ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 690/2005

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 1887 din 11 mai

2004, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, a fost

admis în parte, recursul declarat de B.R.D. SA București, împotriva sentinței nr.

464/2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a

modificat sentința și acțiunea a fost admisă în parte. S-a anulat în parte,

decizia nr. 366/2002, a Ministerului Finanțelor Publice, procesul-verbal de

control nr. 4614/2002, emis de Direcția Generală de Îndrumare și Control Fiscal

din cadrul Ministerul Finanțelor Publice, în ce privește suma de 3.138.202.161

lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar

pentru luna mai 2000. Pârâtul a fost obligat să compenseze sau să restituie

această sumă, reclamantei și să mai plătească 5.175.000 lei, cheltuieli de

judecată.

Curtea a reținut în esență că

reclamanta avea achitat, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 163/2000,

impozit suplimentar, deci și cuantumul impozitului suplimentar pe luna mai

2000, astfel încât majorările de întârziere aferente sunt scutite la plată; că

societatea bancară a respectat, pe lângă dispozițiile art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 163/2000, condițiile impuse de dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 163/2000,

întrucât a achitat debitele scadente, în perioada 19 octombrie - 29 decembrie

2000.

La data de 26 mai 2004, Agenția

Națională de Administrare Fiscală, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I C.

proc. civ., a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1887 din

11 mai 2004 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

În motivarea contestației, s-a

arătat că hotărârea instanței este rezultatul unei greșeli materiale, deoarece

nu au fost respectate de către reclamantă, dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 163/2000.

Contestatoarea a mai susținut că și

obligarea la cheltuieli de judecată este rezultatul unei greșeli materiale,

deoarece Ministerul Finanțelor Publice, prin atitudinea din proces, nu a

determinat aceste cheltuieli.

Verificând cererea formulată și

decizia contestată, Curtea constată că nu sunt întrunite cerințele art. 318 alin.

(1) teza I C. proc. civ.

Greșelile invocate de contestatoare

sunt eventualele greșeli de judecată, și nu doar greșeli materiale, ele

reprezentând în realitate, motive de recurs.

Prevederile art. 318 C. proc. civ.,

se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului. Textul legal nu a urmărit să deschidă părților, calea

recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, sub motivul

că s-a stabilit eronat situația de fapt, situație la care s-ar ajunge în mod

nepermis, dacă s-ar accepta punctul de vedere al contestatoarei.

Pentru considerentele expuse,

contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 1887

din 11 mai 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ, ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2005.