ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 324/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 324/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20

octombrie 2004, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs

împotriva sentinței civile nr. 1700 din 13 septembrie 2004, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 1514/2004,

solicitând admiterea recursului și respingerea în totalitate a acțiunii

formulate de reclamantă (respectiv, și pentru sumele reprezentând T.V.A. pentru

activități nebancare).

În motivarea recursului se susține

că atât reclamanta, în acțiune, cât și expertul contabil desemnat în cauză a

efectua expertiza dispusă de instanță, nu motivează în nici un fel afirmația

potrivit căreia activitatea de verificare a garanțiilor prezentate de clienți

pentru obținerea creditului, reprezintă o componentă a comisionului general de

analiză perceput la acordarea creditelor.

A mai precizat recurenta că nici nu

există nici un act ori vreun alt mijloc de probă, care să fundamenteze

concluziile expertului contabil, astfel încât concluziile expertului rămân la

valoarea de simple afirmații, neputând să stea la baza hotărârii instanței.

Mai mult, a precizat recurenta, din

cuprinsul acțiunii reclamantei, precum și din actele depuse de reclamantă, în

susținerea acțiunii, nu reiese în nici un fel, în ce constă activitatea de

analiză, în vederea acordării de credite, desfășurată de bancă, pentru a se

putea stabili că verificarea garanțiilor face parte din activitatea de creditare.

S-a mai susținut de recurentă că,

prin concluziile sale, în ceea ce privește activitățile bancare, concluziile

expertului contabil exced cadrului legal stabilit prin Legea nr. 33/1991,

privind activitatea bancară și Legea nr. 58/1998, legea bancară. Astfel, a

precizat recurenta, potrivit art. 15 - 24 din Legea nr. 33/1991 și a art. 8 din

Legea nr. 58/1998, printre activitățile bancare, nu figurează și aceea de

evaluare a patrimoniului, deci reclamanta nu poate beneficia de scutirea de T.V.A.,

deci în mod corect organele de control au stabilit că reclamanta are obligația

plății de T.V.A. pentru veniturile obținute din aceste activități.

Recurenta a mai menționat în

recursul declarat că verificarea garanțiilor prezentate de clienți pentru

obținerea creditelor, este o activitate de evaluare a patrimoniului (respectiv

a bunului, mobil sau imobil, care reprezintă garanția).

S-au mai invocat de recurentă, în

sprijinul recursului declarat, dispozițiile O.U.G. nr. 33/1998, cu privire la

modificarea și completarea art. 6 din O.G. nr. 3/1992, privind T.V.A., din care

rezultă că băncile, persoane juridice române, sunt scutite de T.V.A. pentru

activitățile prevăzute de Legea bancară nr. 58/1998, cu excepția activităților

menționate la pct. 1 - 6, printre care și prestările de servicii care nu sunt

efectuate în exclusivitate de bănci, ca de exemplu: expertizele de studii de

fezabilitate, acordare de consultanță, evaluări de patrimoniu, închirieri de

spații, cazare, etc.

Deci, cum activitatea de evaluare de

patrimoniu a clienților la acordarea de credite nu face parte din activitățile

bancare stabilite de Legea bancară nr. 58/1998 (și anterior de Legea nr. 33/1991);

art. 6 pct. A lit. h) din O.G. nr. 3/1992, republicată, astfel cum a fost

modificată prin O.U.G. nr. 33/1998 și cum această activitate nici nu face parte

din activitățile efectuate în exclusivitate de către bănci, rezultă că

activitatea de evaluare a patrimoniului nu este scutită de T.V.A.

Sentința nr. 1700 din 13 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, a mai fost atacată și de

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili care a susținut, de

asemenea, modificarea sentinței atacate și în fond, respingerea acțiunii

promovate de reclamanta B.C.A. SA.

S-a susținut că instanța de fond a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 105

alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, s-a considerat de instanță

că Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili are calitate

procesuală pasivă, deși în cauză, actele administrative atacate sunt decizia nr.

813 din 30 mai 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și procesul-verbal nr.

10030 din 5 mai 2001, emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București, întrucât Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili în raport cu prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice

nr. 3/2003, are în administrare B.C.A., ca urmare a intrării în faliment.

Recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili susține că

nu are calitate procesuală pasivă.

Cât privește fondul cauzei,

recurenta a susținut că sentința este nelegală, întrucât evaluarea de

patrimoniu nu este o prestare de serviciu efectuată în exclusivitate de bancă,

pentru ca reclamanta să beneficieze de scutirea de T.V.A.

Sentința nr. 1700 din 13 septembrie 2004, a Curții de Apel București, a mai fost recurată și de SC B.C.A. SA (bancă în faliment),

susținându-se că se impune restituirea de la bugetul statului, a sumei de

4.000.394.881 lei, în loc de 1.297.139.727 lei, reprezentând impozit pe profit

virat în plus în anul 1998.

Recurenta a susținut că prin acest

recurs contestă doar sumele referitoare la impozitul pe profit și la majorările

de întârziere aferente prin neluarea în calcul a provizioanelor deductibile

fiscal, calculate conform Normelor Băncii Naționale a României nr. 3/1994 și cu

prevederile H.G. nr. 335/1995, celelalte obligații de plată stabilite prin

procesul-verbal de control nr. 10030 din 3 ianuarie 2001 și a deciziei nr. 813

din 30 mai 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, fiind desființate de

instanță.

A mai precizat recurenta că nu

datorează penalități de întârziere, întrucât a făcut cerere de restituire a

acestor sume, care, de altfel, fuseseră plătite.

A considerat recurenta, că nu datora

impozit pe profit, întrucât nivelul provizioanelor de risc era corect stabilit

de bancă.

Sub acest aspect, recurenta a

susținut că decizia prin care Ministerul Finanțelor Publice a respins plângerea

băncii, referitoare la diminuarea impozitului pe profit, a fost întemeiată pe

adresa nr. 142019/2000 ,a Direcției Impozite Directe, care nu a fost publicată

în Monitorul Oficial și, deci, nu-i este opozabilă.

A mai susținut recurenta SC B.C.A.

SA, că nu se mai puteau calcula majorări de întârziere după data deschiderii

falimentului, considerând că majorările de întârziere au semnificația

„dobânzilor”.

Din actele cauzei, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 1700 din 13 septembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a admis în parte cererea

formulată de SC B.C.A. SA, prin lichidator SC M.S. SA, în contradictoriu cu

Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili. S-a anulat procesul-verbal din 3 ianuarie 2001 și decizia nr. 813

din 30 mai 2001, în ceea ce privește plata de T.V.A., în sumă de 204.391.901

lei și majorări de întârziere aferente T.V.A., în sumă de 477.260.377 lei.

S-a exonerat reclamanta de plata

acestor sume.

S-au menținut actele administrative

atacate, pentru suma de 2.703.255.154 lei impozit pe profit și 844.203.018 lei,

majorări de întârziere. Pârâții au fost obligați, în solidar, la 5 milioane

lei, onorariu de expert către reclamantă.

S-a reținut că prin sentința nr. 1562

din 20 noiembrie 2001, pronunțată în dosarul nr. 1465/2001, Curtea de Apel

București a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de SC B.C.A. SA, prin SC

R.V.A. SA, în calitate de lichidator, împotriva pârâților Ministerul Finanțelor

Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat București.

Prin decizia nr. 1094 din 18 martie 2003,

pronunțată în dosarul nr. 799/2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul

reclamantei, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la

aceeași instanță, reținând necesitatea efectuării unei expertize tehnice

bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din profitul

impozabil au depășit limitele prevăzute de art. 1 și 2 din H.G. nr. 335/1997 și

în raport cu acesta, care este impozitul pe profit datorat.

Instanța de fond a făcut mențiunea

că potrivit deciziei de casare invocată, lucrarea de specialitate este necesară,

și pentru explicarea aspectelor legate de conținutul activității de creditare,

în ce măsură activitatea de verificare a garanțiilor prezentate de clienți

poate fi asimilată acesteia și dacă prin aceasta se realizează în fapt o

evaluare a garanțiilor, urmând a se aprecia și în legătură cu aplicabilitatea art.

6 din O.G. nr. 3/1992.

Instanța de fond a constatat că prin

decizia nr. 813 din 30 mai 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, s-a

respins, ca neîntemeiată, contestația reclamantei împotriva procesului-verbal

din 3 ianuarie 2001, pentru sumele privind impozit pe profit, în sumă de

2.703.255.154 lei, majorări de întârziere în sumă de 844.203.018 lei, T.V.A.

aferentă unor activități nebancare în sumă de 204.491.901 lei, majorări de

întârziere aferente T.V.A., în sumă de 477.260.377 lei.

Instanța de fond a reținut că asupra

impozitului pe profit, în sumă de 2.703.255.154 lei și a majorărilor de

întârziere aferente, în valoare de 844.203.018 lei, reclamanta a constituit provizioane

peste limitele prevăzute de art. 1 și 2 din H.G. nr. 335/1995 (fapt arătat și

de raportul de expertiză de la pag. 65).

Ca atare, confirmându-se susținerea

organelor de control, conform cărora, stabilirea incorectă a nivelului

provizioanelor de risc, a condus la majorarea cuantumului cheltuielilor cu

provizioanele deductibile fiscal, având drept consecință, diminuarea profitului

fiscal și implicit, a impozitului pe profit datorat de unitatea bancară,

instanța de fond a respins cererea SC B.C.A. SA privind neplata impozitului pe

profit de 2.703.255.154 lei. Majorările de întârziere în sumă de 844.203.018

lei au fost calculate până la 30 noiembrie 2000. De observat că, reclamanta a

intrat în faliment la 25 mai 1999. Până la această dată de 25 mai 1999 nu pot

fi invocate prevederile Legii nr. 64/1995, iar după această dată este de

reținut că prevederile legii se aplică numai în ceea ce privește dobânda, iar

nu și în privința majorărilor de întârziere datorate de reclamantă, pentru care

este o procedură specială reglementată de O.G. nr. 11/1996.

Susținerea reclamantei, că noțiunea

de dobândă și penalități de întârziere este aceeași, este numai opinia

acesteia, nesusținută de nici o dispoziție legală și care ignoră însăși izvorul

juridic al celor 2 noțiuni juridice diferite.

Este de observat că în privința

constituirii provizioanelor depuse peste limita legală, instanța de fond a

admis soluția corectă, astfel încât sub acest aspect, recursul societății

bancare împotriva sentinței nr. 1700/2004, a Curții de Apel București, este

neîntemeiat.

De observat că în susținerea

recursului, recurenta SC B.C.A. SA nu a invocat nici o probă care să infirme

situația reținută de instanța de fond sub acest aspect și confirmată de

expertiza tehnică, astfel încât recursul recurentei-reclamante este neîntemeiat

sub acest aspect.

Cât privește plata de T.V.A. pentru

activități nebancare, în sumă de 204.391.901 lei și majorări de întârziere de

477.260.377 lei, instanța de fond a reținut în acord cu concluziile raportului

de expertiză că reclamanta-recurentă SC B.C.A. SA nu datorează aceste sume,

întrucât activitatea desfășurată de bancă, de verificare a garanțiilor

prezentate de clienți pentru obținerea creditului, reprezintă o componentă a

comisionului general de analiză perceput la acordarea creditelor. Așa fiind,

instanța de fond a anulat procesul-verbal din 3 ianuarie 2001 și decizia nr. 813

din 30 mai 2001, în ceea ce privește plata T.V.A. și majorările de întârziere

aferente.

Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că, sub acest aspect, sentința instanței de fond este nelegală și

urmează a fi modificată.

Este cert că SC B.C.A. SA a obținut

venituri din activitatea de prestare servicii nespecifice băncii și care nu

este exceptată de la plata de T.V.A., prin Legea bancară nr. 58/1998, respectiv

din activitatea de evaluări de patrimoniu, cu ocazia solicitării și acordării

de credite.

Pentru a fi scutită de T.V.A.,

această activitate a băncii trebuia [Legea bancară nr. 58/1998, art. 6 pct. A lit.

h) din O.G. nr. 3/1992, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 33/1998] să

îndeplinească cumulativ două condiții:

- să facă parte din activitățile

bancare stabilite de legea bancară;

- să fie efectuate în exclusivitate

de către bănci.

Activitatea de evaluare a

patrimoniului nu este o activitate exclusivă a băncilor, astfel încât nu poate

fi scutită de T.V.A.

Așa fiind, recursurile declarate de

Agenția Națională de Administrare Fiscală (din Ministerul Finanțelor Publice)

și de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București fiind

întemeiate, urmează a fi admise și a se modifica sentința atacată,

respingându-se acțiunea reclamantei SC B.C.A. SA.

Este de observat că instanța de fond

a greșit, invocând expertiza efectuată în cauză, atunci când aceasta a stabilit

prin depășirea competenței (acest lucru putându-se face numai motivat și de

instanță), că activitatea de evaluare a patrimoniului, chiar fără a fi

atribuția exclusivă a băncii, beneficiază de neplata T.V.A. pentru veniturile

realizate. Această apreciere trebuie făcută numai de instanță, în raport cu

reglementarea legală în materie, iar nu de expert.

Mai este de observat că potrivit Ordinului

Ministerului Finanțelor Publice nr. 3/2003, începând cu 1 ianuarie 2003, SC

B.C.A. SA a trecut în administrarea Direcției Generale de Administrare a

Marilor Contribuabili, astfel încât Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili are calitate procesuală pasivă, excepția lipsei calității de

calitate procesuală pasivă fiind neîntemeiată.

De altfel, prin sentința comercială nr.

782 din 18 iunie 2004, a Tribunalului București, secția a VII-a comercială, s-a

admis în parte contestația formulată de Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, la tabloul tuturor

obligațiilor debitoarei SC B.C.A. SA, în contradictoriu cu lichidatorul

judiciar SC M.S. SA și s-a dispus înscrierea creanței Direcției Generale de

Administrare a Marilor Contribuabili București, în tabelul creditorilor, sub

condiția suspensivă. Totodată, s-a respins excepția tardivității și s-a fixat termen

pentru continuarea procedurii la 10 septembrie 2004.

Deci, în cauză, urmează a fi admise

recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili București, conform art. 312 C. proc. civ., cu consecința juridică a modificării sentinței nr. 1700/2004, a Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ, întrucât actele administrative atacate, respectiv decizia

nr. 813 din 30 mai 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și procesul-verbal

din 3 ianuarie 2001, sunt acte administrative legale.

Cât privește recursul declarat de SC

B.C.A. SA, pentru considerentele din decizia de față, sus citate, va fi

respins, neputându-se accepta cererea recurentei că nu datorează sumele

referitoare la impozitul pe profit și majorările de întârziere aferente privind

provizioanele de risc constituite ilegal, deci neputând invoca deductibilitatea

fiscală.

De precizat că susținerea că decizia

Ministerului Finanțelor Publice s-a întemeiat pe o adresă care, după aprecierea

recurentei ar fi trebuit a fi publicată în Monitorul Oficial, este nerelevantă

juridic cauzei. Ceea ce s-a atacat în cauză, este decizia Ministerului Finanțelor

Publice (nr. 813 din 30 mai 2001), act administrativ legal, potrivit probelor

administrate în cauză.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității

procesuale pasive a recurentei-pârâte Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili București.

Admite recursurile declarate de

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, împotriva

sentinței civile nr. 1700 din 13 septembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată și pe fond,

respinge acțiunea formulată de SC B.C.A. SA, prin lichidator SC M.S. SA, ca

neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de SC B.C.A.

SA, prin lichidator SC M.S. SA, împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 februarie 2006.