ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 517/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2023, petentul A. a solicitat instanței să dispună sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a următoarelor dispoziții legale:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 146 lit. d) din Constituția României.

I.2. Încheierea pronunțată de Curtea de Apel București:

Prin încheierea de ședință din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de contestatorul A., în contradictoriu cu intimatele B. și S.C. C. S.R.L. - D.; în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 503 alin. (3) din C. proc. civ. în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) și art. 24 alin. (1) din Constituția României, invocată de către contestatorul A.; a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționare excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 71 alin. (1) și alin. (2) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 519 din C. proc. civ., ca inadmisibilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva încheierii de ședință din 13 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs contestatorul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 ianuarie 2024, sub nr. x/2023/a1, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 ianuarie 2024, a stabilit termen de judecată la data de 27 februarie 2024, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

I.1. Cererea de recurs:

Prin cererea depusă prin poștă electronică, la data de 14 decembrie 2023, recurentul-contestator A. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din 13 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, invocând dispozițiile art. 485 alin. (1), art. 487 alin. (1), art. 470 alin. (5) și art. 13 C. proc. civ. și precizând că motivarea căii de atac în drept urmează să o completeze după comunicarea încheierii atacate.

II.2. Motivele de recurs:

Prin memoriul de recurs depus la data de 16 ianuarie 2024, prin poștă electronică, cu privire la primul motiv de recurs ce vizează soluția de respingere a primului capăt de cerere privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., invocând incidența art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6), art. 22 C. proc. civ., recurentul-contestator a făcut trimitere la paragrafele 5, 6, 7, 8, 9 și 10 din pagina a 11-a, precum și la paragraful 2 din pagina a 12-a ale încheierii atacate, în raport de care a menționat că a prezentat în mod detaliat, la data de 13 decembrie 2023, argumentele potrivit cărora rezolvarea contestației în anulare depinde de sancționarea art. 506 alin. (1) C. proc. civ., în forma sa actuală, aspect invocat și la termenul de judecată din 19 octombrie 2023, însă timpul alocat susținerilor orale a fost limitat de către instanță.

A precizat că unul dintre motivele pentru care a contestat aceste dispoziții legale l-a reprezentat faptul că partea adversă le-ar putea invoca pentru a solicita respingerea contestației în anulare, cum de altfel și instanța s-ar folosi de acestea pentru a respinge calea de atac exercitată în cauză.

A susținut că pentru recurent și fiul său era important să rămână înscris la D. (pentru a nu fi schimbat mediul, colegii și educatoarele) și să nu i se modifice programul de relații personale pe timpul vacanței de vară.

Întrucât se apropia începerea anului școlar, iar Tribunalul Ilfov tergiversa motivarea hotărârii, a introdus contestația în anulare fără să mai țină cont de termenul dispus de art. 506 alin. (1) C. proc. civ., formulându-și argumentarea în jurul sesizării Curții Constituționale a României, mai ales că fondul cauzei se judeca prin procedura ordonanței președințiale.

A mai arătat că prima instanță nu a pus în dezbatere în niciuna din ședințele de judecată considerentul pe care și-a întemeiat motivarea în paragraful 2 din pagina a 12-a a încheierii recurate, deși era obligată să facă acest lucru, potrivit art. 14 C. proc. civ.

În final, a precizat că restul motivelor pentru care a invocat neconstituționalitatea art. 506 alin. (1) C. proc. civ. se regăsesc în contestația inițială și le va dezbate oral în ședința de judecată.

Referitor la al 2-lea motiv de recurs relativ la soluția de respingere a capătului 3 de cerere privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 258 alin. (1) C. civ., invocând incidența art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6), art. 22 C. proc. civ., recurentul-contestator a făcut trimitere la paragrafele 3 și 4 din pagina a 12-a a încheierii atacate, menționând că nu a fost pus în dezbatere de către curtea de apel în niciuna din ședințele de judecată considerentul pe care instanța și-a întemeiat motivarea la paragraful 4 din pagina a 12-a, conform art. 14 C. proc. civ.

A susținut că divorțul între recurent și intimata B. nu s-a finalizat în condițiile în care a formulat cerere de strămutare a dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Ilfov, iar în cazul în care va fi admisă hotărârea nr. 6445/2023 este nulă, urmând să promoveze și căile extraordinare de atac ale contestației în anulare și revizuirii; a precizat că prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu a redeschis urmărirea penală împotriva intimatei B. și a lui E., ultimul pentru mărturie mincinoasă în dosarul de divorț.

În fine, a mai arătat că restul motivelor pentru care a invocat neconstituționalitatea art. 258 alin. (1) C. proc. civ. se regăsesc în contestația inițială și le va dezbate oral în ședința de judecată, solicitând revizuirea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acestui text de lege, cu consecința trimiterii spre judecare la forul constituțional.

Cel de-al 3-lea motiv de recurs a vizat soluția de respingere a capătului 4 de cerere privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în raport de care a invocat incidența art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6) și art. 22 C. proc. civ., făcând trimitere la paragrafele 5, 6, 7 și 8 din pagina a 12-a a încheierii atacate, recurentul-contestator a arătat că nu a fost pus în dezbatere de către curtea de apel în niciuna din ședințele de judecată considerentul pe care și-a întemeiat motivarea la paragraful 4 din pagina a 12-a, conform art. 14 C. proc. civ.

Raportându-se la conținutul textului art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recurentul a considerat că dispoziția criticată nu permite părților să se reprezinte singure în fața Curții Constituționale decât prin avocați care au dreptul de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În această privință a făcut referire la Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 643/16 iulie 2004 și la decizia nr. 485/23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 539/20 iulie 2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dospozițiilor art. 13 alin. (2) teza a 2-a din Legea nr. 134/2010, republicată, privind C. proc. civ., cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, constatându-se că acestea sunt neconstituționale.

Totodată, a precizat că preferă să se apere singur, iar aceasta necesită timp pentru consultanță juridică. A mai arătat că restul motivelor pentru care a contestat constituționalitatea art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 se regăsesc în contestația inițială și le va dezbate oral în ședința de judecată.

Prin cel de-al 4-lea motiv de recurs, raportat la soluția de respingere a capătului 5 de cerere privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 519 C. proc. civ., invocând incidența art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6) și art. 22 C. proc. civ., recurentul-contestator a făcut trimitere la paragrafele 9 și 10 din pagina a 12-a a încheierii atacate, menționând că nu a fost pus în dezbatere de către curtea de apel în niciuna din ședințele de judecată considerentul pe care și-a întemeiat motivarea la paragraful 10 din pagina a 12-a, conform art. 14 C. proc. civ.

A precizat că nu a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție față de actuala reglementare a art. 519 C. proc. civ., un astfel de demers fiind sortit eșecului, însă în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Ilfov, sesizările Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru lămurirea unor aspecte legale au fost respinse în mod nelegal, făcând trimitere la paragrafele 12, 13 și 14 din pagina 9 a hotărârii nr. 6445/2023.

A menționat că prima cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respinsă cu rea-credință și în mod abuziv de către instanța de apel la data de 24 noiembrie 2023, a fost formulată la data de 28 aprilie 2023 și nu la data de 21 octombrie 2023, cum eronat s-a reținut, ca răspuns la documentele depuse de partea adversă la data de 07 aprilie 2023 provenind de la Judecătoria Cornetu, secția penală, pe care instanța le-a acceptat în mod părtinitor.

Cea de-a 2 cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost trimisă ca răspuns la probatoriul depus de partea adversă încă din data de 07 aprilie 2023, în legătură cu fapte petrecute în jurul datei de 21 iulie 2022.

De asemenea, a arătat că Tribunalul Ilfov, la termenul din 28 aprilie 2023, a dispus amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de înscrisurile depuse la dosar de partea adversă, fără a judeca cererile formulate de recurent și partea adversă, și nici nu a pus în dezbatere, la data de 24 noiembrie 2023, aspectele referitoare la decăderea recurentului din dreptul de a formula cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum prevede art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., pentru a fi în măsură să formuleze apărări, timpul alocat dezbaterilor fiind limitat de către instanță la 2 minute.

În final, a mai arătat că restul motivelor pentru care a contestat constituționalitatea art. 519 din C. proc. civ. se regăsesc în contestația inițială și le va dezbate oral în ședința de judecată.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului:

Verificând în cadrul controlului de legalitate încheierea atacată, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 519 din C. proc. civ., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Cu titlu preliminar, în referire la condițiile de exercitare a prezentei căi extraordinare de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321/09.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/20.07.2017, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a unei cereri de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., ci are o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluționarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci numai verificarea legalității dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, analizând memoriul de recurs, prin prisma considerentelor deciziei instanței de contencios constituțional, anterior evocate, Înalta Curte constată că autorul căii de atac a formulat critici prin care a urmărit să demonstreze că excepția de neconstituționalitate a normelor legale invocate îndeplinește cerințele de admisibilitate impuse de lege și că cererea de sesizare, pe care a formulat-o în fața primei instanțe, a fost nelegal respinsă.

Din acest punct de vedere, se reține, pe de o parte, că obiectul demersului judiciar declanșat de recurent a fost determinat de formularea contestației în anulare împotriva deciziei civile nr. 730 din 26 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2023, având ca obiect "ordonanță președințială", prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 4869 A din 22 august 2023 a Tribunalul Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. și cu intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. - D..

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 și 4 și art. 503 alin. (3) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cadrul dosarului având ca obiect contestația în anulare, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) C. proc. civ., art. 503 alin. (2)-(3) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 71 alin. (1)-(2) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 519 din C. proc. civ. în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) și art. 24 alin. (1) din Constituția României.

Prin încheierea de ședință din 13 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca inadmisibilă, doar cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 71 alin. (1)-(2) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 519 din C. proc. civ.

Pentru a dispune astfel, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 care reglementează condițiile în care se poate dispune sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de necontituționalitate ridicată de către părți sau din oficiu, din analiza dispozițiilor legale invocate de contestator ca fiind neconstituționale, prima instanță a reținut, în esență, că cererea de sesizare a Curții Constituționale nu îndeplinește una din condițiile esențiale inserate de legiuitor, și anume aceea referitoare la legătura directă dintre normele legale criticate și soluția ce ar putea fi dată contestației în anulare declarate în cauză, din perspectiva efectelor materiale asupra conținutului deciziei judecătorului produse de o eventuală decizie de admitere a excepție de neconstituționale de către Curtea Constituțională.

Cu alte cuvinte, soluția vizând neconstituționalitatea textelor de lege invocate putea fi evaluată în contextul impus de dezlegarea pricinii pentru a se putea verifica cerința referitoare la necesitatea existenței legăturii normei contestate cu rezolvarea contestației în anulare.

În ceea ce privește primul motiv de recurs relativ la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-contestator a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) prin aceea că instanța nu a analizat argumentele pe care acesta le-a adus în dovedirea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii formulate din perspectiva excepției de neconstituționalitate invocate.

Sub acest aspect, făcând trimitere la considerentele încheierii atacate (paragraful 2, pagina a 12-a), a afirmat că a detaliat în cadrul susținerilor orale expuse în ședința de judecată din data de 13 decembrie 2023, faptul că soluționarea contestației în anulare depinde de sancționarea art. 506 alin. (1) C. proc. civ., text de lege de care instanța și partea adversă se vor folosi pentru a se respinge calea extraordinară de atac exercitată în cauză.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultatul a două exigențe ce decurg din art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reflectate în jurisprudența Curții.

Pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României). Această obligație este justificată, întrucât numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției. De asemenea, Curtea a apreciat că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, însă ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.

Or, prima instanță a respectat exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privința motivării încheierii recurate, sub aspectul criticat de parte, prezentând considerentele pentru care a apreciat că prefigurarea unei soluții de admitere a neconstituționalității textului de lege invocat nu creează premisele aplicării directe a normei la speța dedusă judecății, de vreme ce chestiunea legată de formularea sau motivarea contestației în anulare în termenul prevăzut de art. 506 alin. (1) din C. proc. civ. nu a fost supusă dezbaterii în acest cadru procesual, iar prin argumentele expuse, contestatorul a dezvoltat aspecte de ordin general legate de modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze regimul juridic al căii extraordinare de atac.

În consecință, Înalta Curte constată că încheierea atacată conține suficiente elemente care fac posibil controlul judiciar în această etapă procesuală, motivarea fiind una clară și concisă, cuprinzând argumentul principal care a format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, respectiv că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătura cu soluția ce ar putea fi dată contestației în anulare deduse judecății, context ce reflectă caracterul nefondat al criticii relativ la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării încheierii recurate.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la promovarea contestației în anulare, cu ignorarea termenului prevăzut de art. 506 alin. (1) C. proc. civ., în contextul tegiversării motivării hotărârii de către Tribunalul Ilfov și a circumstanțelor factuale ce țin de judecata cauzei pe fond, Înalta Curte constată că aceste argumente strict legate de elementele particulare ale litigiului prezentate în etapa procesuală a apelului nu pot fi reanalizate în cadrul prezentului recurs care privește exclusiv legalitatea soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate a textului de lege amintit și nu aspecte ce țin de fondul cauzei.

În privința criticii ce reclamă încălcarea art. 14 C. proc. civ., Înalta Curte constată că neregularitatea săvârșită de către prima instanță este invocată sub aspectul încălcării obligației acesteia de a supune discuției părților chestiunea evidențiată în motivarea încheierii atacate legată de formularea sau motivarea căii extraordinare de atac în termenul prevăzut de lege, ipoteză în care, în opinia instanței, o eventuală admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) C. proc. civ. ar fi prezentat relevanță asupra soluției ce ar putea fi dată în cauză, critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității).

Acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

În procesul civil, părțile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii, cât și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune. Aceste drepturi legale ale participanților la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, și anume principiul contradictorialității.

Astfel, art. 14 alin. (4) din C. proc. civ. enunță dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, iar alin. (5) și (6) impune instanței obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate și de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Ca atare, probele, excepțiile procesuale, diversele incidente procesuale, precum și orice alte chestiuni de drept procesual sau substanțial ori chestiuni de fapt vor fi puse în mod obligatoriu de către instanță în discuția părților anterior pronunțării vreunei hotărâri, în caz contrar hotărârea judecătorească pronunțată putând fi schimbată sau casată în căile de atac, potrivit legii.

Or, în speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că nu se identifică neregularități de ordin procedural din perspectiva relevată de recurent, care să atragă sancțiunea nulitatea încheierii recurate în contextul încălcării dispozițiilor art. 14 din C. proc. civ., de vreme ce dezbaterile în fața primei instanțe au avut loc în ședința publică din data de 16 noiembrie 2023, când contestatorul a formulat concluzii pe cererea de sesizare a Curții Constituționale și pe admisibilitatea contestația în anulare în sensul celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din încheierea de ședință din 13 decembrie 2023, atacată cu prezentul recurs.

În condițiile în care chestiunea legată de formularea sau de motivarea căii extraordinare de atac în termenul prevăzut de legiuitor nu a fost invocată de intimați, care nu au formulat întâmpinare și nici nu au fost prezenți la termenul la care au avut loc dezbaterile în sensul celor expuse, și nici de către instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) din C. proc. civ., în contextul verificării întrunirii în mod cumulativ a cerințelor de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, prima instanță a reținut în mod corect că dispozițiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ. pretins neconstituționale nu îndeplinsc condiția legăturii normei criticate cu soluționarea contestației în anulare.

O astfel de abordare din partea primei instanțe nu este de natură a încălca normele de procedură anterior menționate și, de aici, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, Curtea Constituțională însăși a lămurit acest aspect, statuând că revine instanțelor de judecată competența de a constata îndeplinirea, în mod concret, a condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în vederea sesizării instanței de contencios constituțional, instanțe care "au rolul de partener al Curții (Constituționale - n.r.), în sensul că verifică, în vederea sesizării instanței constituționale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate"; "excepția de neconstituționalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituționalitate, astfel încât, atât instanței a quo, cât și celei ad quem le revine competența de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituționalitate" (Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragrafele 27 și 28).

Pentru ca mecanismul excepției de neconstituționalitate să nu fie deturnat de la scopul pentru care a fost creat, relevanța pe care dispozițiile pretins neconstituționale o au asupra soluționării cauzei trebuie evaluată în raport cu circumstanțele cauzei, prin prisma interesului procesual concret pe care îl prezintă declanșarea controlului de neconstituționalitate, ținând seama de chestiunile litigioase supuse dezbaterii și de stadiul în care se află litigiul.

În acest sens a statuat chiar instanța de contencios constituțional, reținând că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15), iar incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Curtea Constituțională a precizat, totodată, că excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale trebuie să aibă legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepție (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

În continuare, Înalta Curte constată că, în cadrul aceluiași motiv de casare al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul s-a rezumat la a afirma la nivel formal nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât o astfel de susținere nu s-a circumscris unor aspecte de nelegalitate a încheierii atacate, care să permită verificarea modului de îndeplinire a exigențelor impuse de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

În aceeași manieră a învederat și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp recurentul nu a circumstanțiat în niciun mod critica sub aspectul normelor de drept material pretins încălcate sau aplicate greșit de către prima instanță prin raționamentul juridic dezvoltat în considerentele încheierii recurate.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată fie nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecății, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată și ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deși se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers, aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

Astfel, partea are obligația de a prezenta argumente care să poată fi subsumate motivului de casare invocat, simpla nemulțumire cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță nefiind suficientă pentru a conduce la casarea încheierii recurate.

Nici trimiterea generală la celelalte motive expuse în cererea inițială în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) C. proc. civ., nu este aptă a provoca controlul judiciar, verificarea legalității încheierii recurate se poate face doar prin prisma celor tranșate jurisdicțional de către prima instanță, nu doar din punct de vedere al soluției, ci și al considerentelor justificative, ceea ce presupune critici grefate pe acest aspect.

În plus, în ședința publică din 27 februarie 2024, recurentul a relevat chestiuni relative la situația de fapt ce implică o cercetare a fondului cauzei, aspect ce excedează analizei pe calea excepției de neconstituționalitate, în condițiile în care în cadrul controlului de constituționalitate, a cărui declanșare se realizează pe calea invocării excepției și solicitării sesizării instanței constituționale, are loc o examinare punctuală a textului legal obiect al excepției cu textul constituțional indicat a fi încălcat, chestiunile de fapt neputând fi imputate legiuitorului.

Referitor la cel de al 2-lea motiv de recurs ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 258 alin. (1) din C. civ., recurentul-contestator a susținut că instanța nu a pus în dezbatere considerentul pe care și-a întemeiat motivarea în paragraful 4 din pagina a 12-a a încheierii atacate, așa cum prevede art. 14 din C. proc. civ., critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că partea a înțeles să solicite sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate anterior amintită, în cadrul unui litigiu ce are ca obiect contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 730 din 26 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2023.

Din motivarea încheierii atacate rezultă că instanța, raportându-se la argumentele ce susțin excepția de neconstituționale a art. 258 alin. (1) referitor la încălcarea art. 71 alin. (1) și (2) și art. 26 alin. (1) din C. civ., inserate în paragraful dedicat analizei acestei excepții, a concluzionat că textele legale criticate nu au legătură cu litigiul pendinte din perspectiva contestației în anulare, prevederile de drept substanțial invocate de contestator putând avea relevanță cel mult asupra soluționării fondului cauzei, etapă procesuală deja finalizată.

Susținerile potrivit cărora prima instanță și-a argumentat soluția pe considerente ce nu au făcut obiectul dezbaterilor nu conduc la concluzia că instanța de judecată și-a extins controlului judiciar dincolo de motivele cu care a fost legal învestită, din contră raționamentul juridic, care a condus către soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 258 alin. (1) din C. civ., s-a circumscris petitului cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Prin urmare, nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanță pronunțându-se în deplină concordanță cu aspectele invocate prin cererea de sesizare a Curții Constituționale dedusă judecății, neexistând elemente de natură să ia prin surprindere partea.

În plus, Înalta Curte, ținând cont că excepția în dezbatere trebuie să se plaseze în contextul unui control concret de constituționalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituționalității trebuie să producă un efect util și direct asupra cauzei, apreciază că prima instanță în mod corect a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, întrucât normele de drept substanțial a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea contestației în anulare, cale extraordinară de atac în cadrul căreia nu este analizată pe fond cauza.

Cu alte cuvinte, în etapa în care instanța este învestită cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare, se poate invoca o excepție de neconstituționalitate în legătură cu normele incidente și proprii acestei căi de atac, sub aspectul admisibilității.

Așa fiind, dispozițiile criticate din perspectiva conformității cu normele constituționale nu influențează soluția ce urma a fi dată contestației în anulare, iar prefigurarea unei soluții eventual favorabile în controlul de constituționalitate nu creează premisele aplicării lor directe în acel stadiu procesual al cauzei.

Înalta Curte reține invocarea pur formală a încălcării prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru argumentele arătate în cele ce preced, a căror reluare ar fi superflu.

În aceleași coordonate se situează și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor încheierii atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei, în considerarea soluției pronunțate de curtea de apel.

De asemenea, se reține că prin calea de atac formulată, recurentul a evocat aspecte ce țin de formularea unei cereri de strămutare a dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Ilfov, de exercitarea căilor extraordinare de atac ale contestației în anulare și revizuirii împotriva deciziei nr. 6445/2023, precum și de cererea de redeschidere a urmăririi penale a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu împotriva intimatei B. și a lui E., pentru mărturie mincinoasă în procesul de divorț, aspecte ce nu pot fi cenzurate în prezenta cale de atac, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 258 alin. (1) din C. civ.

Nici trimiterea cu titlu general la celelalte motive expuse în cererea inițială în susținerea excepției de neconstituționalitate a textului legal amintit, nu este aptă a provoca controlul judiciar, întrucât recurentul nu a arătat în concret cu ce a greșit instanța de apel și de ce normele procesuale sau materiale nu au fost corect aplicate.

Referitor la cel de al 3-lea motiv de recurs ce vizează soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (5) din C. civ., recurentul-contestator a susținut că instanța nu a pus în dezbatere considerentul pe care și-a întemeiat motivarea în paragraful al 4-lea din pagina 12 a încheierii atacate, așa cum prevede art. 14 din C. proc. civ., însă paragraful indicat nu se regăsește între cele menționate de către parte, fiind vorba mai degrabă de paragraful al 7-lea din aceeași pagină, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Raportându-se la conținutul textului art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recurentul a considerat că dispoziția criticată nu permite părților să se reprezinte singure în fața Curții Constituționale decât prin avocați care au dreptul de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând trimitere la Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 643/16 iulie 2004 și la decizia nr. 485/23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 539/20 iulie 2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a 2-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în ceea ce privește obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs de către persoanele fizice prin avocat.

Înalta Curte constată că, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, reținând neîntrunirea condiției legăturii normei criticate cu soluționarea cauzei, curtea de apel a apreciat în mod corect că nu prezintă relevanță din perspectiva soluției ce ar putea fi dată în contestația în anulare cu care a fost învestită, verificarea constituționalității dispozițiilor art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care instituie o facultate și nu o obligație a părții de a fi reprezentată de avocat într-o procedură ce se desfășoară în fața Curții Constituționale și privește soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

Decizia Curții Constituționale, nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, invocată de recurent ca fundament al exercitării căii de atac, nu vizează textul de lege criticat, ci dispozițiile art. 13 alin. (2) teza a doua, ale art. 84 alin. (2), precum și ale art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care reglementau obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs de către persoanele fizice prin avocat, intervenția instanței de contencios constituțional fiind în sensul de a repara o inegalitate de tratament între modalitatea de reprezentare a unei persoane fizice în etapa procesuală a recursului, față de regulile de reprezentare aplicabile în celelalte etapele ale procesului civil (fond și apel).

Argumentele pe care instanța constituțională le-a expus în motivarea soluției pe care a pronunțat-o nu sunt de natură să susțină raționamentul autorului cererii de recurs în raport cu stadiul procesual al pricinii și dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ce reglementează un drept al părții și nu o obligativitate de a fi reprezentată în procedura jurisdicțională prevăzută la Secțiunea 2 din Legea nr. 47/1992, în care Curtea Constituționale decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, conform art. 29 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii relative la incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Totodată, în privința celorlalte aspecte deduse judecății acestui motiv de casare, precum și cele ce vizează incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în mod similar, se aplică considerentele expuse în cadrul analizei celui de-al 2-lea motivul de recurs.

Cu privire la cel de al 4-lea motiv de recurs în referire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ. din perspectiva lipsei posibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în faza contestației în anulare, recurentul-contestator a arătat că instanța nu a pus în dezbatere considerentele pe care și-a întemeiat motivarea în paragrafele 9 și 10 din pagina 12 a încheierii atacate, așa cum prevede art. 14 din C. proc. civ., critică ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte observă că în paragraful 9 din pagina 12 a încheierii recurate au fost redate argumentele părții sub aspectul încălcării unor drepturi prevăzute de art. 16 și art. 24 din Constituția României, în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, iar în paragraful 10 al aceleași pagini, prima instanță a reținut că norma criticată nu prezintă legătură directă cu soluția ce se va pronunța în cauză, întrucât în cursul judecății contestației în anulare nu a fost formulată o sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

De vreme ce chiar recurentul a recunoscut că nu a ridicat o problemă de a cărei lămurire depindea soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, pe calea unei cereri de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care oricum ar fi fost sortită eșecului în aprecierea sa, nu se poate imputa instanței de judecată o încălcare a principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 din C. proc. civ., care presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, rațiunea acestui text de lege fiind tocmai aceea ca părțile să nu fie surprinse în cursul judecății de aspecte cu privire la care nu au putut formula apărări.

De fapt, ceea ce nemulțumește recurentul este concluzia la care instanța a ajuns în privința neîndeplinirii condiției referitoare la legătura cu soluționarea cauzei, care trebuie să fie reală, exprimată prin însăși aplicarea și interpretarea efectivă de către instanță a normei pretins a fi neconstituțională, însă această concluzie, deoarece este parte a raționamentului judiciar, nu putea fi pusă în discuția părților, întrucât acest lucru ar fi echivalat cu o antepronunțare prin dezvăluirea soluției.

De asemenea, trimiterile pe care recurentul le-a făcut la modul în care s-a derulat judecata în apel în fața Tribunalului Ilfov, precum și motivarea instanței în ceea ce privește soluția de respingere a cererilor de sesizare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în justificarea prezentului demers judiciar, excedează analizei de legalitate specifică instanței de control judiciar ce privește strict soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ.

Totodată, în privința celorlalte aspecte deduse judecății motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și cele ce vizează incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., după cum s-a arătat în cele ce preced, se aplică, în mod similar, considerentele expuse în cadrul analizei celui de-al 2-lea motivul de recurs.

În consecință, prentru considerentele expuse, reținând că încheierea atacată nu este afectată de niciun viciu de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii de ședință din 13 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 519 din C. proc. civ., formulată de aceeași parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii de ședință din 13 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.