauzei în funcţie de fiecare situaţie care poate interveni:

Determinant în analiza acestei probleme de drept este ca, prin ambele cereri, să se tindă la o recunoaştere, chiar indirectă, a dreptului supus prescripţiei extinctive.

Mai mult decât atât, prin decizii de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în situaţia în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanţa de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond. Dacă, în urma acestei examinări, pretenţiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripţia dreptului la acţiune se consideră că este întreruptă. Dimpotrivă, în situaţia în care acţiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, c