ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1528/2023

Ședința publică din data de 20 iunie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.03.2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, petentul A. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L., strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În cadrul aceleiași cereri, petentul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus transpunerea acestei cereri într-un nou dosar, nr. x/2023, cu termen de judecată la 04.05.2023. Pentru acest termen, petentul și-a precizat cererea în sensul că excepțiile de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 142 coroborat cu art. 140 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 (în continuare " C. proc. civ..") și prevederile art. 144 alin. (2) din același cod.

Prin încheierea din 04.05.2023, instanța supremă a respins ca inadmisibile cererile petentului A. privind sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva acestei încheieri, la 05.05.2023, a declarat recurs petentul A..

Recurentul a arătat că prima instanță a respins sesizarea Curții Constituționale, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cumulative de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, lipsind legătura dintre dispozițiile criticate și soluționarea cererii de strămutare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În privința termenului de motivare a recursului, autorul căii de atac a precizat că nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar în ipoteza în care, totuși, s-ar reține că termenul de motivare nu a fost respectat, a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 487 alin. (1), (47)0 alin. (5), (48)6 alin. (3) și 489 alin. (1) C. proc. civ., ca fiind contrare art. 16, 21, 24 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; a arătat că excepția rămâne fără obiect, dacă se apreciază că motivarea recursului s-a realizat în termen.

În susținerea cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 3 C. proc. civ., recurentul a invocat excepția necompetenței secției a II-a Civilă a Înaltei Curți și a apreciat că există un conflict pozitiv de competență între cele două secții civile ale instanței supreme, care s-au declarat deopotrivă competente pentru soluționarea cererii de strămutare. A afirmat că voința legiuitorului a fost clară, ca astfel de cereri să nu fie judecate de aceeași instanță și, deci, se impune soluționarea lor de un complet de 5 judecători; a susținut excepția evocând statuările acestei structuri jurisdicționale, expuse în încheierile pronunțate în dosarele nr. x/2020 și y/2023

Cu referire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că excepțiile de neconstituționalitate nu au fost comunicate părților din dosar, care au fost astfel private de posibilitatea de a formula un punct de vedere; distinct de încălcarea dreptului lor la apărare, autorul recursului a subliniat că a fost vătămat în mod direct, întrucât intimatul C. îi susține pozițiile procesuale. A mai afirmat și că, față de această parte, comunicarea actelor de procedură trebuia realizată în temeiul Regulamentului nr. 1393/2007.

Cu privire la greșita aplicare a legii, recurentul a invocat decizia nr. 233/2021 a Curții Constituționale, pentru a susține că motivarea hotărârilor judecătorești este necesară pentru a fi înlăturate temerile privind caracterul lor arbitrar, iar dacă o atare obligație nu există, nu se cunosc rațiunile pentru care actele jurisdicționale au fost adoptate.

Subsumat aceluiași argument, a considerat că este încălcat și principiul egalității în drepturi, prin prisma faptului că, în materie penală, încheierile prin care se dispune asupra cererilor de strămutare se motivează; a afirmat că dispozițiile legale contestate au incidență asupra soluției ce se va pronunța, din moment ce alte cereri de sesizare a Curții Constituționale, fundamentate pe aceste motive, au fost admise de instanța supremă în dosarele nr. x.

Neconstituționalitatea art. 140 C. proc. civ. a fost motivată de recurent prin conținutul său neclar, care ar permite interpretări diferite; a reliefat că sintagma "instanță" include și instanța supremă, unde a afirmat că partea adversă ar avea rude. În acest context, a arătat că cererile sale sunt respinse, de la momentul la care au început litigiile cu părțile adverse din cauza de față, deși anterior erau admise.

Autorul căii de atac a evidențiat că încheierea recurată confirmă susținerile sale privind omisiunea existentă în dispozițiile legale privind strămutarea, din moment ce reține că excepția vizează motivul întemeiat pe rudenie, neregăsit în C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Combătând pe fond această dezlegare, a susținut că situația este inclusă în art. 140 alin. (2) C. proc. civ., în sintagma "îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale", dar tocmai neclaritatea prevederii a stat la baza excepției de neconstituționalitate și se referă la încadrarea în drept a împrejurării în care una dintre părți are 2 rude sau afini printre magistrații instanței.

A conchis, afirmând că se impunea admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 140 coroborat cu art. 142 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a criticat respingerea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția vizând art. 144 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, în cazuri similare, excepțiile au fost admise și că, independent de soluția dată incidentului procedural în care s-a invocat excepția, ar fi avut la dispoziție calea revizuirii, prin care o eventuală hotărâre favorabilă a Curții Constituționale producea efect util și direct asupra cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de motivare a căii de atac, recurentul a invocat excepția necompetenței secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respinsă la termenul de astăzi, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, coroborate cu art. 487 alin. (1), (47)0 alin. (5), (48)6 alin. (3), (48)9 alin. (1) C. proc. civ., pentru care s-a constituit dosarul x/2023 al instanței supreme.

Intimata B. S.R.L. nu a depus la dosar întâmpinare.

Examinând încheierea recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Introductiv, reține că excepțiile de neconstituționalitate invocate de către recurent în cadrul dosarului nr. x/2023 vizează, pe de o parte, prevederile art. 140 coroborat cu art. 142 C. proc. civ. și, pe de altă parte, art. 144 alin. (2) din același cod; prin cererea formulată în dosarul menționat, petentul A. a solicitat strămutarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Criticile circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 3 C. proc. civ. vor fi înlăturate, fără a fi analizate pe fond, întrucât argumentele expuse susțineau excepția necompetenței materiale a secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație, soluționată la termenul de astăzi.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a reproșat primei instanțe că nu a comunicat celorlalte părți din proces cererea de sesizare a Curții Constituționale, afectând astfel atât dreptul lor la apărare, cât și drepturile procesuale ale autorului căii de atac.

Înalta Curte găsește critica nefondată și o va înlătura.

În primul rând, va reține lipsa de obiect a criticilor care susțin necomunicarea actelor de procedură către C. și, subsecvent, speculează asupra poziției procesuale pe care acesta ar fi adoptat-o; în cadrul procesual pasiv al cauzei în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate, numai B. S.R.L. figura în calitate de intimat.

În privința intimatului B. S.R.L., critica va fi înlăturată ca lipsită de interes, dat fiind că o eventuală încălcare a normelor de procedură în fața instanței de fond poate fi valorificată, prin intermediul cazului de casare analizat, numai de partea prejudiciată și nu de un terț, în considerarea art. 32 alin. (1) lit. d) și alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, lipsind critici concrete privind nemotivarea hotărârii; examinarea proprie a încheierii recurate permite Înaltei Curți să constate că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi analizate prin prisma naturii specifice a căii de atac promovate, al cărei obiect este verificarea aprecierii instanței cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței de contencios constituțional, de exemplu, în deciziile nr. 321/09.05.2017 și nr. 586/2019, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580/20.07.2017, respectiv nr. 145/24.02.2020.

Potrivit art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol dispune că instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3).

Ca atare, instanța de judecată este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

O primă critică vizează soluția legislativă privind nemotivarea încheierii pronunțate asupra cererii de sesizare și privește, deci, respingerea cererii formulate de petent în legătură cu neconstituționalitatea art. 144 alin. (2) C. proc. civ., din două perspective, pe de o parte, a practicii instanței supreme în alte cereri formulate de recurent, iar pe de altă parte, a aprecierii asupra unui eventual efect util pe care o decizie de admitere de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate ar produce-o în cauză.

Critica autorului recursului nu este fondată și va fi înlăturată, fiind legală aprecierea din încheierea recurată, că pretinsa neconstituționalitate a textelor de lege nu are legătură cu soluționarea cererii de strămutare și, deci, că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative de admisibilitate a sesizării.

În primul rând, în contrast cu cauzele în care instanța supremă a decis sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 144 alin. (2) C. proc. civ. [art. 40 alin. (4) din Codul de procedură de la 1865], în care se solicitase strămutarea unor dosare ale Curții de Apel Constanța, în cauza de față cererea de strămutare viza strămutarea unui dosar de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și urma a fi respinsă ca inadmisibilă, fără a fi analizată pe fond.

În al doilea rând, o eventuală admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ., nu ar fi avut nicio înrâurire în soluționarea cererii de strămutare, deoarece prevederile defăimate nu sunt aplicabile la momentul judecării cererii, ci reglementează o etapă subsecventă, a redactării hotărârii judecătorești și a eventualei căi de atac. Raportat la acest considerente, nu se susțin nici argumentele autorului căii de atac privind o eventuală valorificare, pe calea revizuirii, a unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.

O altă critică s-a referit la respingerea cererii de sesizare cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 140 și 142 C. proc. civ.

Prin încheierea recurată, s-a statuat în sensul lipsei legăturii dintre dispozițiile evocate și soluționarea cauzei, în primul rând, în considerarea obiectului cererii de strămutare, care privea un dosar al instanței supreme, unică la nivel național; pe de altă parte, s-a reținut că argumentele expuse în motivarea excepției privesc, în realitate, motivul de strămutare întemeiat pe rudenie, care nu se mai regăsește în C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Recurentul nu prezintă argumente de natură să invalideze statuările primei instanțe.

Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată că a fost în mod just respinsă cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, câtă vreme argumentele aduse în concret de autorul ei vizau un motiv care putea fundamenta o cerere de strămutare în temeiul C. proc. civ. de la 1865, lege de procedură ce nu se aplica procesului de față, în raport de art. 24 C. proc. civ.

Distinct de acest fapt, o soluție de admitere a excepției de neconstituționalitate nu putea avea efect în cauza de față, întrucât, astfel cum s-a arătat în mod just în încheierea recurată, mecanismul strămutării proceselor funcționează numai pentru cauze aflate în curs de judecată în fața instanțelor inferioare Înaltei Curți și nu pentru procese aflate pe rolul instanței supreme înseși și care, independent de motivele invocate, nu pot fi strămutate.

În concluzie, Înalta Curte constată că analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 realizată prin încheierea recurată este legală, iar cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional a fost, în mod just, respinsă.

Față de ansamblul considerentelor expuse, reținând că examinarea criticilor nu a relevant incidența motivelor de casare invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, stauând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, în conformitate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2023, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2023.