ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5493/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5493/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, reclamanta SC E.P. SRL București a solicitat, în contradictoriu
cu pârâta A.N.A.F., desființarea deciziei nr. 45 din 18 februarie 2009 emisă de
pârâtă și a deciziei de impunere din 31 octombrie 2008 emisă de A.F.P. Sector 3
prin care i s-au stabilit obligații fiscale restante în sumă de 964.933 RON impozit
pe profit și 494.273 RON majorări de întârziere.
Prin întâmpinare, A.N.A.F.
a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât cheltuielile aferente
contractului de comision încheiat de reclamantă cu SC F.B.T. SA au fost considerate
nedeductibile.
Prin sentința nr. 4167
din 25 noiembrie 2009, Curtea de apel a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată
de reclamanta SC E.P. SRL București în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.
Pentru a pronunța această
sentință, instanța de fond a reținut, în esență, nedeductibilitatea cheltuielilor
aferente contractului de comision privind pe reclamantă și SC F.B.T. SA, întrucât
nu au fost dovedite cerințele cumulative impuse de art. 21 alin. (4) lit. m) C.
fisc. și pct. 48 din Normele metodologice pentru aplicarea C. fisc., respectiv H.G.
nr. 44/2004, referitoare la faptul că serviciile trebuie efectiv prestate și trebuie
să fie de strictă necesitate.
De asemenea, s-a reținut
că în cauză nu se contestă caracterul necesar al unor contracte de comision care
intermediază sau conduc la încheierea unor contracte de antrepriză, însă, în speță,
comisionarul nu a avut niciun rol în încheierea contractului de antrepriză și nu
a prestat vreo activitate în acest sens, astfel că este evident caracterul fictiv
al contractului de comision.
Împotriva sentinței
nr. 4167 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, considerată netemeinică
și nelegală, a declarat recurs SC E.P. SRL București, invocând ca temei legal dispozițiile
art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Prin cererea de recurs
se aduc, în esență, următoarele critici sentinței atacate:
- instanța nu avea dreptul
să se pronunțe cu privire la caracterul simulat și ilicit al contractului de comision
pentru că nu a fost învestită cu o astfel de cerere, ci trebuia să analizeze cauza
din perspectiva temeiului legal al deciziei de imputare;
- în mod eronat instanța
de fond a apreciat că serviciile nu au fost efectiv prestate și că nici nu au fost
necesare.
Se menționează că serviciile
au fost efectiv prestate, dovadă în acest sens fiind încheierea contractului de
antrepriză cu investitorul. De asemenea, serviciile au fost necesare fiind în strânsă
legătură cu specificul activității de construcții desfășurate de recurenta-reclamantă,
ducând la obținerea de venituri impozabile. Se arată și faptul că în mod eronat
instanța de fond a respins proba cu expertiza financiară contabilă prin intermediul
căreia se putea dovedi că datorită contractului de comision, societatea reclamantă
a obținut în mod efectiv venituri impozabile conform specificului activității sale.
Intimata-pârâtă A.N.A.F.
a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
combătând criticile formulate și susținând legalitatea și temeinica sentinței atacate
întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că serviciile de intermediere ale
SC F.B.T. SA au fost efectiv prestate și că acestea au fost necesare pentru efectuarea
cheltuielilor.
Înalta Curte, analizând
recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul
cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru
considerentele ce urmează a fi expuse:
Pentru început se va face
o scurtă prezentare a situației de fapt.
Între SC E.P. SRL și SC
F.B.T. SA, societate cu sediul în Panama, a fost încheiat contractul de comision
în data de 20 octombrie 2005 prin care SC F.B.T. SA, în baza contractului de mandat
încheiat cu un terț investitor, își asuma desfășurarea de activități în vederea
identificării unui antreprenor cu care investitorul să încheie contractul de antrepriză
în vederea realizării investițiilor în domeniul construcțiilor imobiliare.
Între SC E.P. SRL și SC
M.I. SRL s-a încheiat inițial contractul de antrepriză din 16 ianuarie 2006, ulterior
anulat, fiind încheiat un alt contract din 05 februarie 2006 pentru construcția
unor case tip vilă.
În baza contractului de
comision SC F.B.T. SA a emis facturi către SC E.P. SRL în valoare de 1.617.350
euro, iar această ultimă societatea a înregistrat în anii 2006 și 2007 cheltuieli
cu comisioane în sumă de 6.030.083 RON.
Organele fiscale, apreciind
că recurenta-reclamantă nu poate beneficia de deductibilitatea fiscală a sumelor
plătite menționate anterior și a impus la plată suma de 1.459.206 RON reprezentând
964.933 RON impozit pe profit și accesorii corespunzătoare în sumă de 494.273 RON.
Contestațiile formulate
de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere din 31 octombrie 2008 au
fost respinse de pârâtă prin decizia nr. 45 din 18 februarie 2009, ce a constituit
obiectul cauzei soluționată de instanța de fond prin sentința recurată.
Critica referitoare la
faptul că instanța de fond a analizat caracterul simulat al contractului de comision
fără a fi învestită în acest sens nu este fondată.
Prima instanță a făcut
aprecieri cu privire la acest contract în contextul stabilirii situației de fapt
care a determinat emiterea deciziei de impunere care a făcut obiectul contestației
administrative soluționată prin decizia nr. 45 din 18 februarie 2009 a cărei legalitate
a fost analizată prin sentința atacată.
Prin urmare, referirile
la contractul de comision s-au făcut în limitele obiectului cererii cu care a fost
învestită instanța.
Motivul de recurs întemeiat
pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a normelor
juridice aplicabile litigiului, respectiv art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și
pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, nu este fondat.
Potrivit art. 21
alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., „următoarele cheltuieli
nu sunt deductibile: m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență
sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea
prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care nu
sunt încheiate contracte”.
Conform pct. 48 din H.G.
nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003
privind C. fisc., „Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile
de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii trebuie să se
îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
- serviciile trebuie să
fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date
referitoare la prestatori, termene de execuție, precizarea serviciilor prestate,
precum și tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea
cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfășurare a contractului
sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor
se justifică prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de
lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare;
- contribuabilul trebuie
să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților
desfășurate”.
Din cuprinsul acestor
dispoziții legale rezultă că deductibilitatea cheltuielilor cu servicii de intermediere
este admisă dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative referitoare la prestarea
efectivă a serviciilor și necesitatea efectuării cheltuielilor raportate la specificul
activității desfășurate.
În mod corect instanța
de fond a reținut, în raport de înscrisurile atașate dosarului, de situația de fapt
și cadrul normativ aplicabil speței, expuse în considerentele hotărârii atacate,
că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiții.
Deși recurenta-reclamantă
susține că au fost efectiv prestate serviciile de către SC F.B.T. SA nu a depus
la dosarul cauzei nicio dovadă din cele prevăzute la pct. 48 menționat, care să
justifice prestarea efectivă a acestora, nici în primul ciclu procesual și nici
în recurs, ceea ce face ca aceste susțineri să fie lipsite de suport probator.
Prin urmare, lipsa documentelor
specifice din care să rezulte efectiv aportul societății panameze la încheierea
contractului de antrepriză, cât și a documentelor care justifică prestarea efectivă
a serviciilor nu poate conduce la aprecierea ca întemeiate a susținerilor recurentei-reclamante
privind instituirea unui anumit regim fiscal care să-i confere deductibilitatea
fiscală a cheltuielilor în sumă de 6.030.833 RON, astfel că soluția adoptată de
autoritățile fiscale în raport cu cerințele impuse de prevederile legale menționate
mai sus este legală, în mod corect fiind respinsă acțiunea.
Faptul că instanța de
fond a respins cererea cu expertiză contabilă nu schimbă soluția instanței de fond.
Obținerea de venituri
ca urmare a încheierii contractului de antrepriză nu o absolvă pe recurenta-reclamantă
de respectarea dispozițiilor legale menționate anterior, avute în vedere de organul
fiscal la emiterea deciziei de impunere și implicit în cazul deciziei nr. 45/2009,
contestată în cauză.
În concluzie, având în
vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.
civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta
Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de SC E.P. SRL București împotriva sentinței nr. 4167 din 25 noiembrie 2009 a Curții
de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 decembrie 2010.