ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 327/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin încheierea din 11 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă, în parte, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 pct. 7 și a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 193/2021, inclusiv în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 80/2018 și nr. 46/2021 asupra sesizărilor privind pronunțarea unei hotărâri prealabile; a fost respinsă, în rest, cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă; a fost respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri, cu privire la soluția asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, au formulat recurs petenții A., B., C., D., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 14 decembrie 2021.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții arată că instanța a motivat respingerea, în rest, a cererii de sesizare a Curții Constituționale exclusiv sub aspectul excepției neconstituționalității Legii nr. 165/2013 în ansamblul acesteia, lipsind motivarea respingerii cererii de sesizare referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în măsura în care acestea instituie obligația instanțelor competente să judece contestația persoanei îndreptățite împotriva deciziei de compensare, de a se supune evaluării imobilelor stabilită unilateral de entitatea emitentă prin aplicarea grilelor notariale la care fac trimitere dispozițiile art. 3 pct. 7 din respectiva lege și cele ale art. 77

1

alin. (5) din Legea nr. 571/2001 privind Codul fiscal, respectiv art. 111 alin. (4) și (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Susțin că nu există impediment pentru ca instanța de contencios constituțional să nu se pronunțe asupra constituționalității dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 și din perspectiva astfel arătată.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 165/2013 în ansamblul acesteia, arată că motivarea instanței este neconvingătoare atunci când se raportează la criteriul obiectului cauzei reprezentat de contestația persoanelor îndreptățite împotriva deciziei de compensare. Învederează că scopul final al întregii reglementări este acela al reparației prin echivalent prin despăgubirea persoanelor îndreptățite, iar restituirea în natură și compensarea reală rămân în continuare în competența entităților învestite cu soluționarea cererilor/notificărilor formulate în baza tuturor legilor reparatorii. Apreciază că legea este neconstituțională în ansamblul ei pentru că întregul proces de emitere a deciziei de compensare este profund viciat, iar textele care survin în lege după cele care reglementează emiterea deciziei sunt esențial și profund determinate de acestea din urmă. Susțin că ceea ce reține instanța de apel pentru a-și valida opinia este invalidat de jurisprudența CEDO și de deciziile recente ale Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, aspecte redate în cuprinsul cererii prin care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

Prin rezoluția din 21 decembrie 2020, a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de control constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol, dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este limitată de textul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, la constatarea condițiilor de admisibilitate, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, de către părți, instanță din oficiu sau de procuror, în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă; excepția să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; prevederile a căror neconstituționalitate se invocă să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și legea sau ordonanța ori dispoziția din lege sau din ordonanță să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, astfel încât dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În cauza dedusă judecății, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 în ansamblul ei, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea.

Se constată că dispozițiile legale, pretins a fi lovite de neconstituționalitate, nu îndeplinesc condiția legăturii cu soluționarea cauzei întrucât, în speță, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a fost învestită cu cenzurarea, în calea de atac a apelului, a legalității soluției primei instanțe de admitere a cererii formulate de reclamanți, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Prevederile Legii nr. 165/2013, în ansamblul ei, nefiind invocate în susținerea cererii de investire a instanței, nu au fost avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea sentinței atacate și, prin urmare, nu ar putea constitui obiect de analiză al instanței de contencios constituțional, întrucât excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității dispozițiilor legale pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată cu Constituția României, aspect ce nu se regăsește în speță.

În raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, se constată că, în mod judicios, s-a reținut netemeinicia cererii de sesizare a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate fiind invocată cu referire la o normă care nu avea legătură cu litigiul (corespunzător limitelor sesizării instanței și judecății din apel).

Pe de altă parte, se observă că argumentele de neconstituționalitate invocate de recurenți în susținerea sesizării nu sunt apte a satisface exigențele demersului de sesizare a Curții Constituționale, dat fiind că nu privesc inadvertențe între prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost solicitată a fi constatată și dispoziții ale Constituției, ci sunt formulate la modul general, susținându-se că Legea nr. 165/2013 este neconstituțională, în ansamblul ei, pentru că întregul proces de emitere a deciziei de compensare este profund viciat, iar textele care survin în lege după cele care reglementează emiterea deciziei sunt esențial și profund determinate de acestea din urmă. Or, Curtea Constituțională nu se poate substitui autorilor excepției, potrivit jurisprudenței sale constante, spre a identifica eventuale vicii de neconstituționalitate a normei la care se referă sesizarea.

O altă critică formulată prin recurs vizează lipsa motivării respingerii cererii de sesizare referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în măsura în care acestea instituie obligația instanțelor competente să judece contestația persoanei îndreptățite împotriva deciziei de compensare de a se supune evaluării imobilelor stabilită unilateral de entitatea emitentă prin aplicarea grilelor notariale la care fac trimitere dispozițiile art. 3 pct. 7 din respectiva lege și cele ale art. 77

1

alin. (5) din Legea nr. 571/2001 privind Codul fiscal, respectiv art. 111 alin. (4) și (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Critica este nefondată având în vedere că prin încheierea din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 193/2021, inclusiv în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 80/2018 și nr. 46/2021 asupra sesizărilor privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva încheierii din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2022.