ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5322/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr-3559

din 17 decembrie 2008 a admis acțiunea formulată de reclamanta SC O. SA, în contradictoriu

cu pârâta A.N.A.F. și, pe cale de consecință, a anulat pct. 8 din decizia din 17

decembrie 2007 emisă de pârâtă, referitor la sumele de 5.866.657 RON T.V.A. deductibil,

471.288 RON majorări de întârziere și 79.426 RON penalități de întârziere, precum

și, parțial, decizia de impunere din 22 februarie 2007 și raportul de inspecție

fiscală din 20 februarie 2007, emise de A.N.A.F., pentru aceste sume.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că din analiza motivelor ce au stat la baza raportului de inspecție

fiscală privind deductibilitatea sumei de 5.966.566.822 RON vechi, reprezentând

T.V.A. aferent cheltuielilor privind serviciile de urmărire a debitelor comerciale,

rezultate în urma derulării contractelor de abonament și a neîncasării contravalorii

facturilor, în sensul că aceste servicii nu sunt destinate realizării de operațiuni

taxabile, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a reieșit că actul contestat,

ca și actele subscvente, sunt parțial nelegale.

În acest sens s-a apreciat

că autoritatea pârâtă s-a limitat să afirme că serviciile achiziționate nu sunt

destinate realizării unor operațiuni taxabile, fără a aduce argumente, în condițiile

în care serviciile de urmărire a debitelor comerciale reprezintă prestări de servicii,

conform art. 17 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, pentru care reclamanta a avut drept

de a deduce T.V.A., potrivit art. 18 lit. a) din același act normativ, pentru perioada

noiembrie 2000 – mai 2002.

S-a mai reținut că pentru

perioada iunie 2002 – 31 decembrie 2002 reclamanta a beneficiat de acest drept în

temeiul art. 22 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 345/2003, iar pentru perioada ianuarie

2003 – 31 decembrie 2004, în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (3)

lit. a) C. fisc., fiind lipsită de relevanță în speță împrejurarea că serviciile

de recuperare nu se încadrează în categoria operațiunilor de factoring.

pârâtă

Sentința menționată a

fost atacată cu recurs, în termenul prevăzut de lege, de către pârâta A.N.A.F.,

care a solicitat modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe

care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta- pârâtă a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină,

în considerente regăsindu-se numai susținerile părților și constatările organelor

fiscale, alături de o singură frază reținută de instanță:”autoritatea publică pârâtă

s-a limitat să afirme că serviciile achiziționate nu sunt destinate realizării de

operațiuni taxabile și a reprodus texte din actele normative incidente fără o motivare

logică și convingătoare a soluției adoptare”.

În ceea ce privește legalitatea

actelor administrativ-fiscale, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței

de fond a reținut că societatea reclamantă beneficiază de dreptul de deducere, fără

a avea în vedere textele de lege incidente în cauză, a căror interpretare corectă

ar fi condus la soluția contrară: art. 17 lit. a) și art. 18 lit. a) din O.U.G.

nr. 17/2000, art. 22 alin. (4) din Legea nr. 345/2002. art. 145 din Legea nr. 571/2003

și art. 2 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 10/2007.

Voința legiuitorului a

fost aceea de a conferi caracter deductibil numai taxei pe valoarea adăugată aferente

unor bunuri și servicii ce urmează să fie reflectate în cheltuielile de producție,

categorii în care serviciile achiziționate de către reclamantă nu se încadrează.

De asemenea, recurenta-pârâtă

a arătat că trebuia analizată natura contractelor încheiate de reclamantă, care

au avut ca obiect urmărirea debitelor comerciale pe bază de comision în funcție

de valoarea creanței recuperate, nefiind, așadar, operațiuni de factoring sau finanțare

în sensul prevederilor art. 2 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 10/1997. Recuperarea

sumelor aferente abonamentelor de telefonie nu reprezintă în sine un venit al societății

care să constituie bază de impozitare pentru taxa pe valoarea adăugată.

În ceea ce privește obligațiile

fiscale accesorii, recurenta-pârâtă a arătat că acestea au fost calculate în mod

corect, pornind de la premisa că societatea nu putea beneficia de deducerea T.V.A.

3.Apărările intimatei-reclamante

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, SC O. SA a arătat că sentința atacată este legală și temeinică, că instanța

și-a motivat în fapt și în drept soluția, referindu-se la actele normative aplicabile,

întinderea în timp a reglementărilor aplicabile și analiza aspectelor esențiale

vizând încadrarea operațiunilor în sfera T.V.A. și că a reținut în mod corect îndeplinirea

tuturor cerințelor impuse de lege pentru stabilirea caracterului deductibil al taxei

pe valoarea adăugată.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de autoritatea fiscală și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumentele corespunzătoare

motivelor de recurs

Intimata- reclamantă a

supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc., decizia din 27 decembrie 2007, prin care A.N.A.F. a soluționat contestația

formulată de SC O. SA împotriva deciziei de impunere din 22 februarie 2007, emisă

în baza raportului de inspecție fiscală din 20 februarie 2007.

Acțiunea în contencios

administrativ vizează sumele de 586.657 RON reprezentând T.V.A. considerată nedeductibilă

de autoritatea fiscală, 471.288 RON reprezentând majorări de întârziere și dobânzi

și 79.426 RON penalități de întârziere ce au format obiectul pct. 8 din considerentele

deciziei.

În esență, autoritatea

fiscală a reținut că în perioada supusă verificării (noiembrie 2000 – decembrie

2005), societatea contestatoare a apelat la o urmărire a debitelor comerciale pe

bază de comision în funcție de valoarea creanței recuperate, argumentul hotărâtor

pentru stabilirea caracterului nedeductibil al taxei pe valoarea adăugată aferente

serviciilor achiziționate fiind acelea că acestea nu se încadrează în sfera operațiunilor

de factoring sau finanțare, așa cum este definită în art. 2 alin. (2) lit. -b) din

O.U.G.. nr. 10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar și a pierderilor

în economie și ulterior în art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 469/2002 privind

unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în vigoare de la data de

19 august 2002, motiv pentru care nu sunt scutite de T.V.A. în temeiul art. 6 lit.

a) b) alin. (2) din O.U.G. nr. 17/2000. art. 9 alin. (2) lit. c) pct. 2 din Legea

nr. 345/2002 și art. 141 alin. (2) lit. c) pct. 3 C. fisc.

Problema de drept ce se

impunea a fi lămurită pentru dezlegarea raportului de drept fiscal dedus judecății

era, aceea de a se stabili dacă serviciile de recuperare a debitelor comerciale

înregistrate în urma derulării contractelor de telefonie mobilă și a neîncasării

contravalorii facturilor aferente sunt destinate realizării de operațiuni taxabile

care dau naștere dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente.

Prevederile legale aplicabile

în perioada supusă verificării sunt:

- pentru intervalul noiembrie

2000 – mai 2002, art. 18 din O.U.G.nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată,

potrivit căreia"Contribuabilii înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea

adăugată au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor și serviciilor achiziționate,

destinate realizării de:

a) operațiuni supuse taxei

conform art. 17.”

În legătură cu aceste

prevederi Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe

valoarea adăugată, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, precizează:

„Bunurile și serviciile

achiziționate pentru realizarea operațiunilor prevăzute la art. 18 din O.U.G. cuprind

materiile prime și materialele, combustibilul și energia, piesele de schimb, obiectele

de inventar și de natura mijloacelor fixe, precum și alte bunuri și servicii ce

urmează să fie reflectate în cheltuielile de producție, de investiții sau, după

caz, de circulație.”

- pentru intervalul iunie

2002 – decembrie 2003, art. 22 alin. (4) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe

valoarea adăugată, care prevede că: ”Persoanele impozabile înregistrate ca plătitori

de taxă pe valoarea adăugată au dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugata

aferente bunurilor și serviciilor destinate realizării de:

a) operațiuni taxabile;”

Art. 60 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, aprobate prin

H.G. nr. 598/2002, precizează:

"(1) dreptul de deducere

prevăzut la alin. (4) al art. 22 din lege se referă la achizițiile de bunuri și/sau

de servicii destinate realizării operațiunilor prevăzute la același alineat, inclusiv

pentru realizarea de investiții necesare efectuării de astfel de operațiuni."

- începând cu data de

1 ianuarie 2004, art. 145 C. fisc., conform căruia „orice persoană impozabilă are

dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării

în folosul următoarelor operațiuni:

a) operațiuni taxabile”.

În condițiile în care

intimata-reclamantă are ca obiect principal de activitate telecomunicații, veniturile

sale provenind cu precădere din contravaloarea serviciilor de telefonie furnizate

către abonați, conform facturilor lunare emise în baza contractelor încheiate cu

acestea, instanța de fond a reținut în mod corect că serviciile contractate în vederea

urmăririi și încasării debitelor comerciale rezultate în urma derulării contractelor

de abonament și neplății în termen a contravalorii acestora de către debitorii –

abonați sunt destinate realizării de operațiuni taxabile în sensul prevederilor

legale menționate mai sus. Ele nu pot fi privire ut singuli, scoase din context

și fără a se ține seama de finalitatea lor, pentru că art. 6 C. proc. fisc. conferă

autorităților fiscale dreptul de a aprecia, în limitele atribuțiilor ce le revin,

relevanța stărilor de fapt fiscale și de a adopta soluția admisă de lege, întemeiată

pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

Soluția primei instanțe

reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor ce reglementează deductibilitatea

T.V.A. aferente serviciilor achiziționate și cuprinde motivele de fapt și de drept

care i-au format convingerea, expuse într-o manieră clară și logică, întrunind cerințele

prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nicăieri în cuprinsul

sentinței nu s-a reținut că prestațiile de servicii supuse analizei ar avea natura

juridică a unor operațiuni de factoring, curtea de apel considerând în mod judicios

că acest aspect nu are relevanță în speță, întrucât în raportul de inspecție fiscală

nu s-a pus problema că serviciile de recuperare a debitelor/creanțelor achiziționate

de intimata-reclamantă ar fi primit o astfel de încadrare greșită.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând

că nu există motive de modificare sau de casare a sentinței, potrivit art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 7 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 3559 din 17 decembrie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2009.