ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 854/2021

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, printre altele, în baza art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, în esență, Curtea a reținut că, pe parcursul soluționării contestației formulată de contestatorul-persoană condamnată A. împotriva Sentinței penale nr. 42 pronunțată în data de 19.05.2021 în dosarul penal nr. x/2021 al Tribunalului Tulcea, acesta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, apreciind că prevederea legislativă respectivă încalcă Constituția care statuează la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."

În motivarea excepției, a susținut că acest articol arată că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanță ori de către procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță "în vigoare".

De asemenea, a criticat sintagma "în vigoare" întrucât, conform Constituției, legea penală funcționează și retroactiv.

În aceste condiții, a menționat că orice modificare pe care o decizie a Curții Constituționale o face, are efecte inclusiv asupra C. pen. vechi, care a fost abrogat - în acest sens, a invocat Decizia nr. 392 din 2017 a Curții Constituționale a României privind abuzul în serviciul, care modifică art. 248 C. pen. vechi - care a fost abrogat de art. 250 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Cu privire la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale a României cu excepția amintită mai sus, Curtea de Apel Constanța a constatat că aceasta este inadmisibilă, subliniind că este admisibilă sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții atunci când sunt întrunite cumulativ mai multe condiții.

Astfel, în ceea ce privește prima condiție, respectiv, ca excepția să fie invocată de către una dintre părți, Curtea a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost invocată de contestatorul A., în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Constanța și are în vedere neconstituționalitatea unei dispoziții care statuează condițiile de admisibilitatea a unei sesizări cu excepția de neconstituționalitate, respectiv ca actul normativ atacat să fie în vigoare la data sesizării.

De asemenea, s-a constatat că și următoarele două condiții de admisibilitate a excepției sunt îndeplinite, respectiv excepția vizează neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare și nu are ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe de altă parte, sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate presupune, în egală măsură, și examinarea unei cerințe implicite de admisibilitate care, deși nu este prevăzută în mod expres în conținutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării și funcționării Curții Constituționale. În acest sens, instanța de judecată este obligată să verifice și măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea Constituțională cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției [prerogativă recunoscută Curții Constituționale de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Referitor la condițiile de admisibilitate prevăzute Legea nr. 47/1992, republicată, în mod constant, practica judiciară a statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În speță, s-a constatat că, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate, contestatorul-condamnat a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fără a formula o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, ci tinzând la completarea/modificarea acestor dispoziții legale, ci urmărind ca, prin modificarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul eliminării condiției ca actul normativ atacat să fie în vigoare, să poată fi admisibilă sesizarea de neconstituționalitate ale prevederilor art. III din O.U.G. nr. 13/2017.

Așadar, s-a reținut că excepția invocată tinde la modificarea sau completarea normei, atribuție care nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cu care "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, asupra constituționalității acestui text de lege, s-a pronunțat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 549/3.08.2011, în cuprinsul căreia s-a arătat că "Dispozițiile art. 29 (fost art. 23) din Legea nr. 47/1992 au mai fost criticate pentru neconstituționalitate în mai multe rânduri în ceea ce privește sintagma "în vigoare". Examinând excepțiile formulate, Curtea a reținut, de exemplu, prin Decizia nr. 362 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132/28.02.2003, că art. 146 lit. d) [fost art. 144 lit. c)] din Constituție prevede în mod expres și limitativ competența Curții Constituționale, iar art. 29 [fost art. 23] alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reluând aceste dispoziții, precizează competența Curții Constituționale de a "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei". Textul supus controlului trebuie să fie în vigoare, deoarece aprecierea constituționalității privește o lege sau o ordonanță care există și care produce efecte juridice. Intervenția Curții în aprecierea constituționalității unor norme juridice care și-au încetat existența ar fi contrară rolului și funcțiilor sale stabilite prin Constituție, precum și principiului neretroactivității legii. De aceea, excepțiile de neconstituționalitate ridicate cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) [în prezent, art. 29 alin. (1)] din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt, potrivit alin. (6) [în prezent, alin. (5)] al aceluiași articol, inadmisibile, astfel că trebuiau respinse chiar de instanța de judecată printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională. Aceste argumente au fost reiterate de către Curtea Constituțională de fiecare dată când a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, exemplu fiind Decizia nr. 690 din 20 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105/3.02.2006, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566/28.07.2008, sau Decizia nr. 1.537 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54/25.01.2009. Contraargumente au fost formulate în opiniile separate la Decizia nr. 102 din 10 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655/18.10.2001, Decizia nr. 61 din 26 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269/23.04.2002, sau la Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901/12.12.2002".

În consecință, s-a reținut că este evident că promovarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate arătată nu a fost determinată de o contradicție concretă a textului criticat pentru neconstituționalitate cu prevederile constituționale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competența exclusivă de legiferare a Parlamentului în sarcina instanței de contencios constituțional.

De asemenea, s-a menționat că o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie și care poate adopta și abroga legi sau ordonanțe, iar aspectele care au legătura cu prezenta cauza, vizând anumite modificări legislative care să conducă la îmbunătățirea situației juridice a contestatorului condamnat trebuie să fie în măsură să producă efecte juridice, adică să fi fost în vigoare, conform dispozițiilor legale, la un anumit moment dat.

Față de cele ce preced, în baza art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, ca inadmisibilă.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, cuprinsă în Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în termen legal, a formulat recurs contestatorul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 08 iulie 2021, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 19.10.2021, ocazie cu care au fost luate concluziile apărării recurentului și ale Ministerului Public asupra recursului de față, ce au fost redate în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursul formulat de contestatorul A. cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, Înalta Curte amintește că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurent, în fața Curții de Apel Constanța și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de contestatorul A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

În concret, recurentul inculpat a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "în vigoare", inserată în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, motivat de faptul că în conformitate cu Constituția României, legea penală funcționează și retroactiv, iar prin menținerea prevederilor art. 29 în forma actuală, ar însemna ca toate deciziile Curții Constituționale care au vizat legi sau ordonanțe care au fost abrogate, să fie neconstituționale. Or, neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională, ceea ce nu a fost invocată. Autorul excepției tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul eliminării condiției ca actul normativ atacat să fie în vigoare pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituționalitate a prevederilor art. III din O.U.G. nr. 13/2017, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative.

În fapt, nu se critică conținutul normei legale, ci lipsurile sale, fapt care echivalează cu o solicitare de completare a acesteia, în sensul eliminării condiției ca actul normativ să fie în vigoare, să poată fi admisibilă sesizarea. O asemenea solicitare nu intră însă în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curții Constituționale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).

În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale, din care se reține Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485/8.06.2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" și nici "nu-și poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

"Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituțională nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341/11.06.2013).

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod judicios a reținut că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, cererea formulată fiind lipsită de pertinență în cauza în care a fost formulată.

În ceea ce privește solicitarea de trimitere spre rejudecare a cauzei față de împrejurarea că există un caz de incompatibilitate prevăzut de art. 64 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea excedează limitelor în care a fost învestită instanța în prezenta procedură.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnatul A., împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul A., împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 19 octombrie 2021.

GGC - GV