ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 364/2022

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 20 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, modificată, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 în interpretarea dată de ÎCCJ prin Decizia nr. 26/2021, excepție invocată prin apărător de contestatorii inculpați A., B. și C.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Iași a reținut următoarele:

Referitor la solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 în interpretarea dată de ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 26 din 15.11.2021, Curtea - completul de judecători de cameră preliminară a reținut că aceasta nu are legătură cu cauza dedusă judecății de față.

Astfel, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale. Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Așadar, judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, astfel că verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:

a) excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b) excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c) excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Dacă primele trei condiții sunt îndeplinite în cauza de față referitor la cererea formulată de inculpații contestatori, legătura dintre excepția invocată și soluționarea cauzei deduse judecății nu rezultă.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. În ceea ce privește existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, referitor deci la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate." (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale - M. Of. nr. 916/16.12.2014).

Astfel, Curtea - completul de judecători de cameră preliminară a reținut că în cursul procedurii de cameră preliminară derulate în fața instanței de fond, inculpații contestatori au invocat excepția nulității absolute a urmăririi penale și a actului de sesizare a instanței, susținând în esență că Direcția Națională Anticorupție - ST Iași nu avea competența materială de instrumentare a cauzei.

Judecătorul instanței de fond a respins ca nefondată excepția, reținând că în cauză au fost trimiși în judecată mai mulți inculpați, judecarea lor împreună fiind apreciată de procuror ca oportună justei soluționări a cauzei având în vedere că faptele acestora sunt interconectate. Dintre acești inculpați, D. se presupune că a comis fapte asimilate celor de corupție, prevăzute de Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, în calitate de director al Administrației Bazinale de Apă Prut-Bârlad, administrație ce reprezintă o instituție publică regională de interes național. În acest context, conform art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, este atrasă competența materială a Direcției Naționale Anticorupție pentru efectuarea urmăririi penale. Astfel, raportat la calitatea inculpatului D. la data comiterii faptelor ce fac obiectul prezentei cauze, de director al unei regii autonome de interes național, judecătorul a reținut că Direcția Națională Anticorupție este organul judiciar competent să efectueze urmărirea penală în cauza de față, excepțiile invocate sub acest aspect fiind neîntemeiate.

De asemenea, Curtea - completul de judecători de drepturi și libertăți a constatat că prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 02.02.2021 procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Iași, s-a sesizat din oficiu referitor la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracțiune presupus a fi săvârșită de către numitul D., care, în calitatea sa de funcționar public, director al Administrației Bazinale de Apă Prut Bârlad, și-ar fi îndeplinit atribuțiile de serviciu cu încălcarea O.U.G. nr. 57/2019 cu ocazia angajării în anul 2020 a numitei E. pe o funcție la Serviciul de Apărare împotriva inundațiilor, Dispecerat din cadrul Administrației Bazinale de Apă Prut Bârlad. A arătat procurorul că infracțiunea în raport de care s-a sesizat din oficiu se află în competența de cercetare a DNA conform art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002.

Astfel, în contextul în care problema competenței Direcției Naționale Anticorupție de efectuare a urmăririi penale în cauză vizează doar aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, Curtea a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale pentru aprecieri privind constituționalitatea dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în interpretarea dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Deși inculpații contestatori au invocat considerente din decizia ÎCCJ, Curtea a reținut că textul legal criticat, în interpretarea dată de instanța supremă, nu are legătură cu soluționarea problemei competenței materiale a organului de urmărire penală, cererea de sesizare astfel formulată fiind inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 20 mai 2022 a Curții de Apel Iași, în termen legal, inculpații A., B. și C. au formulat recurs.

În esență, au solicitat admiterea recursului formulat și pe cale de consecință, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, în interpretarea dată de ÎCCJ prin Decizia nr. 26/2021 în recurs în interesul legii.

În opinia recurenților, instanța de contencios constituțional este singura competentă să "confere textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale" (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015). Asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, dar și supremația Constituției impun înlăturarea oricărui viciu de neconstituționalitate, inclusiv în situațiile în care există o "deturnare a reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege" ceea ce "poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări" (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013; Decizia nr. 224 din 13 martie 2012 ș.a.).

A arătat că Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a interpretat dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen. "care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în RON a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție".

Conform acestei interpretări competența ar aparține DNA în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 rap. la art. 297 C. pen. dacă "indiferent de valoarea pagubei materiale", a fost comisă de persoanele prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. b), iar în cazul celorlalte persoane dacă valoarea pagubei materiale este mai mare de 200.000 euro.

De asemenea, au opinat în sensul că interpretarea dată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 26/15 noiembrie 2021 încalcă principiul separației puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, interpretul atribuindu-și putere de legiferare încălcând dispozițiile art. 61 din Constituție. O asemenea interpretare este contrară principiului legalității, contravine voinței legiuitorului și modifică înțelesul clar și nesusceptibil de interpretare a dispozițiilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 tocmai ca urmare a omisiunii din operațiunea de interpretare a dispozițiilor alin. (3) al acestui text de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 "sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute de art. 246, 297 și 300 din C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro".

Această dispoziție a legii este derogatorie de la dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, în sensul dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă conform cărora "reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea - cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 "în cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în aliniate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării".

Tocmai această "succesiune logică a ideilor" și "coerență a reglementărilor" a determinat Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să constate în considerentele Deciziei nr. 12 din 18 februarie 2021 că textul supus analizei care reglementează infracțiunea de abuz în serviciu în formă agravată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. din perspectiva competenței "este extrem de clar și predictibil" în sensul că "potrivit art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile de abuz în serviciu din C. pen. dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro".

Chiar dacă sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzută de art. 475 C. proc. pen.., considerentele decisive ale acestei decizii, printre care și cel privind caracterul "extrem de clar și predictibil" al dispozițiilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002, ar fi trebuit respectate și de completul pentru soluționarea recursului în interesul legii atunci când a pronunțat Decizia nr. 26/15 noiembrie 2021.

Referindu-se la claritatea și predictibilitatea dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 (în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen.), Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în considerentele Deciziei nr. 12/2021 că "potrivit art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competența DNA infracțiunile de abuz în serviciu din C. pen. dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte amintește că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurenții inculpați, în fața Curții de Apel Iași și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții inculpați nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale invocată de recurenți nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual și stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal de față.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

În concret, recurenții inculpați au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, în interpretarea dată de ÎCCJ prin Decizia nr. 26/2021 în recurs în interesul legii, interpretare potrivit căreia competența ar aparține DNA în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 raportat la art. 297 C. pen. dacă "indiferent de valoarea pagubei materiale", a fost comisă de persoanele prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. b), iar în cazul celorlalte persoane dacă valoarea pagubei materiale este mai mare de 200.000 euro, fiind astfel încălcat principiul separației puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, interpretul atribuindu-și putere de legiferare încălcând dispozițiile art. 61 din Constituție.

În acest context, Înalta Curte reține că aspectele invocate în susținerea excepției vizează în realitate o chestiune de interpretare și aplicare a legii, nu o problemă de neconstituționalitate, inculpații exprimându-și nemulțumirea față de interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002.

Prin actualul demers, autorii excepției nu urmăresc să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate a dispoziției legale criticate, ci aduc în discuție exclusiv elemente de interpretare și aplicare a acesteia în speță, care se constituie, în mod esențial, în critici aduse interpretării date de instanța supremă în procedura recursului în interesul legii. Ca urmare, criticile aduse de inculpat dispoziției legale a cărei neconstituționalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acesteia în raport cu conținutul ei propriu-zis in abstracto.

Argumentele invocate de către recurenți în susținerea excepției tind la a sublinia necesitatea stabilirii în cauză a unui alt organ de urmărire penală competent. Or, Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că în contextul în care problema competenței Direcției Naționale Anticorupție de efectuare a urmăririi penale în cauză vizează doar aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, nu se impune sesizarea Curții Constituționale pentru aprecieri privind constituționalitatea dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în interpretarea dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă și necesară între pronunțarea unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

În acest context, Înalta Curte notează că, în cauză, recurenții inculpați nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Or, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Față de aceste motive, va respinge, ca nefundat, recursul formulat de recurenții inculpați A., B. și C. împotriva încheierii din data de 20 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții inculpați A., B. și C. împotriva încheierii din data de 20 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenții la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 iunie 2022.

GGC - NN