ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5493/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC E.P. SRL București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., desființarea deciziei nr. 45 din 18 februarie 2009 emisă de pârâtă și a deciziei de impunere din 31 octombrie 2008 emisă de A.F.P. Sector 3 prin care i s-au stabilit obligații fiscale restante în sumă de 964.933 RON impozit pe profit și 494.273 RON majorări de întârziere. Prin întâmpinare, A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât cheltuielile aferente contractului de comision încheiat de reclamantă cu SC F.B.T. SA au fost considerate nedeductibile.

Prin sentința nr. 4167 din 25 noiembrie 2009, Curtea de apel a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC E.P. SRL București în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, nedeductibilitatea cheltuielilor aferente contractului de comision privind pe reclamantă și SC F.B.T. SA, întrucât nu au fost dovedite cerințele cumulative impuse de art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și pct. 48 din Normele metodologice pentru aplicarea C. fisc., respectiv H.G. nr. 44/2004, referitoare la faptul că serviciile trebuie efectiv prestate și trebuie să fie de strictă necesitate.

De asemenea, s-a reținut că în cauză nu se contestă caracterul necesar al unor contracte de comision care intermediază sau conduc la încheierea unor contracte de antrepriză, însă, în speță, comisionarul nu a avut niciun rol în încheierea contractului de antrepriză și nu a prestat vreo activitate în acest sens, astfel că este evident caracterul fictiv al contractului de comision. Împotriva sentinței nr. 4167 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, considerată netemeinică și nelegală, a declarat recurs SC E.P. SRL București, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs se aduc, în esență, următoarele critici sentinței atacate: - instanța nu avea dreptul să se pronunțe cu privire la caracterul simulat și ilicit al contractului de comision pentru că nu a fost învestită cu o astfel de cerere, ci trebuia să analizeze cauza din perspectiva temeiului legal al deciziei de imputare; - în mod eronat instanța de fond a apreciat că serviciile nu au fost efectiv prestate și că nici nu au fost necesare. Se menționează că serviciile au fost efectiv prestate, dovadă în acest sens fiind încheierea contractului de antrepriză cu investitorul. De asemenea, serviciile au fost necesare fiind în strânsă legătură cu specificul activității de construcții desfășurate de recurenta-reclamantă, ducând la obținerea de venituri impozabile.

Se arată și faptul că în mod eronat instanța de fond a respins proba cu expertiza financiară contabilă prin intermediul căreia se putea dovedi că datorită contractului de comision, societatea reclamantă a obținut în mod efectiv venituri impozabile conform specificului activității sale. Intimata-pârâtă A.N.A.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile formulate și susținând legalitatea și temeinica sentinței atacate întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că serviciile de intermediere ale SC F.B.T. SA au fost efectiv prestate și că acestea au fost necesare pentru efectuarea cheltuielilor. Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Pentru început se va face o scurtă prezentare a situației de fapt.

Între SC E.P. SRL și SC F.B.T. SA, societate cu sediul în Panama, a fost încheiat contractul de comision în data de 20 octombrie 2005 prin care SC F.B.T. SA, în baza contractului de mandat încheiat cu un terț investitor, își asuma desfășurarea de activități în vederea identificării unui antreprenor cu care investitorul să încheie contractul de antrepriză în vederea realizării investițiilor în domeniul construcțiilor imobiliare. Între SC E.P. SRL și SC M.I. SRL s-a încheiat inițial contractul de antrepriză din 16 ianuarie 2006, ulterior anulat, fiind încheiat un alt contract din 05 februarie 2006 pentru construcția unor case tip vilă. În baza contractului de comision SC F.B.T. SA a emis facturi către SC E.P.

SRL în valoare de 1.617.350 euro, iar această ultimă societatea a înregistrat în anii 2006 și 2007 cheltuieli cu comisioane în sumă de 6.030.083 RON. Organele fiscale, apreciind că recurenta-reclamantă nu poate beneficia de deductibilitatea fiscală a sumelor plătite menționate anterior și a impus la plată suma de 1.459.206 RON reprezentând 964.933 RON impozit pe profit și accesorii corespunzătoare în sumă de 494.273 RON. Contestațiile formulate de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere din 31 octombrie 2008 au fost respinse de pârâtă prin decizia nr. 45 din 18 februarie 2009, ce a constituit obiectul cauzei soluționată de instanța de fond prin sentința recurată. Critica referitoare la faptul că instanța de fond a analizat caracterul simulat al contractului de comision fără a fi învestită în acest sens nu este fondată.

Prima instanță a făcut aprecieri cu privire la acest contract în contextul stabilirii situației de fapt care a determinat emiterea deciziei de impunere care a făcut obiectul contestației administrative soluționată prin decizia nr. 45 din 18 februarie 2009 a cărei legalitate a fost analizată prin sentința atacată. Prin urmare, referirile la contractul de comision s-au făcut în limitele obiectului cererii cu care a fost învestită instanța. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a normelor juridice aplicabile litigiului, respectiv art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, nu este fondat.

Potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., „următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care nu sunt încheiate contracte”. Conform pct. 48 din H.G.

nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., „Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții: - serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuție, precizarea serviciilor prestate, precum și tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfășurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare; - contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate”.

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că deductibilitatea cheltuielilor cu servicii de intermediere este admisă dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative referitoare la prestarea efectivă a serviciilor și necesitatea efectuării cheltuielilor raportate la specificul activității desfășurate. În mod corect instanța de fond a reținut, în raport de înscrisurile atașate dosarului, de situația de fapt și cadrul normativ aplicabil speței, expuse în considerentele hotărârii atacate, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiții. Deși recurenta-reclamantă susține că au fost efectiv prestate serviciile de către SC F.B.T. SA nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă din cele prevăzute la pct. 48 menționat, care să justifice prestarea efectivă a acestora, nici în primul ciclu procesual și nici în recurs, ceea ce face ca aceste susțineri să fie lipsite de suport probator.

Prin urmare, lipsa documentelor specifice din care să rezulte efectiv aportul societății panameze la încheierea contractului de antrepriză, cât și a documentelor care justifică prestarea efectivă a serviciilor nu poate conduce la aprecierea ca întemeiate a susținerilor recurentei-reclamante privind instituirea unui anumit regim fiscal care să-i confere deductibilitatea fiscală a cheltuielilor în sumă de 6.030.833 RON, astfel că soluția adoptată de autoritățile fiscale în raport cu cerințele impuse de prevederile legale menționate mai sus este legală, în mod corect fiind respinsă acțiunea. Faptul că instanța de fond a respins cererea cu expertiză contabilă nu schimbă soluția instanței de fond.

Obținerea de venituri ca urmare a încheierii contractului de antrepriză nu o absolvă pe recurenta-reclamantă de respectarea dispozițiilor legale menționate anterior, avute în vedere de organul fiscal la emiterea deciziei de impunere și implicit în cazul deciziei nr. 45/2009, contestată în cauză. În concluzie, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC E.P. SRL București împotriva sentinței nr. 4167 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2010.