ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6906/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6906/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data 5
noiembrie 2001, reclamanta B.I.R. SA, bancă în faliment, prin lichidator SC
R.V.A. SA, a solicitat instanței să dispună anularea deciziei nr. 1436 din 25
septembrie 2001, emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a procesului-verbal
de control încheiat la data de 12 aprilie 2001, întocmit de organele de control
din Direcția de Control Fiscal din cadrul Direcției Generale a Finanțelor
Publice a municipiului București, în privința pct. 1 și 2 din dispozitiv și obligarea
la restituirea sumei de 4.726.215.555 lei, plătite pârâtelor, în urma înscrierii
la masa credală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta,
prin lichidator, a arătat că la data de 12 aprilie 2001, organele fiscale au
încheiat actul de control, prin care au stabilit obligații fiscale, în sumă
totală de 4.043.346.462 lei, 64.343,11 mărci germane și 22625,97 BEF.
Prin decizia nr. 1436/2001 s-a admis
contestația reclamantei, numai cu privire la impozitul pe salarii, de 650.685
lei și 294.750 lei, majorări de întârziere; 1.082.501 lei, penalități și
311.755.000 lei, diferență provizioane.
Reclamanta a criticat decizia pronunțată
de pârâtul Ministerul finanțelor Publice, arătând că:
- organele fiscale au refuzat
nejustificat să dea curs solicitării sale, de a se efectua un control pentru
impozitul pe profit pe anii 1996 și 1998, deși existau date noi care justificau
aceste controale;
- organele fiscale nu au controlat
toate documentele B.I.R., aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii
falimentului;
- nu se puteau calcula majorări de
întârziere, atâta timp, cât societatea avea depuse cereri de restituire sau de
compensare;
- în mod eronat organele fiscale au
calculat majorări de întârziere, după data deschiderii procedurii de faliment;
- în mod eronat organele fiscale au
reținut că datorează impozit pe salarii, în sumă de 1.633.621.473 lei, deși la
data de 10 iulie 2000, datora numai 853.649.895 lei și această sumă trebuia compensată
din impozitul virat în plus;
- suma de 350.083.121 lei,
reprezentând impozit pe dobânzi, este nelegal stabilită, deoarece conform art. 9,
această sumă era cuprinsă în suma de 1.252.093.865 lei, compensată deja de
bancă și prin urmare, nu erau datorate nici majorări de întârziere și
penalități;
- că nu datorează impozit pe
veniturile persoanelor juridice și fizice nerezidente, nefiind aplicabile Convențiile
pentru evitarea dublei impuneri;
- în privința T.V.A. aferentă
veniturilor realizate de persoanele fizice nerezidente, a susținut că organele
de control au utilizat cursuri valutare greșite;
- cu privire la T.V.A. aferentă obligațiilor la intern, a invocat faptul că a efectuat compensări, rămânând o
diferență pentru care nu au fost calculate majorări de întârziere, întrucât aveau
termene scadente ulterioare;
- în ceea ce privește provizioanele
de risc, B.I.R. a considerat că a procedat corect din punct de vedere legal și
prudențial bancar;
- în ceea ce privește suma cu care
Ministerul Finanțelor Publice s-a înscris la masa credală, sumă achitată de B.I.R.,
s-a arătat că ea trebuie restituită, având în vedere că procesul-verbal de control
este nelegal.
Curtea de Apel București, secția de contencios
administrativ, prin sentința civilă nr. 1129 din 21 noiembrie 2002, a respins acțiunea
reclamantei, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe,
reclamanta a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,
în principal sub următoarele aspecte:
- instanța a pronunțat o hotărâre
care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau conține motive străine de
natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
- instanța a pronunțat o hotărâre. interpretând
greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul vădit
neîndoielnic al acesteia, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.
civ.;
- hotărârea atacată este lipsită de
temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art. 304
pct. 9 C. proc. civ.;
- instanța nu a luat în considerare
în mod corect, raportul de expertiză efectuat în cauză, dispozițiile legale
incidente și calculele corecte privind suma datorată.
Recursul este nefondat, pentru
considerentele ce se vor arăta:
Susținerea recurentei, referitoare
la faptul că instanța de fond nu a ținut seama de concluziile raportului de expertiză,
nu poate fi reținută, având în vedere că toate părțile în proces au formulat
obiecțiuni, fiecare în parte arătând motivat care sunt considerentele pentru
care nu sunt de acord, în tot sau în parte, cu concluziile expertizei, instanța
având posibilitatea de a analiza argumentele fiecăruia.
Pe de altă parte, expertiza
contabilă este un mijloc de probațiune judiciară, instanța nefiind legată de concluziile
expertizei, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera
apreciere a judecătorului, ca toate celelalte mijloace de probă.
Referitor la provizioanele specifice
de risc, cu ocazia controlului s-a constatat că reclamanta a constituit
provizioane specifice de risc, fără a lua în calcul, valoarea integrală a
garanțiilor acceptate la momentul contractării împrumutului, încălcând, astfel,
dispozițiile art. 2, 3 și 5 din H.G. nr. 335/1995 și art. 4 din O.G. nr. 70/1994.
Raportând la actele normative
menționate, instanța de fond, în mod corect a reținut că recurenta-reclamantă,
prin scăderea din expunerea brută a garanțiilor materiale diminuate, a încălcat
dispozițiile legale mai sus invocate.
Prin urmare, în conformitate cu art.
5 din H.G. nr. 335/1995 și art. 4 din O.G. nr. 70/1994, cheltuielile privind provizioanele
specifice de risc, constituite în alte moduri, decât cele precizate prin actele
normative în vigoare, precum și cele stabilite peste limita legală, nu sunt
deductibile din punct de vedere fiscal.
Astfel, în mod legal organul de control
nu a acceptat, ca fiind cheltuieli deductibile fiscal la calculul profitului
impozabil, provizioanele constituite peste limita legală.
Cu privire impozitul pe veniturile
realizate în România de persoane nerezidente, organele de control au constatat
că în perioada octombrie 1997 - iulie 2000, recurenta-reclamantă a efectuat
plăți externe, pentru care nu a reținut la sursă și nu a virat impozitul pe
veniturile persoanelor nerezidente. Întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut
dovada că impozitul a fost achitat, în mod legal organele de control au aplicat
cotele de impozitare prevăzute de actele normative în materie, respectiv 15% la
plățile efectuate către R. Austria și 10%, până la data de 31 decembrie 1998 și
5%, începând cu data de 1 ianuarie 1999, pentru plățile efectuate către firma S.
Belgia.
În conformitate cu art. 4 alin. (3)
din O.G. nr. 47/1997 și art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 83/1998, în vigoare la
data emiterii actelor administrative, nereținerea la sursă a impozitului
datorat sau nevărsarea acestuia la bugetul de stat, se sancționează cu
penalități de 100% din impozitul ce trebuia reținut și vărsat.
Prin urmare, organul de control
constatând că recurenta-reclamantă nu a reținut și virat impozitul aferent
plăților externe, către cele două firme, în mod legal a stabilit în sarcina acesteia,
și penalități de 100% din impozitul ce trebuia vărsat.
Referitor la majorările de
întârziere, în cuantum de 1.368.136.596 lei și acestea sunt datorate de societatea
recurentă, întrucât potrivit art. 13 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea
creanțelor bugetare „orice obligație neachitată la scadență generează plata
unor majorări de întârziere, calculate pentru fiecare zi de întârziere,
începând cu ziua imediat următoare scadenței obligației bugetare, până la data
realizării sumei datorate inclusiv”.
Rezultă că majorările de întârziere
sunt atrase de încălcarea normelor legale referitoare la termenele de plată a
sumelor datorate bugetului statului, fiind sancțiuni de drept financiar.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 108
din Secțiunea a 6-a din Legea falimentului nr. 64/1995, recurenta-reclamantă
avea obligația să achite chiar și în caz de faliment, creanțele statului
reprezentând impozite și taxe.
În raport cu cele ce preced, sentința
pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, iar recursul nefondat,
urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.I.R.
SA, prin lichidator SC R.V.A. SA București, împotriva sentinței civile nr. 1129
din 21 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios
administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 14 septembrie 2004.