ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2224/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 2535/2002,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a

fost admis recursul declarat de reclamanta-recurentă SC S.R. SRL împotriva

sentinței civile nr. 630/2001 a Curții de Apel București și cauza a fost trimisă,

spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Așa cum rezultă din considerentele

acestei decizii, casarea a fost făcută doar cu privire la diferența de impozit

pe profit calculată pentru sumele confiscate, aceste sume neavând regimul

juridic al veniturilor legal obținute, impozabile.

Sub acest aspect, Curtea Supremă de

Justiție a reținut că „diferența de impozit în sumă de 433.415.988,96 lei, nu

este legal datorată” și că „nici majorările de întârziere aferente acestei sume

nu sunt datorate”.

Apreciind că sunt necesare calcule

privind majorările de întârziere și actualizarea sumelor ce urmează a fi

restituite, ceea ce necesită o expertiză de specialitate, instanța de recurs a

casat cauza sub acest aspect și a trimis cauza, spre rejudecare, în vederea

efectuării unei expertize, numai cu privire la diferența de impozit

nedeductibilă și majorările de întârziere corespunzătoare, urmând a se stabili

sumele ce trebuie restituite, actualizate.

Totodată, pentru aceste sume, prin

decizia de casare s-a stabilit în privința cheltuielilor de judecată, că „vor

putea fi acordate numai cu privire la plata referitoare la diferența pe impozit

pe profit în legătură cu suma confiscată pentru care s-a admis recursul”.

În fond după casare, cu trimiterea

spre rejudecare și în trimiterea casării, Curtea de Apel București, ca instanță

de rejudecare, prin sentința civilă nr. 961/2003, a anulat în parte decizia

Ministerului Finanțelor Publice nr. 1266/2000, decizia nr. 93/2000 a Direcției

Generale a Finanțelor Publice, hotărârea nr. 290/1999 și procesul-verbal de

control nr. 7915/1999, în ceea ce privește diferența de profit și majorările de

întârziere aferente, corespunzătoare sumei confiscate și a obligat pârâții la

restituirea sumei de 2.146.329.878 lei, sumă actualizată la nivelul lunii

februarie 2003. Pârâții au fost obligați, totodată, la 176.904.193 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de rejudecare a reținut că în limita investirii după casarea cu

trimitere, și în baza raportului de expertiză efectuat, pârâții urmează a

restitui suma actualizată de 2.146.329.878 lei, precum și cheltuielile de

judecată în cotă procentuală, în raport cu admiterea acțiunii, în valoare de

176.904.193 lei.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a

Finanțelor Publice București, precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

I. Recurentul-pârât Ministerul

Finanțelor Publice, în motivarea recursului său, a susținut că în mod nelegal

instanța de fond a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză, neținând

seama de obiecțiunile formulate cu privire la actualizarea sumei datorate, care

în opinia recurentului este de 1.909.702.994 lei, și nu 2.146.329.878 lei.

II. Recurenta-pârâtă Direcția Generală

a Finanțelor Publice București a susținut în motivarea recursului său, că:

- în mod greșit instanța de fond

și-a însușit concluziile expertizei cu privire la actualizarea sumei datorate;

- expertul nu a calculat cuantumul

cheltuielilor de judecată datorate;

- instanța nu a dat posibilitatea

pârâtei să-și facă apărările cu privire la cheltuielile de judecată.

III. Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, în motivarea recursului său, a susținut că în cauză fiind vorba

de o sumă confiscată, aceasta nu are caracterul unor cheltuieli deductibile,

nefiind aferentă realizării veniturilor conform art. 4 din O.G. nr. 70/1994 și

că tot astfel, majorările de întârziere nu sunt cheltuieli deductibile.

Analizând recursurile formulate prin

prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304 – 304

1

C. proc. civ., Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente:

Atât recurentul Ministerul

Finanțelor Publice, cât și Direcția Generală a Finanțelor Publice București au

susținut că în mod greșit instanța a omologat raportul de expertiză dispus și

efectuat în cauză.

Sub acest aspect, Curtea urmează a

reține că expertiza contabilă efectuată în cauză, a fost dispusă ca urmare a

deciziei de casare, obiectivele încuviințate fiind în limitele casării și

anume:

a) recalcularea obligațiilor fiscale

ale SC S.R. SRL în perioada supusă controlului, prin excluderea din masa

profitului impozabil, a sumei confiscate de 1.140.568.392 lei;

b) refacerea imputației plăților

efectuate de SC S.R. SRL, în perioada respectivă, în contul obligațiilor

bugetare și majorările de întârziere aferente, în raport cu considerarea ca

nedatorată a impozitului pe suma confiscată și determinarea influenței

rezultate din diminuarea impozitului datorat, reactualizată.

Fiind vorba de o probă științifică,

instanța în mod corect a ținut cont de concluziile expertului, cu atât mai mult,

cu cât pârâții nu au contestat obiectivele fixate în raport cu decizia de

casare.

De altfel, cei doi recurenți nu

contestă că au de restituit diferența de impozit pe profit și majorările

aferente, ci doar cuantumul acestora calculat de expert, fără însă, a motiva în

drept eventualele greșeli făcute în legătură cu aplicarea indicelui de

inflație.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată, susținerea recurentei Direcției Generale a Finanțelor Publice, în

sensul că acestea trebuiau calculate de expert, este lipsită de suport legal,

având în vedere atât dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cât și decizia de casare în care în mod expres se arată: „în condițiile art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată (atât cele efectuate în procedura

administrativ-jurisdicțională, cât și cea în procedura judiciară) vor putea fi

acordate numai cu privire la partea referitoare la diferența pe impozit pe

profit, în legătură cu suma confiscată pentru care se admite recursul”.

Or, ceea ce instanța a acordat cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezintă cheltuieli efectuate în ambele

proceduri (jurisdicțională și judiciară), proporțional cu admiterea acțiunii,

raportat la suma confiscată și nedatorată.

Cât privește recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acesta este neîntemeiat,

motivul invocat cu privire la nedeductibilitatea sumei confiscate, nemaiputând

fi invocat prin acest recurs, deoarece această problemă de drept a fost rezolvată

prin decizia de casare a Curții Supreme de Justiție nr. 2535/2001, prin care

s-a stabilit irevocabil în drept că suma de 1.140.568.392 lei confiscată,

nefiind un venit „legal obținut”, nu este supusă regimului general al

impozitării.

Având în vedere decizia de casare,

în raport cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de rejudecare nu se

mai putea pronunța asupra acestui aspect, dezlegarea problemelor de drept de

instanța de recurs fiind obligatorie.

În consecință, în raport cu cele mai

sus reținute și în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca

neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței

civile nr. 961 din 18 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2004.