ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1187/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3677 din 24 mai 2011,

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL

cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCPA B.G. în

București, sect. 1, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. și Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul A.N.A.F., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 128

din 05 mai 2010 emisă de A.N.A.F. a fost respinsă contestația formulată de

reclamantă în calitate de societate absorbantă a SC S. SRL ca neîntemeiată

pentru suma de 3.462.263 lei stabilită suplimentar prin Decizia nr. 106 din 05

octombrie 2009 referitoare la obligațiile fiscale reprezentând 156.116 +

impozit profit; 216.915 lei – majorări de întârziere aferente impozitului pe

profit; 1924385 lei – TVA; 1.007.082 lei – majorări aferente TVA și 157.765 lei

– accesorii.

Curtea de apel a mai

reținut că a fost respinsă ca nemotivată contestația formulată împotriva

Deciziei de impunere nr. 188/2009, pentru suma de 2.818.709 lei reprezentând:

469.937 lei impozit pe profit; 407.523 lei - majorări de întârziere aferente

impozitului pe profit; 825.761 lei – TVA; 766.007 lei – majorări de întârziere

TVA; 148.912 lei impozit pe venitul obținut în România de persoane nerezidente;

1971 lei – contribuții asigurări sociale; 1033 lei – majorări de întârziere

aferente; 6510 lei – contribuții la fondul social de solidaritate pentru

persoanele cu handicap; 9640 – majorări de întârziere aferente; 421 lei –

contribuții la fondul de șomaj reținută de la asigurați; 589 lei – majorări de

întârziere aferente.

În ceea ce privește

suma de 1.702246 lei stabilită suplimentar, a fost dispusă desființarea

Deciziei de impunere nr. 188/2009, constatându-se necompetența materială

privind soluționarea contestației formulată împotriva amenzii contravenționale,

în sumă de 5220 lei.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că în ceea ce privește debitul contestat la

punctul 1 de la pagina 18 din R.I.F. și punctul 1 de la pagina 41 din R.I.F.,

pârâta nu a acceptat o deducere cu privire la calculul profitului impozabil și

al TVA, sumele reprezentând cheltuieli aferente anului 2006 cu serviciile

prestate de SC C. SRL devenită SC A.S.I. SRL în baza contractelor nr. 8 din 01

martie 2006 și a nr. 8 din 01 martie 2006.

Judecătorul fondului

a constatat că reclamanta nu putea beneficia nici de drept de deducere a TVA în

sumă de 78.470 lei aferent acestor facturi, în cauză nefiind îndeplinite

cerințele art. 146 din Legea nr. 571/2003, întrucât, cheltuieli aferente

contractelor menționate înregistrate pe anul 2006 au fost în sumă de 412.000

lei, reprezentând contravaloarea a trei facturi, ce nu au fost însoțite de

documentele anexe din care să rezulte natura și realitatea serviciilor

prestate, precum și necesitatea prestării acestora.

De asemenea, Curtea

de apel a reținut că reclamanta nu a prezentat nici documentele justificative din

care să rezulte realitatea prestării cheltuielile în sumă de 3.150.107 lei,

reprezentând servicii de consiliere și asistență, precum și comisioane conform

contractelor nr. 68 din 19 decembrie 2007 și nr. 69 din 19 decembrie 2007 și a

facturilor emise în trimestrul I 2008.

Prin urmare, prima

instanță a constatat că singurele înscrisuri prezentate de reclamantă,

respectiv cele trei facturi, jurnale de vânzări și deconturi de TVA, nu pot

face dovada realității și necesității prestării serviciilor pentru care au fost

deduse cheltuielile respective, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 alin.

(4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu dispozițiile punctului 48 din H.G.

nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

Conchizând, instanța

de fond a constatat că și penalitățile/ majorările de întârziere aferente

impozitului pe profit și TVA sunt legal datorate, acestea reprezentând o măsură

accesorie debitului principal stabilit în sarcina societății reclamante.

Împotriva sentinței

civile nr. 3677 din data de 24 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs SC M. SRL

solicitând admiterea căii extraordinare de atac și modificarea sentinței atacate

în sensul anulării în parte a Deciziei nr. 128 din 05 mai 2010, a Deciziei de

impunere nr. 88 din 12 august 2009 sub aspectul debitelor constatate prin

raportul de inspecție fiscală R.I.F. 25370 din 11 august 2009, a Deciziei fiscale

nr. 106 din 05 octombrie 2009 referitoare la obligațiile de plată accesorii

aferente acestora și recunoașterea ca nedatorat a debitului fiscal principal în

sumă de 743.088 lei și accesoriile aferente în sumă de 442.598 lei.

Prin Decizia nr. 3161

din 21 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC M. SRL

împotriva sentinței nr. 3677 din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Instanța a reținut

privitor la excepția tardivității recursului declarat de reclamanta SC M. SRL

următoarele:

Prin prezenta acțiune

în contencios fiscal reclamanta SC M. SRL, reprezentată convențional de

Societatea Civilă Profesională de Avocați cu Răspundere Limitată B.G., a

solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură efectuate în cauză la sediul

reprezentantului convențional din București.

S-a constatat că la

sediul anterior menționat a fost comunicată sentința pronunțată de instanța de

fond, la data de 10 august 2011 (potrivit ștampilei și mențiunii de pe dovada

de comunicare a actului de procedură); recursul a fost declarat la data de 29

august 2011, cu neîncadrarea în termenul de 15 zile libere prevăzut de lege

(ultima zi, utilă, a termenului de recurs era ziua de vineri, 26 august 2011).

A mai reținut

instanța de control judiciar că nu se impunea, în cauză, comunicarea hotărârii

recurate la sediul societății recurente, întrucât textul art. 93 C. proc. civ.

stabilește o atare modalitate de comunicare, în situația alegerii de domiciliu,

numai în lipsa arătării de către parte a persoanei însărcinate cu primirea

actelor de procedură. Or, cum s-a învederat, reclamanta a arătat expres, în

cererea de chemare în judecată, că solicită comunicarea tuturor actelor de

procedură efectuate în proces la sediul reprezentantului convențional, care era

persoana juridică Societatea Civilă Profesională de Avocați cu Răspundere

Limitată B.G.

Împotriva Deciziei

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, SC M. SRL Deva a exercitat

calea de atac extraordinară a contestației în anulare, apreciind că în cauză

sunt incidente prevederile art. 318 C. proc. civ., în sensul că, dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale.

În motivarea

contestației în anulare se arată hotărârea instanței de fond a fost comunicată

la sediul profesional al reprezentanților societății, indicat drept domiciliu

procesual.

În opinia

contestatoarei faptul că în acțiune se menționează atât sediul social cât și

sediul societății profesionale care a reprezentat societatea la fond, acesta

din urmă fiind indicat ca domiciliu procesual, nu putea genera obligația legală

a instanței de a comunica actele de procedură și sentința la domiciliul

avocaților.

Susține

contestatoarea că, pe de altă parte, comunicarea hotărârii nu se putea face la

sediul avocaților, unde ar fi fost domiciliul procesual, întrucât nu există un

mandat în acest sens.

În concluzie, se

solicită a se observa faptul că societății nu-i este opozabilă comunicarea

sentinței, aceasta nefiind făcută la sediul acesteia, iar în atare situație

termenul de recurs nu poate curge de la data acelei comunicări, ci termenul

curge de la data depunerii recursului.

Contestația în

anulare astfel formulată nu este întemeiată.

Contestația în

anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de

executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești, irevocabile date cu

încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe

de ordin formal.

Ea poate fi

exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 317 – 321 C.

proc. civ.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. precizează in terminis că

pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În sensul tezei I a

textului, invocată în speță, greșeală materială înseamnă greșeală de ordin

procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei

soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe

care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor

date materiale și care determină soluția pronunțată.

Legea are în vedere

greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate. În această categorie intră greșeli comise prin confundarea

unor date esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de

recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, și nu

greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a

dispozițiilor legale.

În speță,

contestatoare critică modalitatea de comunicare a hotărârii instanței de fond,

invocând faptul că nu-i este opozabilă, nefiind făcută la sediul societății,

iar în atare situație termenul de recurs nu poate curge de la data acelei

comunicări, ci de la data depunerii recursului.

Instanța de control

judiciar a apreciat în mod corect că nu se impunea comunicarea hotărârii

pronunțată de instanța de fond la sediul societății, întrucât textul art. 93 C.

proc. civ. stabilește o atare modalitate de comunicare, în situația alegerii de

domiciliu, numai în lipsa arătării de către parte a persoanei însărcinate cu

primirea actelor de procedură.

Or, SC M. SRL Deva a

arătat expres, în cererea de chemare în judecată, că solicită comunicarea

tuturor actelor de procedură efectuate în proces la sediul reprezentantului

convențional, care era persoana juridică Societatea Civilă Profesională de

Avocați cu Răspundere Limitată B.G.

În cazul de față,

respingerea recursului ca tardiv nu este rezultatul unei erori materiale,

instanța de control judiciar a interpretat și aplicat corect dispozițiile

legale privitoare la calcularea termenului.

Într-o atare situație

nu este posibil ca pe calea contestației în anulare aceeași instanță să

cerceteze dacă modul de stabilire a datei de la care a început să curgă

termenul a fost greșit sau corect.

Având în vedere considerentele

expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC M. SRL Deva împotriva Deciziei nr. 3161 din 21 iunie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.