ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2799/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC E.

București SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., să

dispună: anularea parțială a deciziei nr. 229 din 30 iunie 2008 emisă de A.N.A.F.

- D.G.S.C., cu privire la mențiunile de la punctul 2 din dispozitivul deciziei,

prin care reclamantei îi este stabilit un debit de 122.748 de lei reprezentând

TVA, precum și pentru majorările de întârziere aferente; anularea parțială a

Deciziei de impunere nr. 18 din 29 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. -D.G.A.M.C.,

în ceea ce privește debitul stabilit în sarcina reclamantei de 122.748 de lei

reprezentând TVA, precum și pentru majorările de întârziere aferente; obligarea

pârâtei la restituirea sumei de 124.503 de lei reprezentând TVA, precum și a

sumei de 106.731 de lei reprezentând majorări de întârziere aferente, plătite

de reclamantă prin O.P. nr. 244 din 01 februarie 2008 și O.P. nr. 382 din 27

februarie 2008, în baza deciziei de impunere susmenționate.

Prin

întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a invocat inadmisibilitatea celui de-al treilea

capăt de cerere, privind restituirea

sumelor,

iar cu privire la primele două capete cerere a solicitat respingerea acțiunii

ca

neîntemeiată.

Prin

sentința civilă nr. 1398 din 1 aprilie 2009 Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamantă și a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind restituirea

sumelor.

Împotriva

acestei hotărâri, reclamanta SC E. București SA a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a

analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate,

în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a

ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate:

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu

caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea

executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau

stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către

tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ

și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în

raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce

formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de

față se contestă Decizia nr. 229/2008 și Decizia nr. 18/2008 pentru suma de 122.748

lei TVA cu privire la care contestația a fost respinsă.

Prin urmare,

cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000

lei, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este

Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile

art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul,

va casa sentința recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC E. București SA,

împotriva sentinței civile nr. 1398 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.