ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1693/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Soluția instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 3 iulie 2012, reclamanta SC N.C.I.A.G. SRL Pitești a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Argeș (în prezent D.R.F.P. Ploiești), solicitând: anularea raportului de inspecție fiscală din 29 februarie 2012, a deciziei de modificare a bazei de impunere din 29 februarie 2012, a dispoziției de măsuri din 29 februarie 2012 și a procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012, cât și a tuturor măsurilor prin care s-a constatat că are de plată suma de 2.850.763 RON, reprezentând obligații fiscale principale, dobânzi, majorări și penalități de întârziere, impozit pe profit datorat; suspendarea executării actelor fiscale mai sus menționate, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în perioada 2 decembrie 2011-29 februarie 2012, a fost verificată de inspectori din cadrul D.G.F.P. Argeș, iar în urma controlului au fost întocmite raportul de inspecție fiscală din 29 februarie 2012, decizia de modificare a bazei de impunere din 29 februarie 2012 și dispoziția de măsuri din 29 februarie 2012. Împotriva acestor acte, a formulat un punct de vedere, menționat în adresa din 4 aprilie 2012, înregistrată la D.G.F.P.

Argeș din 4 aprilie 2012, precum și contestația înregistrată din 12 aprilie 2012. A mai arătat reclamanta următoarele: cu privire la justificarea deducerii TVA, numai pe baza exemplarului original al facturii emise de SC C. SRL, organul de control a invocat dispozițiile art. 155 alin. (5), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, dispoziții care fac referire numai la informațiile pe care să le conțină factura ca document justificativ și nu la natura juridică a copiei unei facturi. Reclamanta a arătat că, potrivit pct. 46. alin. (1), Titlul VI TVA din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc.

sau cu alte documente care să conțină cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc., cu excepția facturilor simplificate, prevăzute la pct. 78, dar în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii exemplarului original al documentului de justificare, beneficiarul va solicita furnizorului/prestatorului emiterea unui duplicat al facturii pe care se va menționa că înlocuiește factura inițială, iar copia prezentată organului de control îndeplinește aceste condiții; mai mult, s-a mai arătat că pentru bunurile achiziționate (respectiv mijloace fixe), acestea au fost evidențiate în contul 231-Imobilizări Corporale și nu au avut influență asupra determinării profitului impozabil.

De asemenea, factura emisă de SC C. SRL a fost înregistrată în contabilitate și de această societate, fapt care reiese și din declarația nr. 394, depusă atât de societatea emitentă la organul financiar în raza căruia își are sediul, cât și de reclamantă, aspect care poate fi verificat. Referitor la stabilirea impozitului pe profit și a TVA, aferente contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 septembrie 2011, încheiat cu SC G.T.

SRL, în baza art. 128 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în opinia reclamantei, este considerat livrare de bunuri și transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar; totodată, sunt considerate, de asemenea, livrări de bunuri în sensul alin. (1) lit. a) art. 128, predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plății ultimei sume scadente, cu excepția contractelor de leasing. Reclamanta a susținut că organul de control a aplicat în mod discreționar dispozițiile legale incidente în speța de față, respectiv art. 134 alin. (1) și alin. (2) C. fisc.

Referitor la deținerea notificării prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., reclamanta a arătat că societatea a optat și este beneficiara notificării din 23 iunie 2011, înregistrată la D.G.F.P. Argeș, prin care este îndreptățită la acordarea dreptului de deducere aferent achiziționării de bunuri mobile și imobile de la SC F.S. SA. Referitor la cererea de suspendare, reclamanta a arătat că, deși a formulat contestația înregistrată la D.G.F.P.

Argeș din 12 aprilie 2012 și au trecut mai mult de 30 de zile, nici până la această dată nu a primit un răspuns; în schimb, pârâta a dispus luarea măsurilor pentru plata sumei stabilite, prin blocarea conturilor și instituirea unui sechestru asigurator, asupra unor bunuri ale societății, menționate în procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012. Prin adresa din 15 iunie 2012 emisă de Banca M. SA, Sucursala Pitești, i s-a comunicat faptul că are conturile poprite, pentru suma de 2.850.763 RON. Reclamanta a menționat, în primul rând, cuantumul foarte ridicat al obligațiilor fiscale suplimentare stabilite de organul de control financiar, respectiv suma totală de 2.850.763 RON, a cărei plată imediată ar produce, în mod cert, o pagubă iminentă și ireversibilă în patrimoniul său.

Reclamanta a mai arătat faptul că este o societate care are ca obiect de activitate construcții, ori prin blocarea tuturor conturilor nu mai poate achiziționa materia primă necesară executării lucrărilor și, de asemenea, nu mai poate achita utilitățile, trebuind practic să fie închisă. Prin întâmpinarea înregistrată la 19 septembrie 2012, pârâta D.G.F.P. Argeș a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, arătând că prin decizia nr. 115 din 26 iunie 2012, a fost soluționată contestația administrativă formulată de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2003, republicată. Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că reclamanta a formulat acțiunea împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, înaintea soluționării contestației administrative, iar potrivit dispozițiilor art. 218 C. proc.

fisc., singurul act administrativ care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ, este decizia emisă în soluționarea contestației administrative. Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală din 29 februarie 2012, a deciziei de impunere din 29 februarie 2012, a dispoziției de măsuri din 29 februarie 2012 și a procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012, cât și a tuturor măsurilor prin care s-a constatat că are de plată suma de 2.850.763 RON, reprezentând obligații fiscale principale, dobânzi, majorări și penalități de întârziere, impozit pe profit datorat.

De asemenea, a solicitat suspendarea executării actelor administrativ-fiscale mai sus menționate, potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare. Reclamanta a făcut precizarea că în acțiunea inițială, s-a trecut greșit și incomplet numărul de înregistrare al actelor atacate, care sunt depuse la dosar. Prin cererea înregistrată la 17 octombrie 2012, reclamanta a precizat acțiunea, în sensul că a mai formulat un capăt de cerere, prin care a solicitat anularea și suspendarea executării deciziei din 26 iunie 2012, emisă de D.G.F.P. Argeș, în soluționarea contestației administrative înregistrată în data de 12 aprilie 2012, invocând aceeași motivare din acțiune.

Prin încheierea din 17 octombrie 2012, instanța a încuviințat probele cu interogatoriu, cu expertiză contabilă, precum și proba cu înscrisuri, solicitate de părți. Excepția inadmisibilității acțiunii nu a fost reținută, deoarece reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat anularea deciziei din 26 iunie 2012, prin care s-a respins contestația formulată pe cale administrativă, ca procedură prealabilă obligatorie, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința nr. 213/F din 13 noiembrie 2013 Curtea de Apel Pitești a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC N.C.I.A.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.R.F.P. Ploiești, prin A.J.F.P. Argeș, a dispus anularea deciziei din 26 iunie 2012, a raportului de inspecție fiscală din 29 februarie 2012 și a deciziei de impunere din 29 februarie 2012 emise de D.G.F.P.

Argeș și a dispus suspendarea executării actelor administrative-fiscale menționate mai sus, până la soluționarea irevocabilă a prezentului dosar. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut referitor la deducerea de către reclamantă a TVA, rezultată din duplicatul facturii din 2009, la data livrării bunurilor, s-a reținut că potrivit pct. 46. alin. (1)-Titlul VI TVA din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, justificarea deducerii taxei se face, într-adevăr, numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc.

sau cu alte documente care să conțină cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc., cu excepția facturilor simplificate, prevăzute la pct. 78, dar în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii exemplarului original al documentului de justificare, beneficiarul poate solicita furnizorului/prestatorului emiterea unui duplicat al facturii pe care se va menționa că înlocuiește factura inițială. În cauză, în opinia instanței, copia prezentată de reclamantă organului de control îndeplinește aceste condiții. De asemenea, s-a mai reținut că bunurile achiziționate, respectiv mijloace fixe, au fost evidențiate în contul 231-Imobilizări Corporale și nu au avut influență asupra determinării profitului impozabil, iar factura emisă de SC C. SRL a fost înregistrată în contabilitate și de această societate, fapt ce rezultă din declarația nr. 394, depusă de societatea emitentă la organul financiar în raza căruia își are sediul.

În consecință, s-a apreciat că, reclamanta este îndreptățită la acordarea deducerii TVA, rezultată din duplicatul facturii din 2009, de la data livrării bunurilor, impozitul pe profit, cât și accesoriile stabilite de pârâtă fiind calculate în mod eronat. În ceea ce privește stabilirea impozitului pe profit și a TVA, aferente contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 septembrie 2011, încheiat cu SC G.T. SRL, s-a reținut că pârâta a aplicat greșit dispozițiile art. 134 alin. (1) și alin. (2) C. fisc.

În speță, interpretând clauzele contractului autentificat în data de 29 septembrie 2011, prevăzute la pct. 5.2 și pct. 5.3, conform cărora, dacă cumpărătorul nu-și îndeplinește obligațiile în ceea ce privește plata sumelor restante, vânzătorul este îndreptățit să recupereze mijloacelor fixe, s-a concluzionat că reclamanta nu putea dispune de bunuri ca și un proprietar, astfel că exigibilitatea TVA și a impozitului pe profit intervine la data predării efective a bunurilor către proprietar, respectiv către reclamantă, dată ce coincide cu momentul plății ultimei sume scadente. Astfel, accesoriile la TVA și la impozitul pe profit, aferente contractului de mai sus, în opinia instanței, au fost calculate eronat de către pârâtă.

Cu privire la notificarea prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., s-a reținut că, din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, rezultă că SC F.S. SA a depus notificarea prevăzută de textul de lege mai sus menționat, fiind înregistrată la D.G.F.P. Argeș din 23 iunie 2011, prin care a optat pentru taxare, cu data de 10 ianuarie 2011, pentru toate imobilele situate în intravilanul comunei S. și în intravilanul comunei B., județul Argeș, inclusiv și pentru cele vândute reclamantei SC N.C.I.A.G. SRL. În consecință, s-a reținut că, reclamanta beneficiază de dreptul de deducere a taxării operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., pentru imobilele achiziționate de la SC F.S.

SA, având în vedere că data achiziționării (28 februarie 2011) este ulterioară datei pentru care s-a optat pentru taxare (10 ianuarie 2011), accesoriile stabilite de pârâtă fiind calculate eronat. Asupra cererii de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale menționate mai sus, formulată de reclamantă în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că prezenta cerere de suspendare este întemeiată.

Văzând criticile pe care reclamanta le aduce actelor administrative-fiscale contestate, cu privire la stabilirea noii situații de fapt fiscale și a obligațiilor bugetare suplimentare, respectiv inconsecvențele de raționament ale organului fiscal în ceea ce privește regimul juridic de exercitare a dreptului de deducere a TVA, exercitarea arbitrară a dreptului de apreciere a stărilor de fapt fiscale, de către organul fiscal, atât în materie de TVA, cât și de impozit pe profit, dar având în vedere și cele reținute pe fondul litigiului, cu privire la nelegalitatea actelor administrative-fiscale atacate, Curtea a considerat că aceste critici sunt serioase și de natură să creeze o îndoială în privința legalității actelor respective, astfel că prin aceasta este realizată condiția cazului bine justificat.

Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, s-a reținut că și această condiție este îndeplinită, deoarece punerea în executare a titlului executoriu este de natură să blocheze activitatea societății-reclamante, în timp ce pârâta nu suferă niciun prejudiciu prin suspendarea executării, dobânzile și penalitățile curgând până la achitarea debitului, în cazul respingerii irevocabile a acțiunii pentru anularea actelor administrative-fiscale. A observat instanța că, reclamanta este o societate care are ca obiect de activitate construcții, ori prin blocarea tuturor conturilor nu mai poate achiziționa materia primă necesară executării lucrărilor și, de asemenea, nu mai poate achita utilitățile, trebuind practic să fie închisă, oricare dintre creditori având posibilitatea să solicite deschiderea procedurii insolvenței.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 213/F din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs D.R.F.P. Ploiești, susținând netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - În mod eronat reclamanta a fost exonerată de plata sumei de 928.814 RON reprezentând TVA întrucât aceasta, conform art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. a), art. 134, art. 134 1 alin. (1) și alin. (6), art. 132 C. fisc., avea obligația colectării TVA pentru întreaga valoare a bunurilor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 februarie 2011, la momentul transferului dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător care a avut loc la data autentificării acestuia, conform clauzelor contractuale, dovadă în acest sens fiind și procesul-verbal de predare-primire din 30 septembrie 2011; - În ceea ce privește TVA de plată în sumă de 167.390 RON înscrisă în factura din 28 februarie 2011 emisă de SC F.S.

SA, se arată că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA pentru achiziția de clădiri construcții vechi achiziționate de la SC F.S.

SA, în condițiile în care furnizorul nu a depus la organele fiscale teritoriale notificare conform prevederilor legale, iar notificarea din 23 iunie 2011 depusă a fost ilizibilă și, mai mult, este aferentă decontului de TVA pentru luna mai 2011 și nu conține date de identificare a imobilelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2011; - Referitor la suma de 67.640 RON TVA cuprinsă în factura fără număr și dată, emisă de SC C. SRL Olt, se susține că a fost dedusă de reclamantă nelegal, întrucât această factură nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 145 alin. (2), art. 146 alin. (1), art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991 republicată, fiind prezentată o copie xerox și nu un duplicat, existând și neconcordanțe între declarația furnizorului și a contestatoarei.

- Recurenta susține că în mod legal a calculat majorările de întârziere în sumă de 85.478 RON și 175.576 RON penalități de întârziere aferente TVA, conform art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003. - Referitor la suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar, se arată că acesta a fost legal impus întrucât veniturile din vânzările de bunuri se înregistrează în momentul în care se transferă dreptul de proprietate asupra bunurilor, astfel cum rezultă și din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011. - În mod corect a fost impusă suma de 56.960 RON reprezentând impozit pe profit urmare a înregistrării ca deductibile a cheltuielilor cu factura fără număr și dată, în valoare de 356.000 RON întrucât aceasta nu are valoare de document justificativ.

- Majorările de întârziere în sumă de 55.749 RON, aferente impozitului pe profit și suma de 101.425 RON reprezentând penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, au fost corect calculate conform art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003, modificată și completată. Reclamanta-intimată și recurenta-pârâtă au depus la dosar concluzii scrise. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele și în limitele ce vor fi expuse în continuare. În ceea ce privește suma de 928.814 RON reprezentând TVA, aferentă contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 septembrie 2011, instanța de recurs, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reține că reclamanta avea obligația colectării TVA potrivit prevederilor art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. a) C. fisc., coroborat cu art. 134, art. 134 1 alin. (1) și alin. (6) și art. 134 2 din același act normativ.

Conform contractului de vânzare-cumpărare din anul 2011 reclamanta a vândut către SC G.T. SRL bunurile imobile și mobile menționate în cuprinsul acestuia, prețul vânzării fiind de 1.500.000 euro, echivalentul sumei de 6.476.536 RON la care se adaugă TVA în sumă de 1.554.369 RON. Reclamanta a colectat TVA doar în sumă de 625.555 RON aferentă facturii din 30 septembrie 2011, restul de 928.814 RON a fost colectată ulterior acestei date, astfel cum rezultă din facturile din 24 ianuarie 2012, fapt de altfel necontestat de părțile în litigiu. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, s-a stipulat la pct. 7 că transmiterea proprietății și a posesiei tuturor activelor vândute are loc la data autentificării contractului, fiind necontestat procesul-verbal de predare-primire încheiat între vânzătoare și cumpărător la 30 septembrie 2011, care dovedește acest transfer.

Susținerile intimatei-reclamante nu pot fi reținute ca întemeiate în raport de clauzele contractuale și procesul-verbal menționat. Mai mult, actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare din anul 2011 nu aduce modificări clauzei contractuale referitoare la transmiterea proprietății și a posesiei bunurilor ce fac obiectul acestui contract. Prin urmare, în raport de dispozițiile legale menționate anterior, reclamanta avea obligația colectării TVA pentru întreaga valoare a bunurilor imobile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare menționat, la data de 30 septembrie 2011 când a avut loc transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Cu alte cuvinte, exigibilitatea colectării taxei intervine la data la care are loc faptul generator, iar acesta, conform art. 128 alin. (1)-alin.

(3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în cazul livrărilor de bunuri imobile aferente contractului de vânzare-cumpărare menționat, a intervenit la data când au fost îndeplinite formalitățile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător, respectiv 30 septembrie 2011. Astfel, în mod corect organul fiscal a reținut că potrivit acestor prevederi legale, data livrării de bunuri este data la care bunul este predat beneficiarului, fiind transferat dreptul de a dispune de bunuri ca și proprietar. Prin urmare, societatea reclamantă avea obligația de a emite factură și de a colecta TVA pentru întreaga valoare a bunurilor imobile la momentul transferului dreptului de a dispune de bunuri ca și proprietar, conform contractului de vânzare-cumpărare menționat, organele de inspecție fiscală procedând legal la stabilirea unei taxe pe valoare adăugată ce trebuia colectată în sumă de 928.814 RON.

Este necontestat că ulterior a fost colectată TVA în sumă de 928.814 RON la 24 ianuarie 2012, astfel că menținerea obligației în ceea ce privește această taxă nu se mai justifică. Însă, de la data exigibilității taxei și până la momentul colectării, respectiv pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012, se datorează dobânzi și majorări de întârziere, potrivit art. 134 din Legea nr. 571/ 2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va anula actele fiscale în ceea ce privește suma de 928.814 RON reprezentând TVA, întrucât aceasta a fost colectată, menținând aceste acte în ceea ce privește accesoriile aferente acestei sume pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012. Referitor la suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar și a accesoriilor aferente impusă la plată reclamantei prin actele contestate, instanța de recurs reține că, într-adevăr, societatea, la momentul transferului dreptului de proprietate pentru toatele activele și bunurile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare din anul 2011, respectiv la data de 30 septembrie 2011 nu a facturat decât o parte din aceste bunuri, fiind emisă doar factura din 30 septembrie 2011 în valoare totală de 2.606.479 RON, pentru diferența de până la 6.476.536 RON, fiind emise facturile menționate anterior, cu ocazia analizei TVA colectată, respectiv facturile din 24 ianuarie 2012. Este adevărat că aceste venituri, încasate ulterior, au diminuat profitul impozabil la data transferului.

Legiuitorul, în cuprinsul art. 128 alin. (1) din Legea nr. 581/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare a prevăzut în mod expres că „este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca proprietar”.

Astfel, veniturile din vânzările de bunuri se înregistrează la momentul predării acestora către cumpărător, respectiv la data când intervine transferul dreptului de proprietate, în speță, la 30 septembrie 2011. Cu alte cuvinte, societatea avea obligația înregistrării veniturilor pentru întreaga valoare a bunurilor imobile înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 2011, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior, la data de 30 septembrie 2011 a avut loc transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, pentru calcularea profitului impozabil, conform art. 19 din Legea nr. 571/2003, astfel că în mod corect organele de inspecție fiscală au procedat la majorarea profitului impozabil cu suma de 3.870.058 RON și implicit la stabilirea unui impozit pe profit suplimentar în sumă de 619.209 RON.

Cum însă suma de 619.209 RON a fost încasată într-adevăr cu întârziere, se impune anularea actelor contestate cu privire la aceste sume reprezentând impozit pe profit. Dat fiind faptul că intimata-reclamantă a încasat/înregistrat aceste venituri cu întârziere, în perioada de la data exigibilității emiterii facturii și înregistrării veniturilor pentru întreaga valoare a bunurilor imobile vândute, respectiv 30 septembrie 2011, când s-a transferat dreptul de proprietate asupra acestora și până la data emiterii facturilor pentru diferența de preț, respectiv 24 ianuarie 2012, intimata-reclamantă datorează accesorii impozitului pe profit în conformitate cu prevederile art. 119 și art. 120 din O.G.

nr. 92/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că se impune anularea acestor administrative fiscale contestate în ceea ce privește suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit, menținând aceste acte în ceea ce privește accesoriile aferente sumei pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012. Referitor la suma de 167.390 RON reprezentând TVA de plată înscrisă în factura din 28 februarie 2011 emisă de SC F.S. SA pentru care nu s-a acordat drept de deducere intimatei-reclamante, instanța de recurs reține ca temeinice și legale actele administrative fiscale contestate. Din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei rezultă că reclamanta a achiziționat de la SC F.S.

SA, în baza facturii menționate, active și bunuri mobile, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 17 februarie 2011 în valoare totală de 4.012.066 RON, pentru care și-a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 776.529 RON. Problema de drept care se impune a fi dezlegată este dacă societatea poate beneficia de dreptul de deducere a TVA pentru aceste achiziții, în condițiile în care furnizorul nu a depus la organele fiscale teritoriale notificare pentru taxare conform prevederilor legale, respectiv art. 141 alin. (2) lit. f), alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și pct. 39 alin. (1) și alin. (3), Titlul VI din H.G.

nr. 44/2004. Intimata-reclamantă a susținut că este beneficiara notificării din 23 iunie 2011 înregistrată la D.G.F.P. Argeș de către furnizorul SC F.S. SA. Însă, sub numărul menționat la serviciul registratură al organului fiscal a fost depusă Declarația 300 de către SC F.S. SA reprezentând „decont privind TVA pe luna 5, anul 2011”, dovadă în acest sens fiind înscrisurile ce se află la dosar fond. Prin urmare, înscrisul de care s-a prevalat reclamanta nu poate avea valoarea notificării impusă de dispozițiile legale menționate anterior, astfel că atât cele reținute de instanța de fond cât și argumentele intimatei-reclamante, sunt lipsite de suport probator. Deci, înscrisul depus de reclamantă în instanță și prezentat expertului, nu concordă cu cel înregistrat la A.F.P.P.

pentru Contribuabili Mijlocii, în data de 23 iunie 2011 și nu respectă cerințele legale menționate, în baza cărora, în mod corect, organele fiscale nu au acordat dreptul de deducere în acest caz. În consecință, reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 167.390 RON înscrisă în factura din 28 februarie 2011, în condițiile în care nu s-a făcut dovada depunerii la organele fiscale teritoriale a notificării conform prevederilor legale. Față de aceste considerente, instanța de recurs reține ca fiind fondate criticile recurentei, sentința recurată fiind nelegală și netemeinică cu privire la anularea actelor administrative contestate care vizează suma de 167.390 RON pentru care organele fiscale nu au acordat drept de deducere a TVA reclamantei.

În ceea ce privește suma de 67.640 RON reprezentând TVA, se reține că soluția instanței de fond este greșită întrucât în mod corect organul fiscal a considerat că această sumă este datorată, în condițiile în care factura emisă de SC C. SRL nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal pentru a fi încadrată în categoria documentelor justificative, iar societatea nu a dovedit că bunurile înscrise în factură au fost utilizate pentru realizarea de operațiuni taxabile, respectiv pentru obținerea de venituri, astfel cum prevăd dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Reclamanta, susținând pierderea facturii odată cu mutarea, a prezentat atât organelor de control cât și la dosarul cauzei o copie xerox și nu un duplicat al acestei facturi, acest înscris fiind depus și la dosarul cauzei, astfel că atât cele reținute de instanța de fond, cât și concluziile expertului sunt lipsite de suport probator. De asemenea, se constată că înscrisul depus de intimata-reclamantă este ilizibil și nu furnizează informațiile prevăzute în mod riguros în cuprinsul art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: data emiterii facturii, data la care au fost livrate bunurile, mijlocul de transport prin intermediul căruia au fost aduse bunurile.

În consecință, având în vedere cele reținute anterior, cât și decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte în cadrul recursului în interesul legii, cu referire la deducerea TVA, instanța de recurs reține că în mod corect organele de inspecție fiscală nu au acordat reclamantei dreptul de deducere a TVA în sumă de 67.640 RON, întrucât factura prezentată nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) și art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, aceasta neîndeplinind calitatea de document justificativ nici conform art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată.

Mai mult, este necontestat faptul, confirmat și cu ocazia efectuării expertizei, că există neconcordanțe între Declarația 394 aferentă semestrului I 2009, depusă de reclamantă și cea depusă de SC C. SRL, în sensul că reclamanta a declarat suma de 356.000 RON aferentă tranzacției, iar furnizorul suma de 980.000 RON. În concluzie, soluția instanței de fond este greșită cu referire la această sumă, fiind legale actele administrative fiscale contestate cu referire la suma de 67.640 RON reprezentând TVA.

Urmare a înregistrării pe cheltuieli deductibile a facturii emisă de SC C. SRL, care, astfel cum s-a reținut anterior, nu îndeplinește calitatea de document justificativ potrivit legii, pentru a fi apreciat legal această cheltuială ca fiind deductibilă fiscal, în mod corect organul fiscal a procedat la recalcularea impozitului pe profit pe anul 2009, stabilind în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 56.960 RON, fiind incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și pct. 12 din H.G. nr. 44/2004. Pentru sumele reprezentând TVA pentru care organele de inspecție fiscală nu a acordat drept de deducere, cât și pentru impozitul pe profit suplimentar de plată, este evident că în raport de dispozițiile art. 119 și art. 120 din O.G.

nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare, intimata-reclamantă datorează majorări și penalități de întârziere aferente acestora, astfel că se vor menține actele administrative fiscale cu referire la acestea. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va modifica sentința recurată, în sensul că va admite în parte acțiunea precizată, dispunând anularea în parte a actelor fiscale contestate numai în ceea ce privește suma de 928.814 RON reprezentând TVA și suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit aferente contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011, fiind menținute actele contestate în ceea ce privește accesoriile aferente acestor sume pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012, cât și cu privire la celelalte obligații stabilite de organele fiscale în sarcina reclamantei.

În altă ordine, instanța de recurs va menține dispozițiile sentinței recurate în ceea ce privește admiterea cererii de suspendare a executării actelor administrativ fiscale menționate de reclamantă, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Soluția instanței de fond referitoare la admiterea cererii de suspendare se impune a fi menținută întrucât, urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei precizată, cu privire la sumele menționate cu ocazia soluționării recursului, se confirmă dovada îndeplinirii condiției cazului bine justificat și pagubei iminente. Mai mult, recurenta nu a formulat critici referitoare la această cerere. Prin urmare, soluția instanței de fond vizând cererea de suspendare va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.R.F.P. Ploiești prin A.J.F.P. Argeș împotriva sentinței nr. 213/F-Cont din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că admite în parte acțiunea precizată. Dispune anularea în parte a actelor fiscale în ceea ce privește suma de 928.814 RON reprezentând TVA și suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit, aferente contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011. Menține actele contestate în ceea ce privește accesoriile aferente acestor suma pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012. Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.