ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2799/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC E. București SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., să dispună: anularea parțială a deciziei nr. 229 din 30 iunie 2008 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., cu privire la mențiunile de la punctul 2 din dispozitivul deciziei, prin care reclamantei îi este stabilit un debit de 122.748 de lei reprezentând TVA, precum și pentru majorările de întârziere aferente; anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 18 din 29 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. -D.G.A.M.C., în ceea ce privește debitul stabilit în sarcina reclamantei de 122.748 de lei reprezentând TVA, precum și pentru majorările de întârziere aferente; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 124.503 de lei reprezentând TVA, precum și a sumei de 106.731 de lei reprezentând majorări de întârziere aferente, plătite de reclamantă prin O.P.

nr. 244 din 01 februarie 2008 și O.P. nr. 382 din 27 februarie 2008, în baza deciziei de impunere susmenționate. Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a invocat inadmisibilitatea celui de-al treilea capăt de cerere, privind restituirea sumelor, iar cu privire la primele două capete cerere a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 1398 din 1 aprilie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă și a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind restituirea sumelor. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC E. București SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. În cauza de față se contestă Decizia nr. 229/2008 și Decizia nr. 18/2008 pentru suma de 122.748 lei TVA cu privire la care contestația a fost respinsă. Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 lei, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC E. București SA, împotriva sentinței civile nr. 1398 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.