ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1693/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1693/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Soluția instanței de fond

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 3 iulie 2012, reclamanta SC

N.C.I.A.G. SRL Pitești a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Argeș (în prezent

D.R.F.P. Ploiești), solicitând: anularea raportului de inspecție fiscală din 29

februarie 2012, a deciziei de modificare a bazei de impunere din 29 februarie 2012,

a dispoziției de măsuri din 29 februarie 2012 și a procesului-verbal de sechestru

asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012, cât și a tuturor

măsurilor prin care s-a constatat că are de plată suma de 2.850.763 RON, reprezentând

obligații fiscale principale, dobânzi, majorări și penalități de întârziere, impozit

pe profit datorat; suspendarea executării actelor fiscale mai sus menționate, în

temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în perioada 2 decembrie 2011-29 februarie 2012, a fost verificată

de inspectori din cadrul D.G.F.P. Argeș, iar în urma controlului au fost întocmite

raportul de inspecție fiscală din 29 februarie 2012, decizia de modificare a bazei

de impunere din 29 februarie 2012 și dispoziția de măsuri din 29 februarie 2012.

Împotriva acestor acte, a formulat un punct de vedere, menționat în adresa din

4 aprilie 2012, înregistrată la D.G.F.P. Argeș din 4 aprilie 2012, precum și contestația

înregistrată din 12 aprilie 2012.

A mai arătat reclamanta

următoarele: cu privire la justificarea deducerii TVA, numai pe baza exemplarului

original al facturii emise de SC C. SRL, organul de control a invocat dispozițiile

art. 155 alin. (5), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 571/2003, dispoziții care fac referire numai la informațiile pe care să

le conțină factura ca document justificativ și nu la natura juridică a copiei unei

facturi.

Reclamanta a arătat că,

potrivit pct. 46. alin. (1), Titlul VI TVA din Normele metodologice de aplicare

a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare,

justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor

prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc. sau cu alte documente care să conțină cel

puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc., cu excepția facturilor

simplificate, prevăzute la pct. 78, dar în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii

exemplarului original al documentului de justificare, beneficiarul va solicita furnizorului/prestatorului

emiterea unui duplicat al facturii pe care se va menționa că înlocuiește factura

inițială, iar copia prezentată organului de control îndeplinește aceste condiții;

mai mult, s-a mai arătat că pentru bunurile achiziționate (respectiv mijloace fixe),

acestea au fost evidențiate în contul 231-Imobilizări Corporale și nu au avut influență

asupra determinării profitului impozabil. De asemenea, factura emisă de SC C.

SRL a fost înregistrată în contabilitate și de această societate, fapt care reiese

și din declarația nr. 394, depusă atât de societatea emitentă la organul financiar

în raza căruia își are sediul, cât și de reclamantă, aspect care poate fi verificat.

Referitor la stabilirea

impozitului pe profit și a TVA, aferente contractului de vânzare-cumpărare autentificat

în data de 29 septembrie 2011, încheiat cu SC G.T. SRL, în baza art. 128 alin. (1)

din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare,

în opinia reclamantei, este considerat livrare de bunuri și transferul dreptului

de a dispune de bunuri ca și un proprietar; totodată, sunt considerate, de asemenea,

livrări de bunuri în sensul alin. (1) lit. a) art. 128, predarea efectivă a bunurilor

către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează

în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită

cel mai târziu în momentul plății ultimei sume scadente, cu excepția contractelor

de leasing.

Reclamanta a susținut

că organul de control a aplicat în mod discreționar dispozițiile legale incidente

în speța de față, respectiv art. 134 alin. (1) și alin. (2) C. fisc.

Referitor la deținerea

notificării prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., reclamanta a arătat

că societatea a optat și este beneficiara notificării din 23 iunie 2011, înregistrată

la D.G.F.P. Argeș, prin care este îndreptățită la acordarea dreptului de deducere

aferent achiziționării de bunuri mobile și imobile de la SC F.S. SA.

Referitor la cererea de

suspendare, reclamanta a arătat că, deși a formulat contestația înregistrată la

D.G.F.P. Argeș din 12 aprilie 2012 și au trecut mai mult de 30 de zile, nici până

la această dată nu a primit un răspuns; în schimb, pârâta a dispus luarea măsurilor

pentru plata sumei stabilite, prin blocarea conturilor și instituirea unui sechestru

asigurator, asupra unor bunuri ale societății, menționate în procesul-verbal de

sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012.

Prin adresa din 15

iunie 2012 emisă de Banca M. SA, Sucursala Pitești, i s-a comunicat faptul că are

conturile poprite, pentru suma de 2.850.763 RON.

Reclamanta a menționat,

în primul rând, cuantumul foarte ridicat al obligațiilor fiscale suplimentare stabilite

de organul de control financiar, respectiv suma totală de 2.850.763 RON, a cărei

plată imediată ar produce, în mod cert, o pagubă iminentă și ireversibilă în patrimoniul

său.

Reclamanta a mai arătat

faptul că este o societate care are ca obiect de activitate construcții, ori prin

blocarea tuturor conturilor nu mai poate achiziționa materia primă necesară executării

lucrărilor și, de asemenea, nu mai poate achita utilitățile, trebuind practic să

fie închisă.

Prin întâmpinarea înregistrată

la 19 septembrie 2012, pârâta D.G.F.P. Argeș a solicitat respingerea acțiunii reclamantei,

arătând că prin decizia nr. 115 din 26 iunie 2012, a fost soluționată contestația

administrativă formulată de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 205

din O.G. nr. 92/2003, republicată.

Pârâta a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, susținând că reclamanta a formulat acțiunea împotriva

deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, înaintea soluționării

contestației administrative, iar potrivit dispozițiilor art. 218 C. proc. fisc.,

singurul act administrativ care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ,

este decizia emisă în soluționarea contestației administrative.

Prin cererea înregistrată

la data de 17 octombrie 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a

solicitat anularea raportului de inspecție fiscală din 29 februarie 2012, a deciziei

de impunere din 29 februarie 2012, a dispoziției de măsuri din 29 februarie 2012

și a procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la

data de 10 aprilie 2012, cât și a tuturor măsurilor prin care s-a constatat că are

de plată suma de 2.850.763 RON, reprezentând obligații fiscale principale, dobânzi,

majorări și penalități de întârziere, impozit pe profit datorat.

De asemenea, a solicitat

suspendarea executării actelor administrativ-fiscale mai sus menționate, potrivit

art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare.

Reclamanta a făcut precizarea

că în acțiunea inițială, s-a trecut greșit și incomplet numărul de înregistrare

al actelor atacate, care sunt depuse la dosar.

Prin cererea înregistrată

la 17 octombrie 2012, reclamanta a precizat acțiunea, în sensul că a mai formulat

un capăt de cerere, prin care a solicitat anularea și suspendarea executării deciziei

din 26 iunie 2012, emisă de D.G.F.P. Argeș, în soluționarea contestației administrative

înregistrată în data de 12 aprilie 2012, invocând aceeași motivare din acțiune.

Prin încheierea din 17

octombrie 2012, instanța a încuviințat probele cu interogatoriu, cu expertiză contabilă,

precum și proba cu înscrisuri, solicitate de părți.

Excepția inadmisibilității

acțiunii nu a fost reținută, deoarece reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul

că a solicitat anularea deciziei din 26 iunie 2012, prin care s-a respins contestația

formulată pe cale administrativă, ca procedură prealabilă obligatorie, potrivit

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 213/F

din 13 noiembrie 2013 Curtea de Apel Pitești a admis acțiunea precizată, formulată

de reclamanta SC N.C.I.A.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.R.F.P. Ploiești,

prin A.J.F.P. Argeș, a dispus anularea deciziei din 26 iunie 2012, a raportului

de inspecție fiscală din 29 februarie 2012 și a deciziei de impunere din 29

februarie 2012 emise de D.G.F.P. Argeș și a dispus suspendarea executării actelor

administrative-fiscale menționate mai sus, până la soluționarea irevocabilă a prezentului

dosar.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut referitor la deducerea de către reclamantă

a TVA, rezultată din duplicatul facturii din 2009, la data livrării bunurilor, s-a

reținut că potrivit pct. 46. alin. (1)-Titlul VI TVA din Normele metodologice de

aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările

ulterioare, justificarea deducerii taxei se face, într-adevăr, numai pe baza exemplarului

original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc. sau cu alte documente

care să conțină cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc.,

cu excepția facturilor simplificate, prevăzute la pct. 78, dar în cazul pierderii,

sustragerii sau distrugerii exemplarului original al documentului de justificare,

beneficiarul poate solicita furnizorului/prestatorului emiterea unui duplicat al

facturii pe care se va menționa că înlocuiește factura inițială. În cauză, în opinia

instanței, copia prezentată de reclamantă organului de control îndeplinește aceste

condiții.

De asemenea, s-a mai reținut

că bunurile achiziționate, respectiv mijloace fixe, au fost evidențiate în contul

231-Imobilizări Corporale și nu au avut influență asupra determinării profitului

impozabil, iar factura emisă de SC C. SRL a fost înregistrată în contabilitate și

de această societate, fapt ce rezultă din declarația nr. 394, depusă de societatea

emitentă la organul financiar în raza căruia își are sediul.

În consecință, s-a apreciat

că, reclamanta este îndreptățită la acordarea deducerii TVA, rezultată din duplicatul

facturii din 2009, de la data livrării bunurilor, impozitul pe profit, cât și accesoriile

stabilite de pârâtă fiind calculate în mod eronat.

În ceea ce privește stabilirea

impozitului pe profit și a TVA, aferente contractului de vânzare-cumpărare autentificat

în data de 29 septembrie 2011, încheiat cu SC G.T. SRL, s-a reținut că pârâta a

aplicat greșit dispozițiile art. 134 alin. (1) și alin. (2) C. fisc.

În speță, interpretând

clauzele contractului autentificat în data de 29 septembrie 2011, prevăzute la

pct. 5.2 și pct. 5.3, conform cărora, dacă cumpărătorul nu-și îndeplinește obligațiile

în ceea ce privește plata sumelor restante, vânzătorul este îndreptățit să recupereze

mijloacelor fixe, s-a concluzionat că reclamanta nu putea dispune de bunuri ca și

un proprietar, astfel că exigibilitatea TVA și a impozitului pe profit intervine

la data predării efective a bunurilor către proprietar, respectiv către reclamantă,

dată ce coincide cu momentul plății ultimei sume scadente.

Astfel, accesoriile la

TVA și la impozitul pe profit, aferente contractului de mai sus, în opinia instanței,

au fost calculate eronat de către pârâtă.

Cu privire la notificarea

prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., s-a reținut că, din raportul de

expertiză contabilă efectuat în cauză, rezultă că SC F.S. SA a depus notificarea

prevăzută de textul de lege mai sus menționat, fiind înregistrată la D.G.F.P. Argeș

din 23 iunie 2011, prin care a optat pentru taxare, cu data de 10 ianuarie 2011,

pentru toate imobilele situate în intravilanul comunei S. și în intravilanul comunei

B., județul Argeș, inclusiv și pentru cele vândute reclamantei SC N.C.I.A.G.

SRL.

În consecință, s-a reținut

că, reclamanta beneficiază de dreptul de deducere a taxării operațiunilor prevăzute

la art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., pentru imobilele achiziționate de la SC

F.S. SA, având în vedere că data achiziționării (28 februarie 2011) este ulterioară

datei pentru care s-a optat pentru taxare (10 ianuarie 2011), accesoriile stabilite

de pârâtă fiind calculate eronat.

Asupra cererii de suspendare

a executării actelor administrativ-fiscale menționate mai sus, formulată de reclamantă

în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că prezenta cerere

de suspendare este întemeiată.

Văzând criticile pe care

reclamanta le aduce actelor administrative-fiscale contestate, cu privire la stabilirea

noii situații de fapt fiscale și a obligațiilor bugetare suplimentare, respectiv

inconsecvențele de raționament ale organului fiscal în ceea ce privește regimul

juridic de exercitare a dreptului de deducere a TVA, exercitarea arbitrară a dreptului

de apreciere a stărilor de fapt fiscale, de către organul fiscal, atât în materie

de TVA, cât și de impozit pe profit, dar având în vedere și cele reținute pe fondul

litigiului, cu privire la nelegalitatea actelor administrative-fiscale atacate,

Curtea a considerat că aceste critici sunt serioase și de natură să creeze o îndoială

în privința legalității actelor respective, astfel că prin aceasta este realizată

condiția cazului bine justificat.

Referitor la condiția

prevenirii unei pagube iminente, s-a reținut că și această condiție este îndeplinită,

deoarece punerea în executare a titlului executoriu este de natură să blocheze activitatea

societății-reclamante, în timp ce pârâta nu suferă niciun prejudiciu prin suspendarea

executării, dobânzile și penalitățile curgând până la achitarea debitului, în cazul

respingerii irevocabile a acțiunii pentru anularea actelor administrative-fiscale.

A observat instanța că,

reclamanta este o societate care are ca obiect de activitate construcții, ori prin

blocarea tuturor conturilor nu mai poate achiziționa materia primă necesară executării

lucrărilor și, de asemenea, nu mai poate achita utilitățile, trebuind practic să

fie închisă, oricare dintre creditori având posibilitatea să solicite deschiderea

procedurii insolvenței.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței

nr. 213/F din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești a declarat

recurs D.R.F.P. Ploiești, susținând netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate

și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- În mod eronat reclamanta

a fost exonerată de plata sumei de 928.814 RON reprezentând TVA întrucât aceasta,

conform art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. a), art. 134, art. 134

1

alin. (1) și alin. (6), art. 132 C. fisc., avea obligația colectării TVA pentru

întreaga valoare a bunurilor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare autentificat

în data de 29 februarie 2011, la momentul transferului dreptului de proprietate

de la vânzător la cumpărător care a avut loc la data autentificării acestuia, conform

clauzelor contractuale, dovadă în acest sens fiind și procesul-verbal de predare-primire

din 30 septembrie 2011;

- În ceea ce privește

TVA de plată în sumă de 167.390 RON înscrisă în factura din 28 februarie 2011 emisă

de SC F.S. SA, se arată că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA

pentru achiziția de clădiri construcții vechi achiziționate de la SC F.S. SA, în

condițiile în care furnizorul nu a depus la organele fiscale teritoriale notificare

conform prevederilor legale, iar notificarea din 23 iunie 2011 depusă a fost ilizibilă

și, mai mult, este aferentă decontului de TVA pentru luna mai 2011 și nu conține

date de identificare a imobilelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

din 17 februarie 2011;

- Referitor la suma de

67.640 RON TVA cuprinsă în factura fără număr și dată, emisă de SC C. SRL Olt, se

susține că a fost dedusă de reclamantă nelegal, întrucât această factură nu îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 145 alin. (2), art. 146 alin. (1), art. 155 alin. (5)

din Legea nr. 571/2003, coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991 republicată,

fiind prezentată o copie xerox și nu un duplicat, existând și neconcordanțe între

declarația furnizorului și a contestatoarei.

- Recurenta susține că

în mod legal a calculat majorările de întârziere în sumă de 85.478 RON și 175.576

RON penalități de întârziere aferente TVA, conform art. 119 și art. 120 din O.G.

nr. 92/2003.

- Referitor la suma de

619.209 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar, se arată că acesta a fost

legal impus întrucât veniturile din vânzările de bunuri se înregistrează în momentul

în care se transferă dreptul de proprietate asupra bunurilor, astfel cum rezultă

și din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011.

- În mod corect a fost

impusă suma de 56.960 RON reprezentând impozit pe profit urmare a înregistrării

ca deductibile a cheltuielilor cu factura fără număr și dată, în valoare de 356.000

RON întrucât aceasta nu are valoare de document justificativ.

- Majorările de întârziere

în sumă de 55.749 RON, aferente impozitului pe profit și suma de 101.425 RON reprezentând

penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, au fost corect calculate

conform art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003, modificată și completată.

Reclamanta-intimată și

recurenta-pârâtă au depus la dosar concluzii scrise.

Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, analizând

recursul formulat, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele și în limitele

ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește suma

de 928.814 RON reprezentând TVA, aferentă contractului de vânzare-cumpărare autentificat

în data de 29 septembrie 2011, instanța de recurs, în raport de înscrisurile depuse

la dosarul cauzei, reține că reclamanta avea obligația colectării TVA potrivit prevederilor

art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. a) C. fisc., coroborat cu art. 134, art. 134

1

alin. (1) și alin. (6) și art. 134

2

din același act normativ.

Conform contractului de

vânzare-cumpărare din anul 2011 reclamanta a vândut către SC G.T. SRL bunurile imobile

și mobile menționate în cuprinsul acestuia, prețul vânzării fiind de 1.500.000 euro,

echivalentul sumei de 6.476.536 RON la care se adaugă TVA în sumă de 1.554.369 RON.

Reclamanta a colectat

TVA doar în sumă de 625.555 RON aferentă facturii din 30 septembrie 2011, restul

de 928.814 RON a fost colectată ulterior acestei date, astfel cum rezultă din facturile

din 24 ianuarie 2012, fapt de altfel necontestat de părțile în litigiu.

În cuprinsul contractului

de vânzare-cumpărare, s-a stipulat la pct. 7 că transmiterea proprietății și a posesiei

tuturor activelor vândute are loc la data autentificării contractului, fiind necontestat

procesul-verbal de predare-primire încheiat între vânzătoare și cumpărător la 30

septembrie 2011, care dovedește acest transfer.

Susținerile intimatei-reclamante

nu pot fi reținute ca întemeiate în raport de clauzele contractuale și procesul-verbal

menționat.

Mai mult, actul adițional

la contractul de vânzare-cumpărare din anul 2011 nu aduce modificări clauzei contractuale

referitoare la transmiterea proprietății și a posesiei bunurilor ce fac obiectul

acestui contract.

Prin urmare, în raport

de dispozițiile legale menționate anterior, reclamanta avea obligația colectării

TVA pentru întreaga valoare a bunurilor imobile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare

menționat, la data de 30 septembrie 2011 când a avut loc transferul dreptului de

proprietate de la vânzător la cumpărător.

Cu alte cuvinte, exigibilitatea

colectării taxei intervine la data la care are loc faptul generator, iar acesta,

conform art. 128 alin. (1)-alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu

modificările și completările ulterioare, în cazul livrărilor de bunuri imobile aferente

contractului de vânzare-cumpărare menționat, a intervenit la data când au fost îndeplinite

formalitățile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la

cumpărător, respectiv 30 septembrie 2011.

Astfel, în mod corect

organul fiscal a reținut că potrivit acestor prevederi legale, data livrării de

bunuri este data la care bunul este predat beneficiarului, fiind transferat dreptul

de a dispune de bunuri ca și proprietar.

Prin urmare, societatea

reclamantă avea obligația de a emite factură și de a colecta TVA pentru întreaga

valoare a bunurilor imobile la momentul transferului dreptului de a dispune de bunuri

ca și proprietar, conform contractului de vânzare-cumpărare menționat, organele

de inspecție fiscală procedând legal la stabilirea unei taxe pe valoare adăugată

ce trebuia colectată în sumă de 928.814 RON.

Este necontestat că ulterior

a fost colectată TVA în sumă de 928.814 RON la 24 ianuarie 2012, astfel că menținerea

obligației în ceea ce privește această taxă nu se mai justifică.

Însă, de la data exigibilității

taxei și până la momentul colectării, respectiv pentru perioada 30 septembrie 2011-24

ianuarie 2012, se datorează dobânzi și majorări de întârziere, potrivit art. 134

din Legea nr. 571/ 2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare

și art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va anula actele fiscale în ceea ce privește suma de 928.814

RON reprezentând TVA, întrucât aceasta a fost colectată, menținând aceste acte în

ceea ce privește accesoriile aferente acestei sume pentru perioada 30

septembrie 2011-24 ianuarie 2012.

Referitor la suma de 619.209

RON reprezentând impozit pe profit suplimentar și a accesoriilor aferente impusă

la plată reclamantei prin actele contestate, instanța de recurs reține că, într-adevăr,

societatea, la momentul transferului dreptului de proprietate pentru toatele activele

și bunurile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare din anul 2011, respectiv

la data de 30 septembrie 2011 nu a facturat decât o parte din aceste bunuri, fiind

emisă doar factura din 30 septembrie 2011 în valoare totală de 2.606.479 RON, pentru

diferența de până la 6.476.536 RON, fiind emise facturile menționate anterior, cu

ocazia analizei TVA colectată, respectiv facturile din 24 ianuarie 2012.

Este adevărat că aceste

venituri, încasate ulterior, au diminuat profitul impozabil la data transferului.

Legiuitorul, în cuprinsul

art. 128 alin. (1) din Legea nr. 581/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare a prevăzut în mod expres că „este considerată livrare de bunuri transferul

dreptului de a dispune de bunuri ca proprietar”.

Astfel, veniturile din

vânzările de bunuri se înregistrează la momentul predării acestora către cumpărător,

respectiv la data când intervine transferul dreptului de proprietate, în speță,

la 30 septembrie 2011.

Cu alte cuvinte, societatea

avea obligația înregistrării veniturilor pentru întreaga valoare a bunurilor imobile

înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 2011, în

condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior, la data de 30 septembrie 2011

a avut loc transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, pentru

calcularea profitului impozabil, conform art. 19 din Legea nr. 571/2003, astfel

că în mod corect organele de inspecție fiscală au procedat la majorarea profitului

impozabil cu suma de 3.870.058 RON și implicit la stabilirea unui impozit pe profit

suplimentar în sumă de 619.209 RON.

Cum însă suma de 619.209

RON a fost încasată într-adevăr cu întârziere, se impune anularea actelor contestate

cu privire la aceste sume reprezentând impozit pe profit.

Dat fiind faptul că intimata-reclamantă

a încasat/înregistrat aceste venituri cu întârziere, în perioada de la data exigibilității

emiterii facturii și înregistrării veniturilor pentru întreaga valoare a bunurilor

imobile vândute, respectiv 30 septembrie 2011, când s-a transferat dreptul de proprietate

asupra acestora și până la data emiterii facturilor pentru diferența de preț, respectiv

24 ianuarie 2012, intimata-reclamantă datorează accesorii impozitului pe profit

în conformitate cu prevederile art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 republicată,

cu modificările și completările ulterioare.

Față de toate considerentele

expuse, Înalta Curte apreciază că se impune anularea acestor administrative fiscale

contestate în ceea ce privește suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit,

menținând aceste acte în ceea ce privește accesoriile aferente sumei pentru perioada

30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012.

Referitor la suma de 167.390

RON reprezentând TVA de plată înscrisă în factura din 28 februarie 2011 emisă de

SC F.S. SA pentru care nu s-a acordat drept de deducere intimatei-reclamante, instanța

de recurs reține ca temeinice și legale actele administrative fiscale contestate.

Din înscrisurile ce se

află la dosarul cauzei rezultă că reclamanta a achiziționat de la SC F.S. SA, în

baza facturii menționate, active și bunuri mobile, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în data de 17 februarie 2011 în valoare totală de 4.012.066 RON, pentru

care și-a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 776.529 RON.

Problema de drept care

se impune a fi dezlegată este dacă societatea poate beneficia de dreptul de deducere

a TVA pentru aceste achiziții, în condițiile în care furnizorul nu a depus la organele

fiscale teritoriale notificare pentru taxare conform prevederilor legale, respectiv

art. 141 alin. (2) lit. f), alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. republicată,

cu modificările și completările ulterioare, precum și pct. 39 alin. (1) și alin.

(3), Titlul VI din H.G. nr. 44/2004.

Intimata-reclamantă a

susținut că este beneficiara notificării din 23 iunie 2011 înregistrată la D.G.F.P.

Argeș de către furnizorul SC F.S. SA.

Însă, sub numărul menționat

la serviciul registratură al organului fiscal a fost depusă Declarația 300 de către

SC F.S. SA reprezentând „decont privind TVA pe luna 5, anul 2011”, dovadă în acest

sens fiind înscrisurile ce se află la dosar fond.

Prin urmare, înscrisul

de care s-a prevalat reclamanta nu poate avea valoarea notificării impusă de dispozițiile

legale menționate anterior, astfel că atât cele reținute de instanța de fond cât

și argumentele intimatei-reclamante, sunt lipsite de suport probator.

Deci, înscrisul depus

de reclamantă în instanță și prezentat expertului, nu concordă cu cel înregistrat

la A.F.P.P. pentru Contribuabili Mijlocii, în data de 23 iunie 2011 și nu respectă

cerințele legale menționate, în baza cărora, în mod corect, organele fiscale nu

au acordat dreptul de deducere în acest caz.

În consecință, reclamanta

nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 167.390 RON înscrisă

în factura din 28 februarie 2011, în condițiile în care nu s-a făcut dovada depunerii

la organele fiscale teritoriale a notificării conform prevederilor legale.

Față de aceste considerente,

instanța de recurs reține ca fiind fondate criticile recurentei, sentința recurată

fiind nelegală și netemeinică cu privire la anularea actelor administrative contestate

care vizează suma de 167.390 RON pentru care organele fiscale nu au acordat drept

de deducere a TVA reclamantei.

În ceea ce privește suma

de 67.640 RON reprezentând TVA, se reține că soluția instanței de fond este greșită

întrucât în mod corect organul fiscal a considerat că această sumă este datorată,

în condițiile în care factura emisă de SC C. SRL nu îndeplinește cerințele prevăzute

la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal pentru a fi încadrată

în categoria documentelor justificative, iar societatea nu a dovedit că bunurile

înscrise în factură au fost utilizate pentru realizarea de operațiuni taxabile,

respectiv pentru obținerea de venituri, astfel cum prevăd dispozițiile art. 145

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Reclamanta, susținând

pierderea facturii odată cu mutarea, a prezentat atât organelor de control cât și

la dosarul cauzei o copie xerox și nu un duplicat al acestei facturi, acest înscris

fiind depus și la dosarul cauzei, astfel că atât cele reținute de instanța de fond,

cât și concluziile expertului sunt lipsite de suport probator.

De asemenea, se constată

că înscrisul depus de intimata-reclamantă este ilizibil și nu furnizează informațiile

prevăzute în mod riguros în cuprinsul art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003,

cu modificările și completările ulterioare, respectiv: data emiterii facturii, data

la care au fost livrate bunurile, mijlocul de transport prin intermediul căruia

au fost aduse bunurile.

În consecință, având în

vedere cele reținute anterior, cât și decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată

de Înalta Curte în cadrul recursului în interesul legii, cu referire la deducerea

TVA, instanța de recurs reține că în mod corect organele de inspecție fiscală nu

au acordat reclamantei dreptul de deducere a TVA în sumă de 67.640 RON, întrucât

factura prezentată nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 145 alin. (2)

lit. a), art. 146 alin. (1) și art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, aceasta neîndeplinind calitatea

de document justificativ nici conform art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991,

republicată.

Mai mult, este necontestat

faptul, confirmat și cu ocazia efectuării expertizei, că există neconcordanțe între

Declarația 394 aferentă semestrului I 2009, depusă de reclamantă și cea depusă de

SC C. SRL, în sensul că reclamanta a declarat suma de 356.000 RON aferentă tranzacției,

iar furnizorul suma de 980.000 RON.

În concluzie, soluția

instanței de fond este greșită cu referire la această sumă, fiind legale actele

administrative fiscale contestate cu referire la suma de 67.640 RON reprezentând

TVA.

Urmare a înregistrării

pe cheltuieli deductibile a facturii emisă de SC C. SRL, care, astfel cum s-a reținut

anterior, nu îndeplinește calitatea de document justificativ potrivit legii, pentru

a fi apreciat legal această cheltuială ca fiind deductibilă fiscal, în mod corect

organul fiscal a procedat la recalcularea impozitului pe profit pe anul 2009, stabilind

în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 56.960

RON, fiind incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

și pct. 12 din H.G. nr. 44/2004.

Pentru sumele reprezentând

TVA pentru care organele de inspecție fiscală nu a acordat drept de deducere, cât

și pentru impozitul pe profit suplimentar de plată, este evident că în raport de

dispozițiile art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările

ulterioare, intimata-reclamantă datorează majorări și penalități de întârziere aferente

acestora, astfel că se vor menține actele administrative fiscale cu referire la

acestea.

Față de toate considerentele

expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20

din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va modifica

sentința recurată, în sensul că va admite în parte acțiunea precizată, dispunând

anularea în parte a actelor fiscale contestate numai în ceea ce privește suma de

928.814 RON reprezentând TVA și suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit

aferente contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011, fiind menținute

actele contestate în ceea ce privește accesoriile aferente acestor sume pentru perioada

30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012, cât și cu privire la celelalte obligații stabilite

de organele fiscale în sarcina reclamantei.

În altă ordine, instanța

de recurs va menține dispozițiile sentinței recurate în ceea ce privește admiterea

cererii de suspendare a executării actelor administrativ fiscale menționate de reclamantă,

apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de fond

referitoare la admiterea cererii de suspendare se impune a fi menținută întrucât,

urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei precizată, cu privire la sumele

menționate cu ocazia soluționării recursului, se confirmă dovada îndeplinirii condiției

cazului bine justificat și pagubei iminente.

Mai mult, recurenta nu

a formulat critici referitoare la această cerere.

Prin urmare, soluția instanței

de fond vizând cererea de suspendare va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de D.G.R.F.P. Ploiești prin A.J.F.P. Argeș împotriva sentinței nr. 213/F-Cont din

13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată

în sensul că admite în parte acțiunea precizată.

Dispune anularea în parte

a actelor fiscale în ceea ce privește suma de 928.814 RON reprezentând TVA și suma

de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit, aferente contractului de vânzare-cumpărare

din 29 septembrie 2011.

Menține actele contestate

în ceea ce privește accesoriile aferente acestor suma pentru perioada 30

septembrie 2011-24 ianuarie 2012.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2015.