ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 687/2024

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 687/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispozițiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și a prevederilor art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. A respins cererea formulată de petentul A. privind strămutarea pricinii care formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispozițiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și a prevederilor art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. a declarat recurs petentul A., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivând critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, nefiind un complet specializat în materia minori și familie.

Invocând dispozițiile art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României, a arătat că în privința copiilor este instituit un regim special de protecție, iar, conform art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor constituie garanția independenței și imparțialității în exercitarea funcției.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Regulamentul din 14 martie 2023 privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 274 din 3 aprilie 2023, specializarea judecătorilor se stabilește, de regulă, pe baza criteriilor referitoare la experiența profesională (care presupune perioada de timp în care judecătorul a soluționat cauze în materia de drept/domeniul față de care se analizează specializarea acestuia), a gradelor de jurisdicție parcurse de judecător în materia de drept sau în domeniul față de care se analizează specializarea, precum și a înaltelor standarde de profesionalism.

Recurentul a afirmat că, prin neasigurarea judecării cauzei de un complet specializat în materia minori și familie i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

A susținut că soluția de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale nu se bazează pe un criteriu obiectiv, iar cererea de recuzare a unuia dintre membrii completului de judecată a fost anulată cu încălcarea dispozițiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ., instanța nerespectând principiul asigurării efective a accesului la justiție, drept garantat prin O.U.G. nr. 51/2008 și Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție.

În absența unui criteriu obiectiv precum cel al specializării judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în materia minori și familie, recurentul a apreciat că s-a încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor, prevăzut de art. 13 și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În motivarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța a procedat într-un mod lipsit de echidistanță și obiectivitate, prin neluarea în considerare a situației de fapt, privându-l pe recurent de procedura de regularizare a cererii prevăzută de art. 200 alin. (3) C. proc. civ., precum și de beneficiul termenelor expres stipulate de lege în acest sens, deși art. 194-197 din cod reglementează obligația de comunicare în scris a lipsurilor către reclamant, cu mențiunea complinirii acestora în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, sub sancțiunea anulării.

Recurentul a invocat lipsa de imparțialitate a instanței față de anticiparea soluției pronunțate, aspect ce derivă din faptul că a apreciat că nu este necesară administrarea altor probe, încălcând principiul stăruinței în aflarea adevărului, al egalității de tratament al copiilor, în loc să le protejeze dreptul prin soluționarea pricinii de un complet specializat în materia minori și familie, condiție sine qua non a imparțialității și independenței în exercitarea funcției, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2022.

A reclamat îngrădirea dreptului la actul de justiție, prin excluderea de la beneficiul termenului privitor la taxarea cererii de recuzare, pentru formularea cererilor de ajutor public și de reexaminare, arătând că a fost privat și de drepturile la un proces echitabil și de acces la justiție în fața unei instanțe imparțiale și independente.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că încheierea recurată conține motive contradictorii.

Astfel, a arătat că, deși instanța a reținut că sesizarea Curții Constituționale are ca scop împiedicarea pronunțării unei soluții întemeiate pe o dispoziție de neconstituționalitate, în mod nelegal, prin încălcarea principiului interesului superior al copilului, nu a luat în considerare ocrotirea acestuia prin asigurarea specializării judecătorilor învestiți cu soluționarea cererii de strămutare în materia minori și familie, încălcând dreptul la un proces echitabil.

Prin criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit instanța a apreciat că nu este îndeplinită cerința de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, respectiv cea de-a treia ipoteză a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

A susținut nelegalitatea încheierii recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 29 alin. (4) din acest act normativ, afirmând că legea nu prevede ca, în situația în care opinia instanței asupra excepției este contrară, Curtea Constituțională nu va fi sesizată cu excepția de neconstituționalitate.

Recurentul a invocat nerespectarea considerentului 71 din cauzele C-562/21 PPU și C-563/21 PPU ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și a principiului asigurării compunerii completurilor de judecată prevăzut de Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 10 din 19 iunie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A menționat că în mod nelegal a reținut instanța că autorul excepției de neconstituționalitate a urmărit interpretarea, modificarea sau completarea prevederilor legale în raport de ceea ce s-a motivat în susținerea excepției de neconstituționalitate.

Prevalându-se de statuările Curții Constituționale din deciziile nr. 838/2009 și 351/2023, recurentul a afirmat că instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora instanța de contencios constituțional este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, opinia instanței asupra excepției de neconstituționalitate, chiar și contrară, nereprezentând o soluție de jurisdicție constituțională.

A menționat că instanța a încălcat principiul interesului superior al copilului, precum și principiul constituțional referitor la egalitatea persoanelor în fața legii, fără privilegii și discriminări, aducând opinia sa asupra excepției de neconstituționalitate la nivel de soluție de jurisdicție constituțională.

Totodată, a afirmat că au fost încălcate prevederile art. 2 alin. (4) și art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004.

Referitor la îndeplinirea condiției legăturii normei care face obiectul excepției de neconstituționalitate cu cauza, a solicitat să se constate că aceasta este îndeplinită, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind admisibilă, întrucât dispoziția legală a cărei neconstituționalitate s-a cerut a fi reținută produce efect real, concret, asupra soluției ce urma a se pronunța în cauză.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora casarea unor hotărâri se poate cere atunci când instanța nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale, recurentul a invocat nesocotirea unor norme de ordine publică referitoare la compunerea și constituirea instanței. susținând că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât s-a încălcat principiul specializării completului de judecată care a soluționat cererea dedusă judecății, arătând că aceasta se circumscrie materiei minori și familie, care impunea, în raport de prevederile art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României și art. 75 alin. (1) din Regulamentul din 14 martie 2023 privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, participarea la judecată a unor judecători cu o pregătire specială în acest domeniu.

În acest context, recurentul a reclamat încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a afirmat că soluția de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate nu a avut la bază un criteriu obiectiv, ci a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ., prin anularea cererii de recuzare formulate împotriva unuia dintre membrii completului de judecată, fiind încălcat principiul dreptului de acces la justiție, garantat de O.U.G. nr. 80/2013, precum și de Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE.

Criticile mai sus evocate nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a prevederilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și a dispozițiilor art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 a fost invocată de către recurent într-o cauză având ca obiect strămutarea dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru motive de bănuială legitimă.

La rândul său, acest dosar a avut ca obiect cererea de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, formulată tot din perspectiva unor prezumtive motive de bănuială legitimă.

Potrivit dispozițiilor legale care o reglementează (art. 140 din C. proc. civ.), cererea de strămutare este un incident procedural, pus de legiuitor la îndemâna părții care are îndoieli asupra imparțialității instanței pe rolul căreia se află litigiul în care aceasta figurează ca parte. Astfel, cererea de strămutare nu privește fondul litigiului, ci eliminarea, pe care incidentală, a unei suspiciuni legate de imparțialitatea și obiectivitatea instanței sesizate cu soluționarea acesteia.

Conform dispozițiilor art. 97 pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă "orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Prevederile art. 142 alin. (1) din același act normativ au atribuit în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționarea cererilor de strămutare întemeiate pe motiv de bănuială legitimă, dacă strămutarea se cere de la curtea de apel (cum este în cauza de față).

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în patru secții – secția I civilă, secția a II-a civilă, secția penală, secția de contencios administrativ și fiscal și Secțiile Unite, cu competență proprie. [alin. (4)] La începutul fiecărui an, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau, în lipsa acestuia, a unuia dintre vicepreședinți, poate aproba ori, în cazurile prevăzute de lege, aprobă înființarea de completuri specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, precum și de volumul de activitate al fiecărei secții.

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (vizat de excepția de neconstituționalitate), în care se prevede că specializarea judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție se stabilește, de regulă, pe baza unor criterii referitoare la experiența profesională (ce presupune perioada de timp în care judecătorul a soluționat cauze în materia de drept/domeniul în raport cu care se analizează specializarea acestuia și gradele de jurisdicție parcurse ca judecător în materia de drept sau în domeniul în raport cu care se analizează specializarea), respectiv pe baza standardelor de profesionalism.

În lipsa unor norme de competență materială, prin care să se statueze în sensul că doar anumite categorii de cauze ar fi date în competența uneia dintre secțiile civile care funcționează la nivelul aceleiași instanțe, sintagma cu competență proprie prevăzută la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 distinge între competențele proprii și comune ale celor două secții civile și competențele celorlalte secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul secției a II-a civile funcționând completuri specializate pentru soluționarea cauzelor având ca obiect raporturile juridice dintre profesioniști, iar în cadrul secției I civile specializarea operând doar în materia proprietății intelectuale.

Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

Reiese astfel că, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționalitate cu excepția de neconstituționalitate operează o prorogare legală de competență în favoarea instanței învestite cu soluționarea cauzei în care această cerere de sesizare a fost formulată.

În raport de toate aceste considerente și de dispozițiile legale evocate, se constată că în mod legal cauza a fost soluționată de un complet care judecă în materie civilă, neputându-se reține încălcarea prevederilor art. 13 și art. 34 din Legea nr. 304/2022 referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, a normelor pretins neconstituționale [art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022] sau a celor prevăzute de art. 49 alin. (1)-(5) din Constituția României, neputând fi validată din această perspectivă nici critica recurentului privitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, Înalta Curte nu va primi critica ce vizează lipsa de obiectivitate a soluției de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, pretins adoptată de instanță prin încălcarea dispozițiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prin greșita anulare a cererii de recuzare formulate împotriva unuia dintre membrii completului de judecată, critică invocată de recurent prin raportare la textul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

În speță, Înalta Curte reține că o primă cerere de recuzare formulată de recurent vizând judecători din cadrul completului de judecată a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 23 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, iar, în ceea ce privește cea de-a doua cerere de recuzare, formulată de aceeași parte împotriva altui membru al completului de judecată la termenul de judecată din 7 decembrie 2023, aceasta a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea din camera de consiliu din 11 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023.

Or, Înalta Curte constată că aceste încheieri nu fac obiectul prezentei cereri de recurs, situație în raport cu care nu se pot deduce controlului judiciar declanșat prin exercitarea căii de atac de față, direct sau indirect, aspecte referitoare la legalitatea soluționării acestor incidente procedurale ale recuzării

Așadar, nu pot primite în acest cadru procesual criticile invocate de recurent din perspectiva lipsei de imparțialitate a instanței, ce ar rezulta din eludarea procedurii de regularizare a cererii prevăzute de art. 200 alin. (3) C. proc. civ., și, pe cale de consecință, a beneficiului termenului expres prevăzut în acest articol, prin raportare la dispozițiile art. 194-197 din același cod.

În ceea ce privește critica recurentului referitoare la imparțialitatea și lipsa de rol activ a instanței în scopul aflării adevărului prin administrarea unor probe, Înalta Curte o apreciază ca fiind lipsită de relevanță, în raport de limitele judecății asupra admisibilității unei cereri de sesizare a Curții Constituționale.

Nefondat este și motivul de recurs întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care se critică, în esență, motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate.

Invocând existența în cuprinsul încheierii recurate a unor motive contradictorii, recurentul a arătat că, deși instanța a reținut că sesizarea Curții Constituționale are ca scop împiedicarea pronunțării unei soluții întemeiate pe o dispoziție legală neconstituțională, în mod nelegal, prin încălcarea principiului interesului superior al copilului, nu a asigurat participarea la judecată a unor judecători specializați în materia minori și familie.

Examinând, din această perspectivă, considerentele încheierii recurate, Înalta Curte constată că, prioritar analizării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, instanța a respins excepția de necompetență invocată de recurent prin prisma lipsei specializării/formării profesionale în materia minori și familie a membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de strămutare, față de caracterul incidental al cererii de strămutare, în raport cu prevederile art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., precum și de faptul că a constatat că s-a solicitat strămutarea unui dosar aflat pe rolul unei curți de apel în baza art. 140 alin. (2) din același cod.

Ulterior soluționării acestei excepții, instanța a reținut, prin raportare la dispozițiile legale care se referă la instanța de tutelă și de familie, la specializarea judecătorilor, precum și la faptul că a fost învestită cu soluționarea unei cereri de strămutare ce viza, la rândul ei, strămutarea unei alte pricini, că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere lipsa legăturii între soluția ce s-ar pronunța în cadrul cererii de strămutare și soluția ce ar putea fi dată de Curtea Constituțională în soluționarea excepției invocate.

Instanța a consemnat că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o prevedere legală neconstituțională.

De asemenea, a apreciat că premisa sesizării instanței constituționale este reprezentată de constatarea, inter alia, că prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

Instanța a reținut că o atare premisă nu este realizată atunci când, la fel ca în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci solicită interpretarea, completarea și aplicarea textelor de lege criticate în sensul dorit de petent, iar în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că încheierea recurată nu cuprinde dispoziții contradictorii, ci considerente clare, apte să explice motivul pentru care instanța a apreciat că nu este admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Prin urmare, încheierea recurată respectă cerințele legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumentele instanței nefiind de natură a crea confuzie asupra aspectelor examinate.

Cât privește criticile subsumate motivului de recurs ce a fost încadrat de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Prioritar, Înalta Curte constată că normele legale invocate se referă la procedura de sesizare a instanței de control constituțional. În acest sens, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază procesuală, oricare ar fi obiectul acesteia.

Potrivit normei evocate, se impune efectuarea unei analize a finalității demersului petentului vizând rezolvarea excepției de neconstituționalitate prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului în care se află pricina.

Referitor la normele legale cu privire la care, în speță, s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, Înalta Curte constată că în mod corect s-a statuat că acestea nu au legătură cu obiectul cauzei în care au fost ridicate.

Se reține în acest sens că recurentul a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea unei cereri de strămutare a dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel București, circumscrisă dispozițiilor art. 140 și următoarele C. proc. civ.

În acest cadru procesual, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a prevederilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și a dispozițiilor art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011, susținând nelegala compunere a completului de judecată învestit, prin prisma lipsei de specializare a judecătorilor în materia minori și familie și a afectării interesului superior al copilului din această perspectivă.

Or, astfel cum deja s-a remarcat, soluționarea incidentului procedural al strămutării urmărește necesitatea garantării dreptului justițiabililor la un proces echitabil, garanție care presupune verificarea anumitor situații sau împrejurări care, prin natura lor creează aparența lipsei de imparțialitate din cauza unor circumstanțe particulare (calitatea părților, relații conflictuale locale, specificitatea procesului sau motive de siguranță publică), instanța învestită cu cererea de strămutare fiind ținută, exclusiv, de verificarea existenței ipotezelor reglementate la art. 140 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Pentru a fi admisibilă și a genera în sarcina instanței obligația de trimitere a cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

În speță, întrucât motivele de bănuială legitimă care justifică strămutarea unei pricini sunt reglementate sub forma unor ipoteze cu caracter general, ținând exclusiv de circumstanțele factuale ale procesului, excepția de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022, referitoare la componența secțiilor și a completurilor specializate, a prevederilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, ce vizează specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și a art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 71/2011 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie prin legea de organizare judiciară, respectiv a atribuțiilor instanței de tutelă și a efectuării raportului de anchetă socială de către autoritatea tutelară", nu poate avea înrâurire asupra obiectului cererii de strămutare și nu poate influența modalitatea de soluționare a acesteia.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune "atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului" (a se vedea, spre pildă, Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 311 din 10 aprilie 2018, paragraful 19).

Prin urmare, Înalta Curte reține că excepția de neconstituționalitate a fost invocată într-o cerere de strămutare care nu vizează, la rândul său, un litigiu de fond în care să aibă relevanță interpretarea Curții Constituționale dată asupra normelor pretins neconstituționale, ci tot o cerere de strămutare, în care urmează a fi analizate, exclusiv, întrunirea ipotezelor prevăzute la art. 140 C. proc. civ.

Având în vedere aceste argumente, se constată că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, respectiv existența legăturii dintre excepție și cauza dedusă judecății.

Constatându-se că nu poate fi reținută nelegalitatea încheierii recurate, întrucât controlul judiciar căruia aceasta i se supune vizează numai încălcarea normelor de drept aplicabile cauzei, iar nu a celor străine de soluționarea ei, trebuie remarcat că absența elementului de legătură a excepției invocate cu soluționarea cauzei lipsește de relevanță criticile recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) și art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004 sau a principiilor referitoare la interesul superior al copilului sau la egalitatea persoanelor în fața legii.

Lipsite de relevanță sunt în acest context și criticile referitoare la nerespectarea considerentului 71 din cauzele C-562/21 PPU și C-563/21 PPU ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 10 din 19 iunie 2023 pronunțată în recurs în interesul legii, față de configurația cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia au fost invocate, și care presupune examinarea exclusivă a motivelor referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cărora criticile menționate nu li se subsumează.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 2660 din 14 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 2660 din 14 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.