ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 196/2004

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr.868 din 19 iunie 2001, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ în dosarul nr.734/2001 s-a admis

acțiunea formulată de către reclamanta SC „C” SA București împotriva pârâtului

Ministerului Finanțelor Publice, s-a anulat decizia nr.275 din 28 februarie

2001 și procesul verbal de control nr.575333 din 31 mai 2000 și a fost

exonerată reclamanta de plata sumei de 875.828.849 lei reprezentând 302.649.029

lei impozit pe profit și 573.179.820 lei majorări de întârziere.

Soluționând

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei hotărâri,

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ prin decizia

nr.3330 din 6 noiembrie 2002 a admis recursul, a casat sentința atacată și a

trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru a fi citată în cauză

și Administrația finanțelor publice, sector 4 București. S-a reținut de

asemenea că este necesară suplimentarea probelor cu acte și o expertiză

tehnică, pentru dovedirea susținerilor părților.

Judecând

cauza în fond după casare, Curtea de Apel București a reținut că reclamanta a

fost obligată prin procesul verbal de control nr.575333 din 31 mai 2000 să

vireze la bugetul statului, suma de 875.828.849 lei, aferentă perioadei 17

noiembrie 1994 – 31 octombrie 1999, reprezentând impozit pe profit și majorări

de întârziere, organul de control considerând că activitatea societății

reclamante este de prestări servicii, iar nu de producție. Instanța de fond

constatând că actele depuse la dosar sunt suficiente și fac dovada că

reclamanta desfășoară o activitate de producție, prin sentința civilă nr.292

din 5 martie 2003 a admis acțiunea formulată de reclamanta SC „C” SA București

împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația finanțelor

publice, sector 4 București. A anulat decizia nr.275 din 28 februarie 2001 a

Ministerului Finanțelor Publice și procesul verbal nr.575333 din 31 mai 2000 al

Administrației finanțelor publice, sector 4 București, exonerând reclamanta de

plata sumei de 875.828.849 lei reprezentând impozit pe profit și majorări de

întârziere.

Și

această sentință a fost atacată cu recurs de către pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și de Administrația finanțelor publice, sector 4 București.

Ministerul

Finanțelor Publice critică hotărârea atacată pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând în esență că, în mod nelegal a reținut instanța că

reclamanta beneficiază de prevederile art.5 lit.a din Legea nr.12/1991 privind

impozitul pe profit, aceasta desfășurând activitate de prestări servicii, iar

nu de producție. S-a  susținut în motivele de recurs că, întrucât reclamanta

își desfășoară activitatea în același spațiu comercial cu S.C. „P.C.” SRL,

amândouă societățile având același obiect de activitate, faptic nu se poate

separa activitatea reclamantei de a celeilalte societăți, cu atât mai mult cu

cât acționarii de la societatea reclamantă sunt acționari și la S.C. „P.C.” SRL.

S-a mai susținut că cele două societăți nu au gestiuni separate pentru

consumurile de materiale necesare desfășurării activității, reclamanta începând

să desfășoare activitate de producție din anul 1996,  respectiv de la data

expirării perioadei de scutire de plata impozitului pe profit pentru S.C. „P.C.”

SRL, firmă la care asociații din cadrul societății reclamante sunt implicați.

Examinând

cauza în funcție de recursul formulat de Ministerul   Finanțelor   Publice,   cât

și   potrivit  art.304

1

C. proc. civ. Curtea va constata că

recursul este fondat pentru următoarele considerente.

Potrivit

prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unei probe sunt obligatorii pentru instanța de

rejudecare.

Or,

analizând considerentele deciziei nr.3330 din 6 noiembrie 2002 a Curții Supreme

de Justiție, secția de contencios administrativ și analizând soluția atacată cu

recurs se constată că, instanța de rejudecare nu s-a conformat prevederilor

legale, mai sus citate, respectiv necesitatea suplimentării probelor cu acte și

o expertiză tehnică pentru a stabili dacă societatea reclamantă are salariați

proprii, dacă prelucrează ca însăși materiile prime, dacă  deține utilaje

specifice desfășurării activității de producție, dacă există și cum este

organizat fluxul tehnologic, toate în raport cu folosirea spațiilor de

producție și anexelor, în comun cu o altă societate comercială.

Astfel

fiind, soluția va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare, potrivit

dezlegărilor date în prima decizie de casare, urmând ca celelalte critici

formulate în recursul de față să fie cercetate ca apărări de către instanța de

fond.

Recursul

declarat de Administrația finanțelor publice, sector 4 București este tardiv.

Astfel,

potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Or, în

cauză, hotărârea a fost comunicată la 14 aprilie 2003   iar împotriva acesteia,

pârâta a declarat recurs la 5 mai 2003, deci peste termenul legal, recursul

urmând a fi respins ca tardiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile

nr.292 din 5 martie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ.

Casează

sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Respinge

ca tardiv, recursul declarat de Administrația finanțelor publice, sector 4

București.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2004.