ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2689/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal reclamanta SC J.D. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: 1) obligarea pârâtei să răspundă la contestația înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008, în sensul: a) anulării refuzului nejustificat, comunicat prin decizia nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008 emisă de pârâtă, prin care în mod discreționar s-a dispus refuzarea acordării de dobânzi de întârziere și de restituire a majorărilor de întârziere; b) acordării dobânzilor de întârziere în sumă de 1.283.825 RON, generate de nerespectarea termenului de soluționare a deconturilor de T.V.A.

nr. 34557 din 25 ianuarie 2006, nr. 101.072 din 27 februarie 2006, nr. 158.948 din 27 martie 2006, nr. 205.613 din 20 aprilie 2006, nr. 254.527 din 25 mai 2006, nr. 332.865 din 26 iunie 2006; 2) obligarea pârâtei să repare paguba cauzată societății, prin acordarea de dobânzi, calculate la nivelul dobânzii legale a Banca Naționalîa a României, în temeiul O.G. nr. 9/2000, de la data de 16 decembrie 2008 până la data de 14 aprilie 2009 și în continuare, până la data restituirii efective a sumelor; 3) obligarea organului fiscal competent la restituirea majorărilor de întârziere în sumă de 420.906 RON, reținute în mod nelegal pentru neplata în termen a impozitului pe profit; 4) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că decizia nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008 este nelegală, întrucât pârâta a refuzat în mod nejustificat să-i acorde dobânzi în sumă de 1.283.825 RON, ca urmare a nesoluționării în termenul legal a cererilor de rambursare, și să-i restituie majorările de întârziere în sumă de 420.906 RON, aferente impozitului pe profit. Reclamanta a precizat faptul că a formulat contestație administrativă împotriva deciziei mai sus indicate, înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008, contestație care nu a fost soluționată de autoritatea fiscală competentă în termenul legal de 45 de zile În plus, reclamanta a susținut că este îndreptățită să primească dobânzi de întârziere, în baza art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc., chiar dacă nu le-a solicitat prin contestațiile pe care le-a depus împotriva deciziilor de soluționare în parte a deconturilor de T.V.A., întrucât nici C. proc. fisc. și nici OMFP nr. 1899/2004 nu stabilește termene de decădere în această privință. Pe acest aspect, reclamanta a mai arătat că susținerea pârâtei în sensul că, pentru sumele compensate, legislația prevede că nu se datorează dobânzi de către organul fiscal, este nelegală, în raport de prevederile pct. 2 Cap. II din OMFP nr. 1899/2004. În ceea ce privește majorările de întârziere, reclamanta a făcut referire la dispozițiile art. 205 alin. (3) C. proc. fisc., arătând că nu a contestat debitul principal deoarece acesta a fost corect calculat.

Reclamanta a precizat că a achitat cea mai mare parte a debitului principal și a compensat suma rămasă cu sumele admise la rambursare. Totodată, reclamanta a menționat faptul că nu a avut posibilitatea legală de a contesta calculul accesoriilor atâta timp cât a recunoscut exigibilitatea debitului principal. În opinia reclamantei, calcularea accesoriilor la impozitul de profit, în sumă de 420.096 RON, se datorează exclusiv organului fiscal, întrucât acesta a depășit cu un an termenul de soluționare a cererilor de rambursare, ceea ce a condus la întârzierea culpabilă în efectuarea procedurii de compensare a sumelor admise la rambursări cu sumele datorate de societate, reprezentând impozit pe profit.

La termenul de judecată din data de 16 iunie 2009, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare la acțiunea introductivă de instanță în care a arătat că înțelege să conteste și adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009, care reprezintă răspunsul pârâtei la contestația înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008. La termenul de judecată din data de 29 septembrie 2009, pârâta a invocat excepția rămânerii fără obiect a capătului 1 din acțiune, față de împrejurarea că a răspuns la contestația administrativă înregistrată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008. De asemenea, pârâta a invocat și excepția inadmisibilității pct. 2 din acțiune, prin care s-a solicitat acordarea de dobânzi, în temeiul O.G.

nr. 9/2000, cu motivarea că reglementările specifice la care se referă această ordonanță, în art. 10 alin. (1), se regăsesc în art. 124 din O.G. nr. 92/2003 și OMFP nr. 1899/2004. Un alt argument invocat de pârâtă în susținerea excepției inadmisibilității a fost acela că reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ prin care s-a stabilit în sarcina sa de plată suma de 420.096 RON, reprezentând majorări de întârziere, neputându-se solicita instanței, în mod direct, restituirea acestei sume. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3226 din 13 octombrie 2009, a respins excepția rămânerii fără obiect a capătului 1 din acțiune și excepția inadmisibilității capătului 2 din acțiune, a admis excepția inadmisibilității capătul 3 din acțiune, pe care l-a respins ca atare, și a respins ca neîntemeiate capetele 1 și 2 din acțiune.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: 1)Excepția rămânerii fără obiect a capătului 1 din acțiune este neîntemeiată, întrucât acesta cuprinde două solicitări distincte ale reclamantei, care nu au fost soluționate în mod favorabil, prin adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009. Prin această adresă, pârâta a comunicat reclamantei că nu a îndeplinit condițiile legale de funcționare, prevăzute de Legea nr. 31/1990, neputând face dovada existenței sediului său social și a făcut referire la adresa nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008, prin care A.N.A.F. se pronunțase anterior asupra cererilor de restituire a penalităților de întârziere și de acordare a dobânzilor de întârziere.

2)Excepția inadmisibilității capătului 2 din acțiune este neîntemeiată, întrucât dobânzile solicitate de reclamantă, în temeiul O.G. nr. 9/2000, nu reprezintă dobânzile pe care contribuabilii au dreptul să le ceară, în baza art. 124 C. proc. fisc. Suma reprezentând dobânzi de întârziere, generate de nerespectarea termenului de soluționare a deconturilor de T.V.A., este de 1.283.825 RON, este solicitată în capătul 1 din acțiunea introductivă de instanță și în privința acesteia sunt aplicabile dispozițiile art. 124 C. proc. fisc. Suma de bani, solicitată în capătul 2 din acțiunea introductivă de instanță, reprezintă prejudiciul pe care reclamanta pretinde că l-a suferit prin refuzul pârâtei de a-i restitui dobânzile și majorările de întârziere și care ca temei de drept art. 8 din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la această pagubă, reclamanta a precizat că este vorba despre lipsa de folosință a sumelor de 1.283.825 RON și de 420.906 RON, care sunt producătoare de fructe civile. 3) Excepția inadmisibilității capătului 3 din acțiune este întemeiată, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ prin care s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a sumei de 420.906 RON, respectiv decizia de calcul a accesoriilor. Sub acest aspect, reclamanta a susținut că decizia nu putea fi atacată separat, conform principiului „accesorium sequitur principale”, și a invocat dispozițiile art. 205 alin. (3) C. proc. fisc.

În opinia primei instanțe, textul de lege anterior nominalizat nu face referire la faptul că accesoriile nu pot fi contestate decât împreună cu impozitul, taxa sau contribuția pentru care au fost calculate, în privința acestora fiind emis un act administrativ fiscal distinct de cel referitor la obligația principală, respectiv impozitul pe profit. Baza de impunere reprezintă suma aflată în evidențele contribuabilului asupra căreia se aplică un impozit, o taxă sau o contribuție, care constă într-o cotă procentuală din baza de impunere pe care contribuabilul trebuie să o achite la bugetul general consolidat. Sumele la care se referă art. 205 alin. (3) C. proc.

fisc., stabilite prin decizie de impunere, care se pot contesta numai împreună, sunt distincte de majorările de întârziere stabilite prin decizie de calcul a accesoriilor, acestea reprezentând sume calculate ca urmare a virării cu întârziere de către contribuabil a sumelor datorate bugetului general consolidat, cu titlu de impozite, taxe sau contribuții. Ca atare, prima instanță a concluzionat pe acest aspect în sensul că reclamanta trebuia să conteste decizia de calcul a accesoriilor, în caz contrar cererea sa fiind inadmisibilă. 4) Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut că reclamanta a depus 6 deconturi privind T.V.A., cu opțiune de rambursare. Organul fiscal a stabilit dreptul reclamantei la T.V.A.

de rambursat în sumă de 875.109 RON și a respins cererea reclamantei pentru suma de 1.415.177 RON. Suma de 875.109 RON a fost compensată cu obligațiile reclamantei la bugetul general consolidat. În rapoartele de inspecție fiscală întocmite cu acest prilej s-a făcut mențiunea că reclamanta a fost înștiințată despre faptul că termenul de soluționare a deconturilor de T.V.A. se prelungește până la obținerea unor informații suplimentare de la organele fiscale teritoriale. Suma de 188.534 RON a fost rambursată reclamantei prin decizia nr. 40 din 15 ianuarie 2008. Pentru neplata la termen a impozitului pe profit, reclamantei i s-au reținut majorări de întârziere în cuantum de 420.906 RON. Reclamanta a solicitat autorității fiscale restituirea penalităților de întârziere și acordarea dobânzilor de întârziere, generate de nerespectarea termenului de soluționare a decontului de T.V.A.

A.N.A.F. a comunicat reclamantei, în privința dobânzilor de întârziere că, pentru suma de 875.109 RON, nu poate să le solicite deoarece, conform legislației în vigoare, dobânda se calculează numai asupra sumei ce a fost aprobată a fi restituită; pentru suma de 1.415.177 RON nu pot fi acordate dobânzi, deoarece cererile de rambursare au fost soluționate și suma de rambursat nu ar mai fi trebuit să figureze, ca atare, în evidența contabilă a societății. În plus, această ultimă sumă a fost acceptată ca T.V.A. de rambursat, prin deciziile de nemodificare a bazei de impunere întocmite la data de 31 octombrie 2007, care au avut la bază rapoartele de inspecție fiscală, întocmite ca rezultat al deciziilor de soluționare a contestațiilor, și nu cereri de rambursare nesoluționate.

A.N.A.F. a răspuns la contestația formulată de reclamantă împotriva refuzului de acordare a dobânzilor prin adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009, în care a comunicat acesteia că nu a îndeplinit condițiile legale de funcționare, prevăzute de Legea nr. 31/1990, întrucât nu a făcut dovada sediului social. În opinia primei instanțe, adresa nr. 1059360 din 24 noiembrie 2008 și adresa nr. 1048732 din 14 aprilie 2009 nu exprimă un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei de acordare a dobânzilor de întârziere întrucât, pentru soluționarea deconturilor de T.V.A., a fost necesară obținerea unor informații suplimentare relevante, fiind aplicabile prevederile art. 70 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003. În plus, conform pct. 3 din Cap. 2 al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004, dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operațiunii de compensare, care se înmulțește cu numărul de zile determinate, potrivit pct. 2, și cu nivelul dobânzii, prevăzute de art. 115 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003. Or, suma de 875.109 RON a fost compensată de organul fiscal cu alte obligații datorate de societate, în baza titlurilor de creanță necontestate de reclamantă, astfel încât, pentru această perioadă, reclamanta nu poate beneficia de dobânzi. De asemenea, prima instanță a apreciat că sunt aplicabile, în această chestiune, și prevederile art. 122 alin. (1) lit. c) din O.G.

nr. 92/2003, precum și dispozițiile art. 147 3 alin. (6) din Legea nr. 571/2003. Ca atare, pentru suma de 875.109 RON, prima instanță a concluzionat că reclamanta nu poate beneficia de dobânzi de întârziere. Referitor la suma de 1.415.177 RON, Curtea de Apel a reținut că pârâta nu poate datora dobânzi de întârziere. Astfel, inițial, această sumă a fost respinsă la rambursare și trebuia înregistrată în evidența contabilă a societății reclamante. Deciziile de nemodificare a bazei de impunere din data de 31 octombrie 2007 au, în baza cărora a fost rambursată suma de 1.415.177 RON, au fost întocmite în temeiul raportului de inspecție fiscală, dispus ca urmare a admiterii contestației reclamantei și nu în baza cererii de rambursare nesoluționată în termenul legal.

În altă ordine de idei, prima instanță a apreciat că este neîntemeiat capătul 2 din acțiune, întrucât nu poate fi angajată răspunderea pârâtei pentru paguba pe care reclamanta susține că a suferit-o, atâta timp cât nu se poate reține un refuz nejustificat de acordare a dobânzilor de întârziere, cu alte cuvinte, nu este îndeplinită condiția privind săvârșirea unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea pârâtei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC J.D. SRL, care a solicitat casarea sa și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, recurenta a făcut, în primul rând, o prezentare a istoricului litigiului, respectiv a obiectul acțiunii deduse judecății, a argumentelor sale în fapt și în drept, precum și a soluției instanței de fond.

În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și art. 304 1 C. proc. civ., recurenta susține că argumentele prezentate de prima instanță pentru respingerea ca inadmisibil a capătului 3 din acțiune, având ca obiect cererea de restituire a sumei de 420.906 RON, reprezentând majorări de întârziere, sunt în contradicție cu elementele de fapt reținute în speță care, dacă ar fi fost avute în vedere ar fi dus la o cu totul altă soluție pe admisibilitatea în principiu. În dezvoltarea acestui motiv au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Instanța de fond a reținut, pe de o parte, că „reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ prin care s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a acestei sume, respectiv decizia de calcul accesorii”, iar pe de altă parte, că regula accesorium sequitur principale și art. 205 alin. (3) C. proc.

fisc. nu ar fi aplicabile în speță, întrucât „sumele la care se referă art. 205 alin. (3) C. proc. fisc., stabilite prin decizia de impunere, care se pot contesta numai împreună, sunt distincte de majorările de întârziere, stabilite prin decizia de calcul accesorii, acestea reprezentând sume calculate ca urmare a virării cu întârziere de către contribuabil a sumelor datorate bugetului general consolidat, cu titlu de impozite, taxe sau contribuții”. Conform instanței de fond, „în consecință, se impunea ca reclamanta să conteste decizia de calcul accesorii prin care s-a stabilit obligația de plată a majorărilor de întârziere în cuantum de 420.906 RON, în lipsa contestării fiind inadmisibilă cererea adresată direct instanței de contencios administrativ de obligare a pârâtei la restituirea acestei sume”.

În opinia recurentei, raționamentul primei instanțe este eronat, deoarece concluzia nu se desprinde cu necesitate din premisele indicate și, în plus, ea conține o contradicție în raport de un element deja reținut de instanță cu privire la situația de fapt. Ca atare, recurenta a concluzionat că acest capăt de cerere este admisibil. În ceea ce privește temeinicia acestei pretenții, recurenta a arătat că nu a contestat debitul principal referitor la impozitul pe profit, întrucât acesta a fost corect calculat, dar că l-a achitat doar în parte, deoarece a urmărit să compenseze suma rămasă cu sumele aferente T.V.A.-ului ce urmau să fie rambursate. Recurenta a susținut că, din motive ce nu îi sunt imputabile, T.V.A.-ul a fost recunoscut la rambursare cu o întârziere de 2 ani, situație în care majorările de întârziere percepute de fisc pentru impozitul pe profitul neachitat, în așteptarea acestor compensări, apar ca nejustificate.

În plus, recurenta a arătat că sunt incidente pe acest capăt de cerere prevederile art. 122 C. proc. fisc. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii fiscale. În dezvoltarea acestui motiv au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Judecătorul fondului a interpretat greșit prevederile art. 70 alin. (2) din C. proc. fisc., atunci când a ajuns la concluzia că este neîntemeiat capătul 1 din acțiune privind anularea refuzului nejustificat al autorității pârâte de soluționare a cererii societății de acordare a dobânzilor de întârziere.

În concret, recurenta arată că prima instanță nu a individualizat care erau informațiile suplimentare ce trebuiau verificate de organul fiscal, ce relevanță aveau acestea pentru soluționarea cauzei și nici nu a precizat intervalul de timp între data solicitării și data primirii. Recurenta susține, pe de o parte, că aceste relații trebuiau să fie cerute contribuabilului și nu organului fiscal teritorial, iar pe de altă parte, că nu a fost notificată cu privire la suspendarea termenului de soluționare. Prima instanță a făcut o aplicare greșită a prevederilor pct. 3 din Cap. 2 al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004 atunci când a reținut că acestea sunt relevante pentru soluționarea cererii de acordare a dobânzilor de întârziere aferente bazei de calcul în sumă de 875.109 RON, sumă ce fusese compensată.

În concepția recurentei, între data compensării efective (25 ianuarie 2007) a sumei de 875.109 RON, reprezentând T.V.A. solicitat prin primele 5 deconturi și data compensării teoretice (data deconturilor propriu-zise) există o deosebire de tratament, reglementată de pct. 2 al Cap. II al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004. Ca atare, pentru suma de 875.109 RON, stinsă prin compensare, data stingerii fiind data depunerii deconturilor de T.V.A., societatea poate beneficia de dobânzi de întârziere, deoarece compensația s-a făcut în raport de debite la impozitul pe venit. Curtea de Apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 105 alin. (9) C. proc. civ., atunci când a apreciat că, după respingerea la rambursare a sumei de 1.415.177 RON, reclamanta avea obligația de a o înregistra în contabilitate.

În opinia recurentei, a primi o asemenea interpretare juridică, înseamnă a face inaplicabile dispozițiile art. 124 C. proc. fisc. În mod greșit, prima instanță a apreciat că, deși cererea de rambursare a sumei de 188.538 RON a fost soluționată cu întârziere, nu se datorează dobânzi pentru aceasta, deoarece societatea nu a făcut dovada sediului social. Soluția respingerii capătului de acțiune, având ca obiect acordarea de dobânzi de întârziere în sumă de 1.283.823 RON, este nelegală, în condițiile în care, prin cererea nr. 957.624 din 15 februarie 2008, societatea a solicitat intimatei, în temeiul Cap. II, pct. 4 din OMFP nr. 1899/2004, plata acestora. Recurenta arată că, prin adresa din 24 noiembrie 2008, intimata i-a comunicat refuzul de soluționare favorabilă a acestei cereri.

În plus, recurenta precizează că împotriva acestui refuz a formulat contestație, în temeiul art. 205 alin. (2) C. proc. fisc., prin cererea înregistrată la autoritatea intimată sub nr. 1036251 din 16 decembrie 2008, contestație care nu a fost soluționată până la momentul la care a investit cu acțiune instanța de contencios administrativ competentă. Părțile au depus la dosar concluzii scrise. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, recurenta a depus 6 deconturi privind T.V.A., cu opțiune de rambursare, iar pentru soluționarea acestora s-a realizat de către organul fiscal un control anticipat, după cum impun prevederile Cap. I, pct. 1 din Anexa nr. 1 la OMFP nr. 1899/2004. Pentru deconturile din 25 ianuarie 2006, din 27 februarie 2006, din 27 martie 2006, din 20 aprilie 2006 și din 25 mai 2006 au fost întocmite rapoartele de inspecție fiscală din 07 noiembrie 2006, prin care s-a stabilit dreptul recurentei la T.V.A. de rambursat în sumă de 875.109 RON și s-a respins cererea acesteia pentru suma de 1.415.177 RON. Pentru suma de 875.109 RON a fost întocmită documentația de rambursare, iar suma a fost compensată cu obligația recurentei la bugetul general consolidat, conform notei de compensare nr. din 24 ianuarie 2007. Pentru suma de 1.415.177 RON au fost întocmite deciziile de impunere din 07 noiembrie 2006. Prin decizia nr. 48 din 16 martie 2007, A.N.A.F.

– Direcția de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 116 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 129.743 RON, a desființat acest act și a dispus refacerea inspecției fiscale. Ulterior, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală, care a concluzionat că T.V.A.-ului în sumă de 129.743 RON trebuie admis la rambursare. b) Prin decizia nr. 51 din 16 martie 2007, A.N.A.F. – Direcția de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 118 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 579.768 RON, a desființat acest act și a dispus refacerea inspecției fiscale.

După efectuarea acestei activități, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală care a precizat că suma anterior nominalizată trebuie admisă la rambursare. c)Prin decizia nr. 52 din 16 martie 2007, A.N.A.F. – Direcția de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 119 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 16.410 RON, a desființat acest act și a dispus refacerea inspecției fiscale. În urma efectuării acestei activități, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 31 octombrie 2007, în care s-a concluzionat că T.V.A.-ul în sumă de 16.410 RON trebuie admis la rambursare. d)Prin decizia nr. 55 din 16 martie 2007, A.N.A.F.

– Direcția de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 117 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 45.878 RON, a desființat acest act și a dispus refacerea inspecției fiscale. În urma efectuării acestei activități, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală, în care s-a menționat că suma anterior arătată trebuie admisă la rambursare. e)Prin decizia nr. 61 din 09 martie 2007, A.N.A.F. – Direcția de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația recurentei împotriva deciziei de impunere nr. 115 din 07 noiembrie 2006, emisă ca urmare a respingerii la rambursare a T.V.A.-ului în sumă de 643.378 RON, a desființat acest act și a dispus refacerea inspecției fiscale.

În urma efectuării acestei activități, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 31 octombrie 2007, în care s-a concluzionat că T.V.A.-ul în sumă de 643.378 RON trebuie admis la rambursare.

Ulterior, au fost întocmite deciziile pentru nemodificarea bazei de impunere nr. 237-241 din 31 octombrie 2007, iar sumele au fost rambursate, prin deciziile nr. 34-38 din 15 ianuarie 2008. Aceste sume au fost recuperate de recurentă, prin mecanismul compensării cu alte debite ale acesteia la bugetul de stat, la data de 25 ianuarie 2007 și, prin rambursare efectivă, la data de 25 ianuarie 2008. De asemenea, în ceea ce privește decontul din 26 iunie 2006, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 21 decembrie 2007, iar în baza acestuia a fost întocmită decizia privind nemodificarea bazei de impunere din 21 decembrie 2007, prin care suma de 188.538 RON a fost rambursată recurentei, prin decizia nr. 40 din 15 ianuarie 2008. Pe de altă parte, pentru neplata la termen a impozitului pe profit, recurentei i s-au reținut majorări de întârziere în sumă de 420.906 RON.

Prin cererile înregistrate la A.N.A.F. sub nr. 1010821 din 18 august 2008 și nr. 1019830 din 07 octombrie 2008, recurenta a solicitat restituirea penalităților de întârziere și acordarea dobânzilor de întârziere generate de nerespectarea termenului de soluționare a decontului de T.V.A., în sumă de 1.283.825 RON. Prin decizia din 24 noiembrie 2008, intimata a respins cererea recurentei de acordare a dobânzilor de întârziere, precum și de restituire a penalităților de întârziere. Recurenta a formulat contestație administrativă împotriva acestei decizii. Prin adresa din 14 aprilie 2009, intimata a comunicat recurentei soluția cu privire la contestația administrativă. Conform art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc., cererile depuse de contribuabil se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate. Înalta Curte apreciază că autoritatea fiscală nu a respectat în mod culpabil termenul de 45 de zile, impus de textul legal anterior citat, întrucât a soluționat cererile privind deconturile privind T.V.A., cu opțiune de rambursare, la un interval de peste 2 ani de la data depunerii acestora, după cum s-a relevat anterior.

Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar apreciază că este culpa intimatei că, într-o primă etapă, a rezolvat în mod greșit aceste cereri, ceea ce a condus la prelungirea duratei de soluționare. În plus, Înalta Curte consideră că este fondată critica recurentei privind aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 70 alin. (2) C. proc. fisc. Astfel, judecătorul fondului nu a arătat în considerentele sentinței atacate ce informații suplimentare relevante au fost solicitate organelor fiscale teritoriale, data la care acestea au fost solicitate, data la care au fost obținute de către intimată, precum și ce aspecte urmau să fie lămurite cu ajutorul acestora. Pe de altă parte, dacă autoritatea fiscală a apreciat că recurenta nu face dovada sediului său social trebuia să îi comunice acest aspect și să-i ceară lămuriri, după cum impune pct. 2 al Anexei 1 la OMFP nr. 1899/2004.

Conform acestei norme, dacă organul fiscal competent consideră că mai are nevoie de anumite documente relevante soluționării cererii, va solicita contribuabilului în scris prezentarea acestora. Înalta Curte apreciază că este aplicabil în cauză art. 124 C. proc. fisc., care dispune: „(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor. (2) Dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute de prezentul cod și se suportă din același buget din care se restituie sau se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori.” În raport de aceste dispoziții legale, instanța de control judiciar apreciază că este necesară casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea suplimentării probatoriilor.

În concret, în cauză se impune efectuarea unei expertize contabile care să determine, în raport de prevederile legale mai sus citate, de actele existente la dosar și de cererile formulate de recurentă care este cuantumul dobânzilor ce trebuie plătite acestei societăți, ca urmare a soluționării cu întârziere a cererilor sale. În speță, este necesară casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare deoarece, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Pe de altă parte, instanța de control judiciar apreciază că cererea recurentei de acordare a dobânzii legale, în temeiul O.G.

nr. 9/2000, este nefondată, întrucât acesteia îi sunt aplicabile prevederile art. 124 C. proc. fisc. În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că este fondată critica recurentei privind greșita soluționare de către prima instanță a cererii sale de restituire a majorărilor de întârziere în sumă de 420.906 RON, aferente impozitului pe venit. Într-adevăr, din actele dosarului, rezultă că recurenta a contestat în procedura administrativă decizia de calculare a acestora. Însă, instanța de control judiciar apreciază că această sumă este datorată de către recurentă, întrucât aceasta avea obligația legală să plătească la termenul scadent impozitul pe profit. Cu alte cuvinte, recurenta nu poate invoca ca argument faptul că deconturile acesteia de T.V.A.

nu au fost soluționate în termenul legal de 45 de zile și că acestea au fost, în parte, greșit soluționate. Pentru această situație ce i-a fost creată, recurenta este îndreptățită să primească dobânzi, în raport de dispozițiile art. 124 C. proc. fisc. Așadar, în raport de cele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ. și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va analiza și celelalte susțineri ale recurentei formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC J.D. SRL București împotriva sentinței civile nr. 3226 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2010.