ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 734/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 iunie 2003, reclamanta SC B.R. SA a solicitat anularea deciziei nr. 181 din 10 iunie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, precum și anularea parțială a procesului-verbal de control întocmit de inspectori ai Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili nr. 558 din 21 aprilie 2003, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanta și-a completat acțiunea, în sensul că a solicitat în condițiile art. 132 C. proc. civ., restituirea sumelor de 4.500.403.516 lei și 10.638.963.567 lei sau compensarea cu obligații fiscale viitoare, la valoarea actualizată a acestor sume la momentul restituirii, respectiv al compensării.

În motivarea acțiunii a arătat că prin actul de control s-au reținut în sarcina sa, obligații fiscale către bugetul de stat, după cum urmează: - 4.500.403.516 lei, reprezentând diferență la impozitul pe profit, din care: - 1.259.791.000 lei, impozit pe profit, rezultat ca urmare a neacceptării deductibilității fiscale a cheltuielilor cu provizioanele specifice de risc de credit; - 3.240.613.000 lei, impozit pe profit, rezultat ca urmare a neacceptării deductibilității fiscale a cheltuielilor cu pierderi din creanțe nerecuperabile neacoperite cu provizioane. - 10.638.963.567 lei, reprezentând dobânzi (penalități de întârziere) aferente sumei reținute, ca datorate cu titlu de debit principal. Reclamanta a susținut cu nu datorează sumele respective, întrucât calculul provizioanelor deductibile fiscal s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Prin sentința civilă nr. 1894 din 12 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Instanța a reținut că reclamanta nu a respectat dispozițiile imperative ale normei financiar-fiscale la constituirea provizioanelor de risc, iar în ce privește pierderile din creanțe nerecuperabile, acestea nu sunt deductibile fiscal, întrucât nu au fost acoperite cu provizioane specifice de risc, la data învestirii cu formulă executorie, a creditelor respective. În ceea ce privește calculul majorărilor și penalităților de întârziere, instanța a reținut că reclamanta nu a contestat modul de calcul al acestora. Împotriva sentinței a declarat recurs în termen, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 309 pct. 9 și 10 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța a pronunțat hotărârea, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și că nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare și dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că provizioanele specifice de risc de credit au fost constituite în mod corect, în conformitate cu Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994 și H.G. nr. 335/1999, iar referitor la deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu pierderi rezultate din creditele nerecuperate, au fost respectate prevederile Circularei Băncii Naționale a României nr. 11/1999, Legii nr. 58/1998 și Normelor Băncii Naționale a României nr. 7/1998.

A susținut că instanța nu s-a pronunțat în legătură cu adresa Asociației Române a Băncilor nr. 52/2003 și adresa Ministerului Finanțelor Publice nr. 91009/2003, dovezi administrate de reclamantă, și nici asupra deciziei nr. 3/2002, a Ministerului Finanțelor Publice, dată în aplicarea O.G. nr. 70/1994, invocată în argumentare, de autoritate pârâtă. Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele de casare invocate, cu probele dosarului și actele normative incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Inspectori ai Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au efectuat un control fiscal asupra activității societății bancare reclamante, vizând perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie 2001, finalizat cu încheierea procesului-verbal nr. 558 din 21 aprilie 2003. Actul de control a fost contestat cu privire la obligațiile suplimentare de plată a impozitului pe profit și la dobânzile și penalitățile aferente, iar prin decizia nr. 181 din 10 iunie 2003, Ministerul Finanțelor Publice a respins contestația, ca neîntemeiată, soluție ce a fost menținută de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, care a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei privind anularea actelor administrative precizate.

Organele de control fiscal au constatat că în perioada supusă verificării, reclamanta a diminuat garanțiile constituite la data acordării creditelor, având drept consecință majorarea nejustificată a cheltuielilor cu provizioane înregistrate în evidența contabilă. Conform dispozițiilor art. 1 din Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994 și art. 3 din H.G. nr. 335/1995, republicată, privind regimul constituirii, utilizării și deductibilității fiscale a provizioanelor agenților economici și a societăților bancare, societățile bancare sunt obligate să limiteze riscul de credit și să depună toate eforturile pentru a încasa debitele, ceea ce nu poate, însă, să ducă la concluzia că valoarea garanțiilor luate în calcul la stabilirea provizioanelor specifice de risc ar putea fi diferită de cea menționată în contractele de credit și în contractele de garanție.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 335/1995 și a pct. 5 din Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994, pentru constituirea provizioanelor specifice de risc, de credit și de dobândă, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al societății bancare, poate fi diminuat doar cu valoarea garanțiilor, ipotecilor și a depozitelor gajate. Iar potrivit art. 5 din H.G. nr. 335/1995, „nu beneficiază de deductibilitate fiscală, provizioanele constituite peste limitele prevăzute la art. 2, precum și cele constituite în alte moduri, decât cele prevăzute în prezenta hotărâre”. Or, în perioada controlată, reclamanta a diminuat garanțiile stabilite prin contractele de garanție, constituind provizioane specifice de risc, la nivelul unei expuneri nete mai mari decât cea reală, calculată ca diferență între expunerea brută și garanțiile diminuate, față de valoarea stabilită prin contractele de credit și de garanție.

Rezultă că reclamanta, din motive de prudență bancară, a diminuat, prin act unilateral, fără modificarea contractelor inițiale, valoarea garanțiilor, încălcând, astfel, dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 335/1995 și ale art. 4 din O.G. nr. 70/1994, motiv pentru care provizioanele de risc constituite în plus, nu pot fi deductibile la calculul profitului impozabil. Se constată, prin urmare, că impunerea făcută de organele de control privind reconsiderarea provizioanelor specifice de risc, este legală, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond. În ce privește impozitul pe profit stabilit ca urmare a neacceptării deductibilității fiscale a cheltuielilor rezultate din creanțe nerecuperabile, în cauză sunt incidente prevederile legislației financiar-fiscale, respectiv O.G.

nr. 70/1994, cu modificările ulterioare, care în art. 4 alin. (2), stabilește în mod expres că, la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile, numai dacă sunt aferente realizării veniturilor. Potrivit prevederilor Legii nr. 58/1998 și a Normelor Băncii Naționale a României nr. 7/1998, sumele care reprezintă pierderi din creanțe nerecuperabile, sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil, dacă nu sunt acoperite cu provizioane la data investirii cu formulă executorie, a contractelor de credit. Cum în cauză, aceste pierderi nu au fost acoperite cu provizioane specifice de risc la data investirii cu formulă executorie a contractelor de credit, potrivit prevederilor O.G.

nr. 70/1994, raportat la Normele Băncii Naționale a României nr. 7/1998 și Circularei Băncii Naționale a României nr. 11/1999, sumele ce reprezintă pierderi din creanțe nerecuperabile, sunt cheltuieli nedeductibile din profitul impozabil, astfel că soluția primei instanțe se dovedește corectă, și în ce privește acest aspect. Referitor la dobânzi și penalități de întârziere aferente, ca urmare a încălcării normelor legale privind respectarea termenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat, se constată că și acestea sunt legal datorate. De altfel, așa cum a reținut și instanța de fond, modul de calcul al acestora nu a fost contestat de reclamantă. Cât privește critica vizând omisiunea de a se pronunța asupra unor dovezi administrate, nici aceasta nu poate fi reținută, având în vedere că la pronunțarea hotărârii, instanța a avut în vedere susținerile și probele pe care le-a considerat pertinente și concludente justei soluționări a cauzei.

În consecință, față de considerentele arătate și inexistența în cauză a unor motive de ordine publică ce ar putea fi invocate de instanță, din oficiu, se constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare, soluție în raport cu care nu poate fi primită nici cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC B.R. SA București împotriva sentinței civile nr. 1894 din 12 noiembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2005.