ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 187/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

Banca  Română  pentru Dezvoltare a formulat acțiune la 3 august 2001,

înregistrată la Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ sub

nr.1462/2001 prin care a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice  în

calitate de  pârât și a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se

dispună anularea Deciziei nr.876 din 15 iunie 2001 emisă de pârât  prin care a

respins contestația reclamantei împotriva Hotărârii nr.12 din 10 iulie 2000,

anularea parțială a procesului verbal de  control nr.862 din 12 mai 2000,

respectiv a capitolului III lit .A  pct. 1 „Constituirea provizoanelor

specifice de risc” și obligarea pârâtului să îi restituie suma de

103.834.692.806 lei reprezentând  impozit pe profit  achitat  în plus în

exercițiile financiare 1996-1999, și la cheltuieli de judecată.

In

motivarea acțiunii reclamanta a susținut că în conformitate cu declarațiile de

impunere aferente exercițiilor financiare pentru perioada 1996 -1999 a  achitat

suplimentar suma ce o solicită a fi restituită, dar  în urma controlului de

specialitate efectuat de organele financiare ce a vizat  perioada 1 ianuarie

1997 -31 decembrie 1999 s-a reținut prin actul  încheiat, procesul verbal

nr.826/2000 că suma  achitată  suplimentar a fost doar de 15.966.071.730 lei,

și că datorează majorări de întârziere  în cuantum de 83.356.227.244 lei.

Nefiind de acord cu  aceste constatări a formulat obiecțiuni în temeiul Legii

nr.105/1997, privind hotărârea nr.12 /10 iulie 2000 emise de pârât  prin care

s-a stabilit că suma achitată suplimentar  cu titlu de impozit pe profit este

de 23.270.376.008 lei,  iar majorările de întârziere nu au fost  diminuate la

66.280.252.585 lei.

Impotriva

acestei hotărâri cu nr.12/2000 a formulat contestație iar  pârâtul prin Decizia

nr. 876 din 15 iunie 2001 a respins contestația ca neîntemeiată. A precizat  în

acțiune reclamanta, că această Decizie nr.876/2001 este nelegală, obiectul

litigiului fiind incorect  analizat prin  nerecunoașterea ca deductibilă a unei

părți din provizoanele de risc de credit  constituite, fiind greșit reținute și

sumele contestate, iar majorările de întârziere  nu pot fi calculate,

beneficiind de prevederile O.U.G.nr.163/2000, concluziile organelor  financiare

fiind în contradicție cu  concluziile B.N.R., aceleași organe aplicând eronat

și dispozițiile Legii nr.3/1994 și HG nr.335/1995.

Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ prin sentința nr. 784 din 10

septembrie 2002 a  admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr.876/2001 și

în parte procesul verbal nr.862/2000, respectiv Capitolul III lit. A pct. 1.

Constituirea provizoanelor specifice de risc” și a obligat pârâtul să restituie

reclamantului suma de 103.834.692.806 lei, reprezentând  impozit pe profit

achitat suplimentar în exercițiile  financiare  aferente  anilor 1996-1999.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond sesizată și-a  însușit

concluziile expertizei efectuate în cauză și anume că provizoanele specifice de

risc de credit au fost corect calculate și înregistrate în evidența  contabilă

a Băncii în perioada 1997-1999, cu respectarea reglementărilor B.N.R., anume

Normele  nr.3/1994, art.45 din Legea nr.58/1999  și a prevederilor H.G.

nr.335/1994, astfel că  impunerea făcută de organele de  control financiare

prin reconsiderarea  amintitelor provizoane este  nelegală. A mai reținut

instanța de  fond în motivarea soluției sale  că operațiunea de constituire și

deducere fiscală poate fi considerată o amânare a plății impozitului până la

momentul în care creditele și dobânzile  sunt  rambursate, că Decizia nr. 876/2001

nu are în motivarea sa temeiul legal pentru recalcularea masei impozabile.

Impotriva

acestei sentințe a fost  declarat recurs  de  către Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București și de  către Ministerul Finanțelor Publice.

In

recursul său  Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut  că

instanța prin hotărârea pronunțată a făcut o greșită aplicare a prevederilor

cuprinse  în H.G. nr.335/1994, art. 45 din Legea nr.58/1998 și Normele nr.3 și

4/1994 ale B.N.R. și art.4  din O.G.  nr.70/1994, astfel încât  greșit  este

reținut că provizoanele de risc au fost corect determinate de reclamantă , și

nelegal s-a ajuns la obligarea restituirii către  aceasta a sumei de

103.834.692.806 lei ca impozit pe profit achitat suplimentar  în exercițiile

financiare 1996 – 1999. Un alt motiv de recurs privește  lipsa rolului activ

cerut de art.129 C.proc.civ., instanța de fond  nepunând  în vedere reclamantei

să-și precizeze  obiectul cererii și  în raport de Hotărârea nr.12/2000, care a

fost contestată și soluționată prin Decizia nr. 876/2001, obiect al litigiului

prevăzut. In esență se invocă ca motiv de casare cel precizat  de art. 304

pct.9 din codul de procedură civilă, sentința nr.784/2002 este nelegală fiind

pronunțată cu greșita aplicare a legii.

Recursul

Ministerului Finanțelor Publice a  criticat sentința sub  incidența  aceluiași

motiv de  casare prevăzut de art.304 pct.9, instanța pronunțând hotărârea  cu

aplicarea greșită a legi, în esență fiind prevăzute  ca fiind greșit

interpretate actele normative incidente în cauză HG nr.335/1994, Normele nr. 3

și 4 ale B.N.R. cu privire la  clasificarea creditelor și constituirea

provizoanelor de risc, art.44 din Legea nr.58/1998 și prevederile  O.G.

nr.70/1994 cu privire la deductibilitatea fiscală.

Recursurile

sunt fondate.

Instanța

de fond a considerat,  înscriindu-și  concluziile raportului de expertiză

contabilă efectuat în dosar, că provizoanele specifice de risc au fost

constituite pentru anii 1997-1999 cu respectarea legislației în vigoare și

incidenta la speță, respectiv art.2  din HG nr.335/1995 privind regimul

constituirii, utilizării și deductibilității, art.45 din Legea nr. 58/1999 ca

și normele 3 și 4 /1994 ale B.N.R.

Instanța

ca și expertul a făcut o greșită aplicare a  acestor norme.

In

conformitate cu prevederile art.5 din H.G. nr.335/1994 nu vor beneficia de

deductibilitate fiscală provizoanele constituite peste limitele prevăzute  în

art.1 și 2, precum și cele constituite  în alte moduri decât  cele prevăzute în

acest act normativ.

Prin

actul de control, proces-verbal nr. 862/20 mai 2000 organele de verificare

financiară au reținut că în perioada supusă analizei, reclamanta  intimată a

constituit provizoane de risc nedeductibile fiscal  în sumă de 173.948.720.319

lei, prin încălcarea prevederilor art. 2  din H.G. nr.335/1995 și  art.4 din O.G.

nr.70/1994, provizoane cu care au fost majorate cheltuielile deductibile

fiscal, această operațiune nelegală conducând la diminuarea profitului

impozabil și în mod  direct a impozitului pe profit.

Aceasta

constituire a provizoanelor specifice de risc  nedeductibile fiscal s-a  făcut

prin determinarea eronată a  expunerii nete ca urmare a faptului că  expunerea

brută, respectiv soldul creditelor și a dobânzile neîncasate, nu a fost

diminuată cu valoarea garanțiilor și a colateralelor acceptate de bancă la

semnarea contractelor de împrumut, fiind luate în calcul valori diminuate sau

în alte  cazuri nefiind luate în calcul valoarea nici unei garanții.

Rezultă

din dosar că reclamanta intimată din motive de prudență bancară  a  diminuat

ulterior, unilateral valoarea garanțiilor,motiv pentru care aceste provizoane

constituite în plus, nu pot fi deductibile la calculul profitului impozabil.

Regimul

deductibilității fiscale a provizoanelor constituite de bănci  intră în

domeniul de strictă competență al organelor MFP, BNR în acest domeniu  putând

constata doar dacă  societățile bancare respectă  ori nu, normele  prudențiale

în activitate proprie.

Cum  în

cauză, reclamanta intimată, și-a constituit provizoanele specifice de risc prin

determinarea eronată, prezentate de organele Ministerului Finanțelor Publice,

în actul de control, sentința Curții de apel București, secția de contencios administrativ

și expertiza  însușită de instanță, este nelegală, făcându-se o greșită

interpretare și aplicare a normelor legale,  impunerea stabilită de organele

de  control prin reconsiderarea acestor provizoane fiind corect și legal

stabilită.

Inalta

Curte de Casație și Justiție, constată că de asemenea  în mod legal și în mod

corect a fost stabilită majorarea bazei impozabile  cu provizoanele de risc

constituite pentru credite la  care soldul  creditelor și al dobânzilor  nu a

fost diminuat cu garanțiile materiale din contractele de creditare sau a fost

diminuate prin aplicarea unor coeficienți de risc ce  contravin dispozițiilor

legale.

Motivarea

expertului  și a instanțelor de fond ca prin operațiunea  de constituire și

deducere fiscală se realizează numai o amânare a plății  impozitului până la

rambursarea creditului și a dobânzii, este  și aceasta eronată  deoarece prin

contractele de credit se pot stabili  perioade de rambursare diferite de anul

fiscal, astfel că modalitatea de  calcul a băncii influențează impozitul pe

profit aferent exercițiului financiar.

Curtea

constată că în raport  de prevederile art.19 din O.U.G. nr.70/1994 completată

și modificată prin O.U.G. nr.217/1999, în mod  legal  au fost stabilite și

majorările de întârziere prin actul de  control aceeași obligație fiind

stabilită  și prin art..13 din O.U.G. nr.11/1996.

Se

reține  deci că prin interpretarea greșită a legii instanța de fond nu a

aplicat corect prevederile H.G. nr.335/1995, și anume prevederile art.5 în

sensul că nu vor beneficia de  decutibilitate fiscală provizoanele constituite

peste limitele prevăzute  în art.1 și 2, precum și cele constituite în alte

moduri decât  cele prevăzute  în această hotărâre,  în cauză organele de

control financiar  au demonstrat determinările eronate și modalitățile

folosite, instanța pronunțând o sentință nelegală.

Pe cale

de  consecință, recursurile se rețin a fi fondate, astfel că se vor admite ca

atare, va fi casată sentința nr.784/10 septembrie 2002, iar în fond se va

respinge acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite  recursurile

declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva  sentinței civile nr.784 din 10

septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ.

Casează sentința atacată

și pe fond, respinge acțiunea.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  22 ianuarie 2004.