ÎCCJ, Decizia nr. 83/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2000, precizată ulterior, reclamanta SC S.R. SRL București a solicitat anularea deciziei nr. 1266 din 27 septembrie 2000, emisă de Direcția generală de soluționare a plângerilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, anularea dispoziției nr. 93 din 11 mai 2000 și hotărârii nr. 290 din 13 august 1999 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, precum și a procesului verbal de control nr. 7915 din 14 iunie 1999, întocmit de organul fiscal teritorial în colaborare cu organe de control din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, Direcția Generală de Control.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că autoritățile fiscale au apreciat, în mod greșit, că sumele confiscate pot fi considerate venituri pentru determinarea profitului impozabil. Prin sentința nr. 630 din 15 mai 2001, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ a respins acțiunea, ca nefondată. Curtea Supremă de Justiție, secția contencios administrativ, prin decizia nr. 2535 din 3 iulie 2002, a admis apelul declarat de reclamantă, împotriva hotărârii primei instanțe și a casat hotărârea atacată, numai în partea privind obligarea la plata sumei de 433.415.988,96 lei aferentă veniturilor confiscate, în cuantum de 1.140.568.592 lei și a majorărilor de întârziere calculate la această sumă, precum și cu privire la restituirea sumei menționate.

Prin aceeași hotărâre, cu privire la această parte, instanța de control judiciar a dispus trimiterea cauzei primei instanțe, spre rejudecarea, în sensul efectuării unei expertize de specialitate, prin care să se stabilească cuantumul actualizat al majorărilor de întârziere ce urmează a fi restituite reclamantei. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că sumele confiscate nu pot fi supuse, concomitent, regimului de confiscare și regimului de impozitare. Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că instanța s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) din O.G.

nr. 70/1994, precum și ale art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 217/1999, potrivit cărora „confiscările sunt cheltuieli nedeductibile”. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate, respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea hotărârii primei instanțe. Recursul în anulare este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport de dispozițiile menționate, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești apare ca fiind reglementată, în prezent, prin normă constituțională.

Din economia textului menționat, rezultă că acesta nu se aplică direct, legea fundamentală stabilind un principiu și că determinarea sistemului căilor de atac corespunzător principiului menționat revine legii procesuale. Prin C. proc. civ. a fost reglementat un sistem coerent al căilor de atac, precis determinat sub aspectul ierarhiei acestora și condițiilor de exercitare. Una din regulile comune, pentru folosirea căilor de atac prevăzute de legea procesuală civilă, privește existența unei hotărâri judecătorești pe care legea o declară ca fiind susceptibilă de a fi supusă reformării sau retractării, după caz. Sub acest aspect, potrivit art. 330 C. proc. civ., în vigoare la data declarării prezentului recurs în anulare, această cale de atac poate fi exercitată de procurorul general, împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile.

În cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, împotriva unei decizii prin care secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, ca instanță de recurs, a casat în parte sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei primei instanțe pentru rejudecare, numai cu privire la partea casată. În raport de dispozițiile art. 330 C. proc. civ., pentru a fi susceptibilă de a fi atacată cu recurs în anulare, decizia menționată trebuie să fie irevocabilă. Potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., sunt irevocabile „hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”. Prin art. 377 alin. (2) C. proc.

civ., s-a stabilit că mai sunt irevocabile hotărârile date în primă instanță fără drept de apel și nerecurate, hotărârile date în primă instanță, dar care nu au fost atacate cu apel, precum și hotărârile date în apel și care nu au fost recurate. Din economia textului legal menționat, rezultă că determinarea unei hotărâri judecătorești, ca fiind irevocabilă, privește forța legală, în sensul soluționării fondului dreptului și intrarea acesteia în autoritatea lucrului judecat. Nu are acest caracter hotărârea de casare cu trimitere, așa încât aceasta nu face parte din categoria hotărârilor prevăzute de art. 330 C. proc. civ., susceptibile a fi atacate cu recurs în anulare. Or, a recunoaște unei hotărâri o cale de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală civilă, apare ca o încălcare a dispoziției menționate din legea fundamentală și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 2535 din 3 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca inadmisibil. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.