ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 734/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24

iunie 2003, reclamanta SC B.R. SA a solicitat anularea deciziei nr. 181 din 10

iunie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, precum și anularea parțială

a procesului-verbal de control întocmit de inspectori ai Direcției Generale de

Administrare a Marilor Contribuabili nr. 558 din 21 aprilie 2003, cu cheltuieli

de judecată.

Ulterior, reclamanta și-a completat

acțiunea, în sensul că a solicitat în condițiile art. 132 C. proc. civ.,

restituirea sumelor de 4.500.403.516 lei și 10.638.963.567 lei sau compensarea cu

obligații fiscale viitoare, la valoarea actualizată a acestor sume la momentul

restituirii, respectiv al compensării.

În motivarea acțiunii a arătat că prin

actul de control s-au reținut în sarcina sa, obligații fiscale către bugetul de

stat, după cum urmează:

- 4.500.403.516 lei, reprezentând

diferență la impozitul pe profit, din care:

- 1.259.791.000 lei, impozit pe

profit, rezultat ca urmare a neacceptării deductibilității fiscale a

cheltuielilor cu provizioanele specifice de risc de credit;

- 3.240.613.000 lei, impozit pe

profit, rezultat ca urmare a neacceptării deductibilității fiscale a

cheltuielilor cu pierderi din creanțe nerecuperabile neacoperite cu

provizioane.

- 10.638.963.567 lei, reprezentând

dobânzi (penalități de întârziere) aferente sumei reținute, ca datorate cu

titlu de debit principal.

Reclamanta a susținut cu nu

datorează sumele respective, întrucât calculul provizioanelor deductibile

fiscal s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Prin sentința civilă nr. 1894 din 12

noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că reclamanta nu

a respectat dispozițiile imperative ale normei financiar-fiscale la

constituirea provizioanelor de risc, iar în ce privește pierderile din creanțe

nerecuperabile, acestea nu sunt deductibile fiscal, întrucât nu au fost

acoperite cu provizioane specifice de risc, la data învestirii cu formulă

executorie, a creditelor respective.

În ceea ce privește calculul

majorărilor și penalităților de întârziere, instanța a reținut că reclamanta nu

a contestat modul de calcul al acestora.

Împotriva sentinței a declarat

recurs în termen, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând motivele de casare

prevăzute de art. 309 pct. 9 și 10 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a

susținut, în esență, că instanța a pronunțat hotărârea, cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii și că nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de

apărare și dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, recurenta-reclamantă a

apreciat că provizioanele specifice de risc de credit au fost constituite în

mod corect, în conformitate cu Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994

și H.G. nr. 335/1999, iar referitor la deductibilitatea fiscală a cheltuielilor

cu pierderi rezultate din creditele nerecuperate, au fost respectate prevederile

Circularei Băncii Naționale a României nr. 11/1999, Legii nr. 58/1998 și Normelor

Băncii Naționale a României nr. 7/1998.

A susținut că instanța nu s-a pronunțat

în legătură cu adresa Asociației Române a Băncilor nr. 52/2003 și adresa

Ministerului Finanțelor Publice nr. 91009/2003, dovezi administrate de

reclamantă, și nici asupra deciziei nr. 3/2002, a Ministerului Finanțelor

Publice, dată în aplicarea O.G. nr. 70/1994, invocată în argumentare, de

autoritate pârâtă.

Examinând hotărârea atacată, în

raport cu motivele de casare invocate, cu probele dosarului și actele normative

incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Inspectori ai Direcției Generale de Administrare

a Marilor Contribuabili au efectuat un control fiscal asupra activității

societății bancare reclamante, vizând perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie

2001, finalizat cu încheierea procesului-verbal nr. 558 din 21 aprilie 2003.

Actul de control a fost contestat cu

privire la obligațiile suplimentare de plată a impozitului pe profit și la

dobânzile și penalitățile aferente, iar prin decizia nr. 181 din 10 iunie 2003,

Ministerul Finanțelor Publice a respins contestația, ca neîntemeiată, soluție

ce a fost menținută de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, care a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei privind

anularea actelor administrative precizate.

Organele de control fiscal au

constatat că în perioada supusă verificării, reclamanta a diminuat garanțiile

constituite la data acordării creditelor, având drept consecință majorarea

nejustificată a cheltuielilor cu provizioane înregistrate în evidența

contabilă.

Conform dispozițiilor art. 1 din

Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994 și art. 3 din H.G. nr. 335/1995,

republicată, privind regimul constituirii, utilizării și deductibilității

fiscale a provizioanelor agenților economici și a societăților bancare,

societățile bancare sunt obligate să limiteze riscul de credit și să depună

toate eforturile pentru a încasa debitele, ceea ce nu poate, însă, să ducă la

concluzia că valoarea garanțiilor luate în calcul la stabilirea provizioanelor

specifice de risc ar putea fi diferită de cea menționată în contractele de

credit și în contractele de garanție.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 335/1995

și a pct. 5 din Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1994, pentru constituirea

provizioanelor specifice de risc, de credit și de dobândă, soldul creditelor

acordate fiecărui debitor al societății bancare, poate fi diminuat doar cu

valoarea garanțiilor, ipotecilor și a depozitelor gajate.

Iar potrivit art. 5 din H.G. nr. 335/1995,

„nu beneficiază de deductibilitate fiscală, provizioanele constituite peste

limitele prevăzute la art. 2, precum și cele constituite în alte moduri, decât

cele prevăzute în prezenta hotărâre”.

Or, în perioada controlată,

reclamanta a diminuat garanțiile stabilite prin contractele de garanție,

constituind provizioane specifice de risc, la nivelul unei expuneri nete mai

mari decât cea reală, calculată ca diferență între expunerea brută și

garanțiile diminuate, față de valoarea stabilită prin contractele de credit și

de garanție.

Rezultă că reclamanta, din motive de

prudență bancară, a diminuat, prin act unilateral, fără modificarea

contractelor inițiale, valoarea garanțiilor, încălcând, astfel, dispozițiile art.

2 din H.G. nr. 335/1995 și ale art. 4 din O.G. nr. 70/1994, motiv pentru care

provizioanele de risc constituite în plus, nu pot fi deductibile la calculul

profitului impozabil.

Se constată, prin urmare, că

impunerea făcută de organele de control privind reconsiderarea provizioanelor

specifice de risc, este legală, așa cum în mod corect a reținut și instanța de

fond.

În ce privește impozitul pe profit

stabilit ca urmare a neacceptării deductibilității fiscale a cheltuielilor

rezultate din creanțe nerecuperabile, în cauză sunt incidente prevederile legislației

financiar-fiscale, respectiv O.G. nr. 70/1994, cu modificările ulterioare, care

în art. 4 alin. (2), stabilește în mod expres că, la calculul profitului

impozabil, cheltuielile sunt deductibile, numai dacă sunt aferente realizării

veniturilor.

Potrivit prevederilor Legii nr. 58/1998

și a Normelor Băncii Naționale a României nr. 7/1998, sumele care reprezintă

pierderi din creanțe nerecuperabile, sunt cheltuieli nedeductibile la calculul

profitului impozabil, dacă nu sunt acoperite cu provizioane la data investirii

cu formulă executorie, a contractelor de credit.

Cum în cauză, aceste pierderi nu au

fost acoperite cu provizioane specifice de risc la data investirii cu formulă

executorie a contractelor de credit, potrivit prevederilor O.G. nr. 70/1994,

raportat la Normele Băncii Naționale a României nr. 7/1998 și Circularei Băncii

Naționale a României nr. 11/1999, sumele ce reprezintă pierderi din creanțe

nerecuperabile, sunt cheltuieli nedeductibile din profitul impozabil, astfel că

soluția primei instanțe se dovedește corectă, și în ce privește acest aspect.

Referitor la dobânzi și penalități

de întârziere aferente, ca urmare a încălcării normelor legale privind

respectarea termenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat, se

constată că și acestea sunt legal datorate. De altfel, așa cum a reținut și

instanța de fond, modul de calcul al acestora nu a fost contestat de

reclamantă.

Cât privește critica vizând

omisiunea de a se pronunța asupra unor dovezi administrate, nici aceasta nu

poate fi reținută, având în vedere că la pronunțarea hotărârii, instanța a avut

în vedere susținerile și probele pe care le-a considerat pertinente și

concludente justei soluționări a cauzei.

În consecință, față de

considerentele arătate și inexistența în cauză a unor motive de ordine publică

ce ar putea fi invocate de instanță, din oficiu, se constată că prima instanță

a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat,

urmează a fi respins ca atare, soluție în raport cu care nu poate fi primită nici

cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC B.R.

SA București împotriva sentinței civile nr. 1894 din 12 noiembrie 2003, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2005.