ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1456/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 25 ianuarie 2023, cu nr. x/2023, petentul A. a solicitat strămutarea judecării dosarului nr. x/2022, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În cuprinsul cererii de strămutare, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865.

Prin încheierea nr. 657 din 16 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins cererea formulată de petentul A. privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ca inadmisibilă, încheierea fiind dată fără cale de atac.

Împotriva acestei încheieri, petentul A. a declarat recurs cu privire la soluția pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37 C. proc. civ. de la 1865, coroborat cu art. 39 și art. 40 din același cod, cu mențiunea că motivele de recurs vor fi depuse după primirea motivării încheierii de respingere a cererii formulate.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 21.03.2023, cu nr. x/2023.

La 5 decembrie 2023, recurentul A. a depus motivele de recurs, solicitând admiterea cererii de recurs.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Prin încheierea din 5 decembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.

La 3 iunie 2024, recurentul A. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, pricina fiind repusă pe rol în ședința publică din 17 septembrie 2024, în temeiul art. 245 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pentru exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii atacate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acestea nu sunt îndeplinite, pentru considerentele următoare:

Potrivit dispozițiilor art. 129 din Constituția României, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Norma are valoare de principiu constituțional și constituie originea reglementării tuturor căilor care pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești.

Totodată, legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Rezultă, astfel, două concluzii complementare, respectiv că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege și că însăși exercitarea acestora trebuie realizată în condițiile legii.

Conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din același act normativ, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, încheierea putând fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

În ceea ce privește incidentul procedural al strămutării, art. 40 alin. (4) C. proc. civ. din 1865 prevede că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare, fiind suprimată exercitarea oricărei căi de atac.

Dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 statuează că sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională iar, articolul 377 alin. (2) pct. 5 din același cod, reglementează caracterul irevocabil al oricăror altor hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Interpretând sistematic aceste norme juridice, rezultă că poate fi atacată cu recurs doar încheierea prin care se respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.

Instanța supremă reține că, în cuprinsul cererii de strămutare, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865 și că, prin încheierea atacată, cererea sa a fost respinsă ca inadmisibilă.

Examinând considerentele încheierii atacate, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției inadmisibilității cererii de strămutare, fără a analiza cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că nu a fost învestită în mod legal cu soluționarea cererii principale în cadrul căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.

În raport de dispozițiile art. 40 alin. (4) și art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, precum și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 299 alin. (1) din același cod, instanța supremă reține că în materia strămutării nu este reglementată calea de atac a recursului.

De altfel, nu se poate considera că se încalcă principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României, întrucât acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, ceea ce nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor.

Mai mult, este de netăgăduit că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, se constată că încheierea recurată nu este supusă niciunei căi de atac, iar exercitând calea extraordinară de atac, recurentul nu s-a conformat unei condiții specifice de admisibilitate a recursului.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 657 din 16 martie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 657 din 16 martie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.