ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1550/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta

S.C.M. R. SA a chemat în judecată A.N.A.F. – Direcția Generală Juridică,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să

dispună anularea parțială a:

- raportului

de inspecție fiscală nr. 12699 din 24 martie 2008 pentru suma de 150.455lei

și întocmirea unui act de verificare care să reflecte situația de

fapt și de drept;

- anularea

Deciziei nr. 233 din 30 iunie 2008 privind soluționarea contestației depusă

de S.C.M. R. SA pentru suma de 150.455 lei și Deciziei de impunere nr. 88

din 24 martie 2008;

- anularea

parțială a Deciziei de impunere nr. 88 din 24 martie 2008 pentru aceeași

sumă (150.455 lei) și aceleași considerente;

- recalcularea

majorărilor de întârziere raportat la sumele contestate și la

existența reciprocă a unor creanțe în favoarea reclamantei;

- compensarea

obligațiilor de restituire cu cele de plată așa cum a solicitat anterior

și conformitate cu controlul ulterior ca fiind cuvenite, urmând ca diferența

cuvenită să fie restituită în cont.

În motivarea

cererii reclamanta a arătat că organele de inspecție

fiscală, față de solicitarea sa în legătură cu soluționarea

unor deconturi TVA, au procedat la efectuarea unui control ulterior, în timpul căruia

au fost stabilite, în mod eronat, unele sume ca nefiind permise la deductibilitate.

Astfel,

în legătură cu obligația prezentării în original a facturii

fiscale, pentru a putea deduce TVA, reclamanta a considerat că aprecierea organelor

fiscale este eronată de vreme ce factura se transmite valabil și prin

fax sub condiția să conțină informațiile cerute ca

document justificativ.

În

legătură cu deducerea TVA pentru bunuri presupuse a priori

nejustificat reclamanta a arătat că nu împărtășește

punctul de vedere al organului, fiscal făcând trimitere la art. 1601 alin.

(2) lit. a) și, lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În

fine, reclamanta a arătat că în legătură cu nedeductibilitatea

TVA a unui comision nu poate fi de acord cu organul de control, deoarece pentru

plățile efectuate care reprezintă comision a avut în vedere o

activitate de intermediere și că atâta timp cât intermediarul a

prezentat factura fiscală pentru comision cuvenit nimeni nu poate interpreta

întinderea acestuia.

Reclamanta

a mai solicitat și suspendarea executării actului administrativ

atacat, întrucât indiferent de soluția ce va fi dată prezentei acțiuni,

are de încasat după compensare o sumă de 131.361 lei și că

a solicitat această compensare prin deconturi TVA, prin contestație

și scrisori separate iar organul fiscal, fără a opera

compensarea a emis decizia de impunere pentru suma de 226.107 lei, decizie ce

poate fi pusă de îndată în executare.

Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 148/CA din 8 aprilie 2009 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC S.C.M. R. SA.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile speciale ale H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 371/2003 privind Codul fiscal conform cărora

justificarea deducerii TVA se face numai pe baza exemplarului original al documentelor

prevăzute la art. 145 alin. (8) C. fisc., iar în lipsa acestor documente nu

este îndreptățită la deducerea TVA.

În privința contestării refuzului

autorității fiscale de deducere a TVA pentru bunurile achiziționate

în scopul dezmembrării și valorificării deșeurilor s-a

constatat că societatea reclamantă nu a depus nicio dovadă în

sensul celor susținute.

Prin deducerea TVA aferentă facturilor

emise de SC A.I., prin care s-a plătit comision fără ca

serviciile să fie efectiv prestate, instanța a stabilit că

reclamanta a încălcat art. 145 alin. (2) și (3) C. fisc. și cu a

arătat care sunt furnizorii ale căror livrări s-au efectuat ca

urmare a intermedierii comisionarului sau SC A.I.

În termen legal, împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs reclamanta SC A.I.

Prin cererea de recurs, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. s-a

arătat, în esență, că instanța și-a însușit susținerile

pârâtei și că în mod greșit a respins o probă

esențială în dezlegarea cauzei, respectiv proba cu expertiza

contabilă, astfel că soluția pronunțată este rezultatul

interpretării greșite a actului dedus judecății și a dispozițiilor

legale aplicabile pentru deducerea TVA în condițiile în care organele fiscale

nu au contestat documentele aflate la dosarul cauzei.

S-a mai arătat că

instanța a ignorat că atâta timp cât s-au cumpărat bunuri pentru

care a fost plătit TVA, colectat de către vânzător pentru a fi

virat la buget este firesc ca în procesul valorificării reclamanta să

deducă această taxă, o altă interpretare fiind de

natură a accepta că se admite îmbogățirea fără

justă cauză a bugetului de stat.

S-a apreciat ca eronată și

interpretarea raportată la situația de fapt pentru plata comisionului,

întrucât comisionul se achită în condițiile în care comisionarul

facilitează cumpărarea mărfurilor de la alte societăți

și nu de la comisionar.

Prin întâmpinare, A.N.A.F. a solicitat menținerea

ca legală și temeinică a sentinței recurate, apreciind că

nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ. și invocate de recurentă.

Examinând cauza prin prisma susținerilor

recurentei și în temeiul art. 3041 C. proc. civ., în raport de obiectul acțiunii

formulate de SC A.I. și de materialul probator administrat, Înalta Curte

de Casație și Justiție reține că nu există motive

pentru casarea/modificarea sentinței atacate.

Pe baza unei situații de fapt corect

reținute, prima instanță a evaluat acțiunea reclamantei

prin raportare la normele legale incidente, respectiv cele ale Legii nr.

571/2003 privind Codul fiscal.

În considerentele sentinței s-au explicat

motivele pentru care proba cu expertiza contabilă nu este utilă în

cauza dedusă judecății, ținând seama de obiectivele propuse

de reclamantă și de faptul că aceasta nu a depus înscrisurile în

dovedirea punctelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată,

subliniindu-se că organul fiscal nu contestă sumele în discuție,

deci nu este vorba de o chestiune de calcul, ci de chestiuni legate de interpretarea/aplicarea

normelor juridice.

Nu poate fi primită critica

recurentei privind interpretarea și aplicarea trunchiată a

prevederilor legale.

- Ținând seama că perioada

verificată este cuprinsă între octombrie 2005 – noiembrie 2006

și de prevederile Codului fiscal în forma în vigoare la acel moment, în

mod just s-a apreciat că organul fiscal nu a acceptat la deducere suma de 15.115

lei reprezentând TVA, aspect care nu poate fi pus la îndoială față

de art. 145 alin. (8) lit. a) C. fisc. și de pct. 51 alin. (1) din H.G.

nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii privind Codul

fiscal, facturile în copie xerox neputând constitui documente de justificare

și înregistrare în contabilitate a unor cheltuieli de aprovizionare

și de deducere TVA aferente, în condițiile în care pe exemplarele în

copie nu există mențiunea „reconstituit”.

- În privința sumei

reprezentând TVA neacceptat la deducere, aferentă achizițiilor de

bunuri în scopul dezmembrării și valorificării deșeurilor (95.709

lei), s-a constatat în mod corect că societatea reclamantă a dedus în

mod greșit TVA aferent acestor achiziții care sunt supuse măsurilor

de simplificare, mai exact cu încălcarea prevederilor C. fisc., respectiv

a art. 1601 alin. (2) lit. a) ( în vigoare până la 31 decembrie 2006)

și respectiv art. 160 alin. (2) lit. a) (în vigoare începând cu 1 ianuarie

2007), coroborate cu pct. II din Ordinul nr. 507/2005 privind aprobarea Deciziei

nr. 1 a Comisiei Fiscale pentru aprobarea soluțiilor privind aplicarea unitară

a unor prevederi referitoare la accize, TVA și probleme de procedură

fiscală.

- Referitor la suma reprezentând TVA

aferentă contractului de comision încheiat cu de SC A.I. Tulcea și neacceptată

la deducere de organul fiscal, prima instanță a reținut că soluția

este legală întrucât din documentele prezentate cu ocazia controlului a

rezultat că această din urmă societate comercială a

facturat comision fără a livra bunuri reclamantei și având în

vedere că potrivit art. 145 alin. (2) C. fisc. o persoană

impozabilă are dreptul la deducere TVA aferentă achizițiilor

dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor

taxabile. Or, în speță, recurenta-reclamantă nu a dovedit cu

documente că serviciile au fost efectiv prestate.

Pentru cele expuse, văzând și

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C.M. R.

SA Constanța împotriva sentinței civile nr. 148/CA din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 martie 2010.