ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1678/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispozițiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și a prevederilor art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. A respins cererea formulată de petentul A. privind strămutarea pricinii care formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispozițiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și a prevederilor art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. a declarat recurs petentul A., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 687 din 07 martie 2024 a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 2660 din 14 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

Împotriva deciziei nr. 687 din 07 martie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare contestatorul A. la data de 24 aprilie 2024 prin care a solicitat anularea deciziei civile nr. 687/2024 și soluționarea cauzei în sensul admiterii recursului și sesizării Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul a invocat dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. și a arătat că instanța de recurs nu a cercetat motivele invocate în cererea de recurs, nu a procedat la analiza criticilor formulate, omițând să le cerceteze, iar aspectele procedurale ale procesului nu au fost respectate.

A mai susținut că instanța de apel a reluat concluziile completului anterior criticat și nu a examinat în mod real criticile/motivele supuse controlului judiciar, că instanța de recurs nu are cursuri de pregătire profesională în materia minori și de familie, aducând atingere garanțiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai indicat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate în cererea de recurs și prin prisma probelor depuse la dosarele nr. x/2023 și y/2023, a prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, precum și a principiului interesului superior al minorului care trebuie să prevaleze în orice cauză.

În susținerea contestației în anulare a arătat că înțelege să invoce în mod direct în fața instanței naționale dreptul Uniunii Europe, direct aplicabil, art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a drepturilor omului, art. 6 alin. (1) TFUE, precum și art. 92, 107, 396, 400, 402, art. 40, 41, 44, 46 și 92, art. 272, 274, 315, 316, 318, 322, 337, 368, 388 C. civ., art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Contestatorul a arătat că art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară, în vreme ce Legea nr. 304/2004 și Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară nu stabilesc organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie.

A arătat că pe teritoriul Romaniei, interesul superior al minorului nu este apărat de instanța de tutelă, această instanță nu este organizată și nu există.

A arătat că Legea nr. 304/2002 la art. 45 alin. (3) prevede sintagma de "specializarea judecătorilor", iar art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. face trimitere la "specializarea judecătorilor".

A menționat că prin Directiva nr. 2012/29/UE se stabilesc criterii/norme minime de protecție a copiilor, în considerentul 11 fiind menționat un criteriu minimal protecție a copiilor, și anume existența cursurilor de formare profesională de specialitate a judecătorilor în materia minori și familie.

Legea națională nu prevede norme minime de specializare, acestea fiind prevăzute în legislația Uniunii Europene.

A citat art. 2 alin. (6) și art. 21 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României, considerentul 11, art. 22 alin. (4), art. 25 alin. (1) din Directiva nr. 2019/29/UE, considerentul 66 din Cauza 490/10 PPU a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A mai susținut superficialitatea considerentelor deciziei civile nr. 687/2024, copiate de instanța de recurs, fără a le trece prin filtrul noului probatoriu și fără a răspunde criticilor aduse de recurent, aspect care echivalează cu omiterea cercetării motivelor de casare.

Pentru ipoteza în care instanța nu va admite contestația în anulare, solicită sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și a art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. care face trimitere la "specializarea judecătorilor".

A arătat că aceste texte de lege nesocotesc și sunt de natură să contravină dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalității, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum și dispozițiilor art. 124 din legea fundamentală privind înfăptuirea justiției, dat fiind faptul că nu asigură o bună administrare a justiției, prin lipsa de corelare cu normele de drept substanțial instituite în C. civ., care reglementează ocrotirea persoanei fizice, art. 124 alin. (2), ale art. 21 alin. (3) și ale art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României prin faptul că, în cazul completurilor specializate, componența se stabilește de președintele instanței cu avizul colegiului de conducere în funcție de specializarea judecătorilor, fără a fi prevăzute criteriile minimale după care se stabilește specializarea judecătorilor.

A susținut că aceste prevederi se aplică fără a fi prevăzute criteriile de stabilire a specializării judecătorilor, fără a se aplica principiul interesului superior al copilului, care trebuie să prevaleze în orice acțiune a autorității judecătorești, ca măsură de protecție a copiilor (situație specială) care trebuie să beneficieze de judecători specializați în materia minori și familie, judecători a căror specializare trebuie stabilită, indiferent de instanță, după criterii uniforme, care nu sunt menționate, fiind, așadar, prevederi neconstituționale și abuzive.

A mai arătat că aceste prevederi sunt neconstituționale, întrucât Constituția României prevede un regim special de protecție a copiilor. Nu se menționează criteriile după care se stabilește specializarea judecătorilor pentru ca minorii să beneficieze de completuri formate din judecători specializați în materia minori și familie.

A solicitat să fie luate măsuri pentru interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor mai sus citate în ce priveste criteriile unitare cel puțin minimale după care se apreciază specializarea iudecătorilor la numirea de președintele instanței în completuri specializate.

Invocă considerentul 71 al Curții de Justitie a Uniunii Europene din cauzele C-562/21 PPU și C-563/21 PPU, cât și cerința compunerii completurilor prevăzută în Decizia nr. 10/2023 din 19 iunie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul nr. x/2023 al Completului competent să judece recursul în interesul legii.

Solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea problemă de drept/întrebare:

"Potrivit dreptului Uniunii Europene, dreptul la un proces echitabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, în cazul completurilor specializate în domeniul ocrotirii minorilor (situație specială) trebuie interpretat în sensul că specializarea judecătorilor se determină după criterii unitare minimale la nivelul instanțelor naționale/cel puțin cursuri de pregătire de specialitate a judecătorilor sau este la latitudinea fiecărei conduceri/președinte de instanță să stabilească aceste criterii privind specializarea judecătorilor?

Dreptul european se interpretează în sensul că judecătorii din completurile specializate în materia minori și familie (situație specială) trebuie să aibă cel puțin cursuri de formare profesională în materia minori și familie pentru a se asigura imparțialitatea, profesionalismul și nivelul de conștientizare sporit al judecătorilor față de cauza minorilor, condiții sine qua non de protecție a minorilor la nivel minimal?"

Drept considerente în susținerea solicitării de sesizare a CJUE, contestatorul a citat din legislația națională art. 2 alin. (6) lit. c) și art. 21 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României, precum și din legislația UE Directiva 2012/29/UE, considerentul 11, art. 22 alin. (4), art. 25 alin. (1).

A invocat considerentul 66 din Cauza 491/10 PPU a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Contestatorul a solicitat ca încheierea de admitere/respingere a cererii de sesizare a CJUE să fie transmisă Institutului Național al Magistraturii și Agentului Guvernamental pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, asa cum prevăd art. 427 alin. (4) C. proc. civ. și art. 50 lit. f) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3243/2022.

A mai citat art. 24 alin. (2), (51) alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, art. 52 alin. (1), (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 3 alin. (1) din Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, art. 10 alin. (1) și (3) și art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 2 alin. (4), art. 5 și art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 20, 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Solicită să se constate că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru contestația în anulare, că motivele contestației în anulare sunt întemeiate, solicită anularea deciziei civile nr. 687/2024 și să se soluționeze cauza în sensul admiterii recursului și sesizării Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate.

În drept, a invocat art. 503 și urm. C. proc. civ. și celelelate dispoziții legale menționate în cuprinsul contestației.

Intimata-pârâtă B. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Prin rezoluția de primire din 08 mai 2024 a fost fixat termen de judecată în ședință publică la data de 18 iunie 2024, cu citarea părților, în vederea soluționării contestației în anulare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Contestatorul a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea trimiterii preliminare în interpretare, pentru ca această instanță să verifice dacă, potrivit dreptului Uniunii Europene, dreptul la un proces echitabil, în cazul completurilor specializate în domeniul ocrotirii minorilor trebuie interpretat în sensul că specializarea judecătorilor se determină după criterii unitare minimale la nivelul instanțelor naționale/cel puțin cursuri de pregătire de specialitate a judecătorilor sau este la latitudinea fiecărei conduceri/președinte de instanță să stabilească aceste criterii privind specializarea judecătorilor, raportat la art. 2 alin. (6) lit. c) și art. 21 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României.

Potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (…) (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, aceasta poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea."

Conform art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție."

În legătură cu trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin Recomandările nr. 2016/C439/01, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat următoarele aspecte relevante: "(8) Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal. (9) Curtea nu se poate pronunța asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii este aplicabil cauzei principale. În această privință, este indispensabil ca instanța de trimitere să expună toate elementele pertinente, de fapt și de drept, care o determină să considere că dispozițiile dreptului Uniuni sunt susceptibile să se aplice în speță. (10) În ceea ce privește trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispozițiile Cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deși ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuși necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar și neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât Carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile Cartei invocate de instanța de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competențe."

Ca atare, dispozițiile Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de Tratate.

În acest sens, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene reiese că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii Europene au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, nu însă și în afara unor asemenea situații. Astfel, C.J.U.E. a statuat deja că nu poate aprecia, din perspectiva Cartei, o reglementare națională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii (hotărârea din 15 noiembrie 2011 pronunțată în cauza Dereci; hotărârea din 7 iunie 2012 pronunțată în cauza Vinkov).

Această statuare asupra domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale ale Uniunii se coroborează cu explicațiile cu privire la articolul 51 din Cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alin. (1) al treilea paragraf din T.U.E. și cu articolul 52 alin. (7) din Cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia (hotărârea din 22 decembrie 2010 pronunțată în cauza DEB, C-279/09, pct. 32). Potrivit explicațiilor amintite, "statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii".

În schimb, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (nu pune în discuție dreptul european), Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să o examineze pe calea trimiterii preliminare în interpretare, iar dispozițiile Cartei Drepturilor Fundamentale nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe a Curții (în acest sens, hotărârea din 26 februarie 2013, pronunțată în cauza C-617/10 Aklagaren).

În prezenta cauză, se constată că situația juridică în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, fiind vorba despre un litigiu strict intern, în care sunt aplicabile normele procedurale care reglementează calea extraordinară de atac formulată în cauză, și anume, art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., instanța fiind învestită a se pronunța, în această fază procesuală, exclusiv asupra măsurii în care, în faza recursului, s-a omis să se cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, nefiind astfel în discuție fondul litigiului.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea contestatorului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Asupra admisibilității cererii pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin cererea formulată, contestatorul a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiției, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) și (2) lit. a) din legea nr. 71/2011, art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. care face trimitere la "specializarea judecătorilor" în ceea ce privește criteriile unitare (cel puțin minimale) după care se apreciază specializarea judecătorilor la numirea de președintele instanței în completuri specializate.

În evaluarea admisibilității acestei solicitări, este necesar a fi avute în vedere condițiile care se degajă din prevederile art. 519 C. proc. civ., normă care prevede: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Rezultă, din cuprinsul prevederilor legale enunțate, că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare ce se solicită a fi declanșat.

Astfel, din perspectiva normei juridice enunțate, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ cerințele pe care le conține, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept reale de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În speță, condiția legală a existenței unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță, nu poate fi apreciată îndeplinită, câtă vreme respectiva chestiune este ridicată în calea de atac extraordinară a contestației în anulare. Astfel, sesizarea se face de un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, așadar, cu soluționarea unui apel - în cazul hotărârilor care nu sunt supuse recursului - sau a unui recurs.

De asemenea, nici cerința privind existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei nu este îndeplinită, raportat la obiectul prezentului litigiu reprezentat de calea extraordinară de atac formulată în cauză, și anume, contestația în anulare întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., în care instanța este învestită a se pronunța exclusiv asupra măsurii în care, în faza recursului, s-a omis să se cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, nefiind în discuție dispozițiile legale a căror interpretare o solicită contestatorul.

Or, lipsa oricăreia dintre condițiile legale arătate conduce la respingerea cererii de declanșare a mecanismului de unificare a priori a practicii judecătorești.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 520 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 519 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Asupra admisibilității cererii pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii

Prin cererea formulată, contestatorul a solicitat sesizarea Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiției, în vederea soluționării problemelor de drept care rezultă din interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) și (2) lit. a) din legea nr. 71/2011, art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. care face trimitere la, specializarea judecătorilor" în ceea ce privește criteriile unitare (cel puțin minimale) după care se apreciază specializarea judecătorilor la numirea de președintele instanței în completuri specializate.

Recursul în interesul legii, reglementat de dispozițiile art. 514-518 C. proc. civ., este acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept.

Potrivit dispozițiilor art. 514 C. proc. civ. "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele diferit de instanțele judecătorești."

Rezultă că, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate, calitatea procesuală pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție aparține unor subiecți calificați, scopul declanșării recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești atunci când acestea au fost deja soluționate diferit.

Cu alte cuvinte, sesizarea Înaltei Curți nu se poate face de către orice persoană care ia cunoștință despre existența practicii neunitare în legătură cu o anumită problemă de drept, calitatea procesuală activă fiind rezervată de legiuitor unui număr limitat de persoane sau instituții: procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, colegiul de conducere al Înaltei Curți, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatului Poporului.

Or, sesizarea în discuție a fost formulată de o persoană (contestatorul din prezenta cauză), care nu se regăsește printre cele expres și limitativ enumerate de dispozițiile legale anterior redate.

Prin urmare, revizuentul din prezenta cauză nu justifică legitimare procesuală activă pentru a formula o astfel de sesizare, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 514 C. proc. civ., cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de petent

Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) și alin. (2), lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ., recurentul a invocat că acestea au caracter neconstituțional față de art. 1 alin. (5), art. 124, art. 21 alin. (3) și art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României.

Prioritar, Înalta Curte constată că aceleași excepții au fost invocate de recurent și prin recursul soluționat prin decizia atacată cu contestație în anulare în prezenta cauză, precum și în dosarul nr. x/2023, soluționat prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2023, atacată cu recurs, soluționat prin decizia sus-menționată.

În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, alin. (1)-(3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 instituie condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite de cererea de sesizare a Curții Constituționale iar alin. (5) al aceluiași articol prevede că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge cererea printr-o încheiere motivată.

Ca atare, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale, în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

În raport de prevederile legale expuse mai sus, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței - de a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate - este limitată de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

În speță, s-a dedus judecății soluționarea contestației în anulare formulate de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 687 din 07 martie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, contestație prin care s-a invocat incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.. Astfel, contestatorul a invocat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele invocate în cererea de recurs, nu a analizat criticile formulate și nu a respectat aspectele procedurale ale procesului.

Înalta Curte constată că, în faza soluționării contestației în anulare, în conformitate cu prevederile art. 508 alin. (3) din C. proc. civ., judecata este limitată la motivele de contestație invocate în cauză, acestea formând obiectul judecății în această etapă procesuală.

În contextul expus, condiția existenței unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății nu este îndeplinită, analiza instanței în prezenta fază procesuală fiind limitată la a cerceta dacă situația invocată de contestator se încadrează în dispozițiile avută în vedere de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., în sensul că instanța ar fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În consecință, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost invocată nu formează obiect de analiză în soluționarea căii extraordinare de atac, al cărei obiect poartă numai asupra aspectelor indicate mai sus.

Pentru considerentele expuse, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare a Curții Constituționale urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte reține că aceasta are caracter nefondat, pentru următoarele motive:

Contestatorul a invocat ca temei de drept al demersului său judiciar dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestatorul a relevat omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele invocate în cererea de recurs, neanalizarea criticilor formulate, omisiunea cercetării acestora, precum și nerespectarea aspectelor procedurale ale procesului.

A mai susținut că instanța de apel a reluat concluziile completului anterior criticat și nu a examinat în mod real criticile/motivele supuse controlului judiciar, că instanța de recurs nu are cursuri de pregătire profesională în materia minori și de familie, aducând atingere garanțiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate în cererea de recurs și prin prisma probelor depuse la dosarele nr. x/2023 și y/2023 și prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, precum și principiului interesului superior al minorului care trebuie să prevaleze în orice cauză.

În susținerea contestației în anulare a invocat în mod direct în fața instanței naționale dreptul Uniunii Europe, direct aplicabil, art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a drepturilor omului, art. 6 alin. (1) TFUE, precum și art. 92, 107, 396, 400, 402, art. 40, 41, 44, 46 și 92, art. 272, 274, 315, 316, 318, 322, 337, 368, 388 C. civ., art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

În analiza motivului de contestație în anulare indicat este necesar să se facă distincția între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, dintre cele prevăzute expres și limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs.

Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, Înalta Curte constată că motivele de recurs au fost analizate în integralitate de către instanța care a respins recursul.

Astfel, în procesul finalizat prin pronunțarea deciziei atacate, recurentul A. a atacat cu recurs încheierea din 14 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care viza faptul că instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, nefiind un complet specializat în materia minori și familie, a fost analizată de instanța de recurs, care a reținut, în esență, că excepția de neconstituționalitate respectivă a fost invocată într-o cauză având ca obiect strămutare pentru motive de bănuială legitimă, dosar care, la rândul lui, a avut ca obiect cererea de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, formulată tot din perspectiva unor prezumtive motive de bănuială legitimă.

Instanța de recurs a precizat natura juridică a cererii de strămutare, aceasta fiind un incident procedural, care nu privește fondul litigiului, ci eliminarea, pe care incidentală, a unei suspiciuni legate de imparțialitatea și obiectivitatea instanței sesizate cu soluționarea acesteia.

Răspunzând criticilor recurentului referitoare la necompetența instanței de recurs, s-a mai subliniat de către Înalta Curte că aceasta este competentă să soluționeze cererile de strămutare, potrivit art. 142 alin. (1) C. proc. civ., care îi atribuie competența de a soluționa cererile de strămutare întemeiate pe motiv de bănuială legitimă, dacă strămutarea se cere de la curtea de apel. Criticilor privitoare la nespecializarea judecătorului completului în materia minori și familie li s-a răspuns prin explicitarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară și a art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin argumentul potrivit căruia sintagma cu competență proprie prevăzută la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 distinge între competențele proprii și comune ale celor două secții civile și competențele celorlalte secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul secției a II-a civile funcționând completuri specializate pentru soluționarea cauzelor având ca obiect raporturile juridice dintre profesioniști, iar în cadrul secției I civile specializarea operând doar în materia proprietății intelectuale.

Instanța de recurs a conchis că în mod legal cauza a fost soluționată de un complet care judecă în materie civilă, neputându-se reține încălcarea prevederilor art. 13 și art. 34 din Legea nr. 304/2022 referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, a normelor pretins neconstituționale [art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022] sau a celor prevăzute de art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României, neputând fi validată din această perspectivă nici critica recurentului privitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Cât privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., lipsa echidistanței și obiectivității, neluarea în considerare a situației de fapt, privarea de procedura de regularizare a cererii prevăzută de art. 200 alin. (3) C. proc. civ., precum și de beneficiul termenelor expres stipulate de lege în acest sens, Înalta Curte a procedat și la analizarea acestora, arătând că o primă cerere de recuzare formulată de recurent a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 23 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, iar, în ceea ce privește cea de-a doua cerere de recuzare, aceasta a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea din camera de consiliu din 11 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023. Înalta Curte a precizat că respectivele încheieri nu fac obiectul cererii de recurs deduse judecății, situație în raport cu care nu se pot deduce controlului judiciar declanșat prin exercitarea căii de atac, direct sau indirect, aspecte referitoare la legalitatea soluționării acestor incidente procedurale ale recuzării.

Înalta Curte a analizat și motivele subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume caracterul contradictoriu al motivelor încheierii recurate.

A constatat instanța de recurs că, prin încheierea recurată, excepția de necompetență invocată de recurent prin prisma lipsei specializării/formării profesionale în materia minori și familie a membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de strămutare a fost respinsă, față de caracterul incidental al cererii de strămutare, în raport cu prevederile art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., precum și cu faptul că a constatat că s-a solicitat strămutarea unui dosar aflat pe rolul unei curți de apel în baza art. 140 alin. (2) din același cod.

A mai relevat instanța că s-a concluzionat prin încheierea recurată că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere lipsa legăturii între soluția ce s-ar pronunța în cadrul cererii de strămutare și soluția ce ar putea fi dată de Curtea Constituțională în soluționarea excepției invocate, scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate neputând fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o prevedere legală neconstituțională.

Instanța a conchis că încheierea recurată nu cuprinde dispoziții contradictorii, ci considerente clare, apte să explice motivul pentru care instanța a apreciat că nu este admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Cât privește criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că excepția de neconstituționalitate a fost invocată într-o cerere de strămutare care nu vizează, la rândul său, un litigiu de fond în care să aibă relevanță interpretarea Curții Constituționale dată asupra normelor pretins neconstituționale, ci tot o cerere de strămutare, în care urmează a fi analizate, exclusiv, întrunirea ipotezelor prevăzute la art. 140 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele expuse în cadrul deciziei, instanța de recurs a constatat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, respectiv existența legăturii dintre excepție și cauza dedusă judecății.

Constatându-se că nu poate fi reținută nelegalitatea încheierii recurate, întrucât controlul judiciar căruia aceasta i se supune vizează numai încălcarea normelor de drept aplicabile cauzei, iar nu a celor străine de soluționarea ei, instanța de recurs a remarcat că absența elementului de legătură a excepției invocate cu soluționarea cauzei lipsește de relevanță criticile recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) și art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004 sau a principiilor referitoare la interesul superior al copilului sau la egalitatea persoanelor în fața legii.

De asemenea, instanța de recurs a apreciat că lipsite de relevanță sunt în acest context și criticile referitoare la nerespectarea considerentului 71 din cauzele C-562/21 PPU și C-563/21 PPU ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 10 din 19 iunie 2023 pronunțată în recurs în interesul legii, față de configurația cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia au fost invocate, și care presupune examinarea exclusivă a motivelor referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cărora criticile menționate nu li se subsumează.

Având în vedere cele expuse supra, se constată, contrar susținerilor contestatorului A., că instanța de recurs a analizat motivele de recurs în integralitatea lor, neomițând în analiza sa niciunul din motivele expuse în cererea de recurs.

Se mai constată că, în fapt, în cuprinsul contestației în anulare, contestatorul își exprimă în realitate nemulțumirea față de modalitatea în care instanța de recurs i-a înlăturat susținerile.

Sub acest aspect, este de observat că nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanța de recurs nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluția contrară ar conduce la transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs, ceea ce ar presupune că în cadrul contestației în anulare s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele invocate de către contestatorul A., examinate prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. nu sunt întemeiate, situație în care va respinge ca nefondată contestația în anulare îndreptată împotriva deciziei nr. 687 din 7 martie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge, ca inadmisibile, cererile pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și, respectiv, a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) și alin. (2), lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. față de art. 1 alin. (5), art. 124, art. 21 alin. (3) și art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României.

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 687 din 7 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata B..

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Definitivă cu privire la celelalte măsuri.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2024.