ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 368/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC G.C. SRL a solicitat anularea

deciziei nr. 234/2002, a Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală

deSoluționare a Contestațiilor, prin care s-a respins, în mod nejustificat,

contestația formulată împotriva Notei de constatare nr. 184194 din 20 iunie 2001,

a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat

București, fiind astfel prejudiciată societatea cu suma de 584.188.156 lei.

În motivarea acțiunii, se arată că

organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor Publice București au

reținut obligația societății de a achita la bugetul de stat, suma de

672.380.533 lei, cu titlu de majorări de întârziere a impozitului pe venit, iar

ulterior, prin decizia nr. 330/2001, Ministerul Finanțelor Publice a anulat

parțial procesul-verbal nr. 61483, pentru suma de 1.064.408.190 lei, dispunând

efectuarea unui nou control.

În urma reverificării, la 12 aprilie

2001, prin procesul-verbal de control nr. 160469/2001, s-a reținut că

societatea a achitat sumele datorate ca impozit pe venit, anterior datei de 31

octombrie 2001, situație în care beneficiază de facilitățile acordate prin

O.U.G. nr. 163/2000, majorările de întârziere fiind scutite la plată; cu

această ocazie, s-a stabilit că majorările de întârziere sunt în sumă de

1.260.106.919 lei, față de calculele anterioare, de 672.380.533 lei.

Dar, la 24 septembrie 2001, i s-a

comunicat Nota de constatare nr. 184194/2001, prin care s-a stabilit că

datorează majorări de întârziere de 584.188.156 lei, iar Ministerul Finanțelor

Publice, prin decizia nr. 234 din 26 martie 2002, a respins în mod nelegal

contestația, având în vedere că, societatea beneficiază de dispozițiile O.U.G.

nr. 163/2001.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 624 din 13 iunie 2002, a

respins acțiunea.

În considerentele sentinței, prima

instanță a redat actele administrative, întocmite de autoritățile financiare,

în succesiunea menționată și în acțiunea reclamantei; după care s-a referit la

Nota de constatare încheiată la 20 iunie 2001, care completează procesul-verbal

de control, arătând că prin aceasta s-a stabilit că reclamanta beneficiază de

prevederile O.U.G. nr. 163/2000, numai pentru suma de 672.380.533 lei, așa cum

a solicitat prin cererea depusă la organul fiscal; totodată, a arătat că

reclamanta avea posibilitatea să depună o nouă cerere pentru scutire la plată,

și pentru suma de 584.188.156 lei, majorări de întârziere, din suma totală de

1.256.498.689 lei; dar, cum pentru această sumă reclamanta nu a depus cerere

pentru scutire la plată, s-a compensat cu T.V.A. de rambursat.

Apoi, s-a reținut că s-a impus

compensarea acestei sume, cu T.V.A. de rambursat, pentru ca reclamanta să poată

beneficia de scutire la plata majorărilor de întârziere aferente impozitului pe

profit, de 672.380.533 lei, conform O.U.G. nr. 163/2000; că, în situația în

care organul de control nu opera această compensare, reclamanta nu îndeplinea

condițiile legale, pentru a beneficia de facilitățile prevăzute de ordonanță.

Împotriva sentinței a declarat recurs

SC G.C. SRL, pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență: întâi,

că, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de probă și apărărilor

formulate, respectiv că în mod nejustificat s-a revenit la măsura inițială –

legală – de a fi scutită societatea de plata întregii sume, reprezentând

majorări de întârziere la plata impozitului pe profit; în al doilea rând, că,

soluția este motivată cu încălcarea normelor legale, întrucât s-a atribuit

reclamantei, o culpă inexistentă.

Recursul este fondat, pentru

următoarele motive:

Astfel, reclamanta susține că, cu

ocazia reverificării, dispuse prin decizia nr. 330 din 12 martie 2001, a

solicitat să se aibă în vedere întreaga sumă de 1.260.106.919 lei, ca fiind

scutită de plată, în temeiul O.U.G. nr. 163/2000, fapt acceptat de organele de

control, care au întocmit procesul-verbal nr. 160469 din 12 aprilie 2001,

potrivit căruia majorările de întârziere sunt scutite de plată.

Dar, prima instanță, fără a examina

sub acest aspect, cauza, respectiv a verifica dacă, în adevăr a fost sau nu

contestată și suma de 584.188.156 lei, așa cum se susține, a respins acțiunea,

motivând că pentru această sumă nu există cerere de scutire de plată.

Referitor la acest aspect, este de

observat că suma de 584.188.156 lei a făcut obiectul contestației în faza

procedurii prealabile, iar contestația a fost respinsă prin decizia nr. 234 din

26 martie 2002, a Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, cu motivarea, printre altele, că acordarea

facilităților, prevăzute de O.U.G. nr. 163/2000, pentru această sumă, nu este

fundamentată legal; totodată, că diferența de la nivelul sumei cerute de

societate, până la totalul majorărilor constatate ca datorate, reprezintă

majorări de întârziere suplimentare, stabilite de către organele de control, ca

obligații de plată.

Or, prima instanță era obligată să

se pronunțe și asupra acestui aspect, ca mijloc de apărare, formulat de

reclamantă, în sensul că beneficiază de facilitățile prevăzute de O.U.G. nr.

163/2000, pentru întreaga sumă contestată; prin enunțarea ideii că pentru suma

de 584.498.689 lei, societatea nu a formulat cerere, instanța nu s-a pronunțat

asupra apărării formulate, având în vedere că la această sumă se face referire

și în actele administrative întocmite în faza procedurii prealabile.

Așadar, în afară de faptul că

instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare formulat de reclamantă,

ceea ce constituie motiv de casare, potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ.,

hotărârea este și nemotivată, sub acest aspect.

În consecință, recursul apare

fondat, urmând să fie admis, casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare,

pentru ca instanța să se pronunțe și asupra apărărilor formulate de reclamantă

și totodată, hotărârea să fie motivată, cu respectarea dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC G.C.

SRL București, împotriva sentinței nr. 624 din 13 iunie 2002, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 ianuarie 2003.