ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2224/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 2535/2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a fost admis recursul declarat de reclamanta-recurentă SC S.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 630/2001 a Curții de Apel București și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Așa cum rezultă din considerentele acestei decizii, casarea a fost făcută doar cu privire la diferența de impozit pe profit calculată pentru sumele confiscate, aceste sume neavând regimul juridic al veniturilor legal obținute, impozabile. Sub acest aspect, Curtea Supremă de Justiție a reținut că „diferența de impozit în sumă de 433.415.988,96 lei, nu este legal datorată” și că „nici majorările de întârziere aferente acestei sume nu sunt datorate”.

Apreciind că sunt necesare calcule privind majorările de întârziere și actualizarea sumelor ce urmează a fi restituite, ceea ce necesită o expertiză de specialitate, instanța de recurs a casat cauza sub acest aspect și a trimis cauza, spre rejudecare, în vederea efectuării unei expertize, numai cu privire la diferența de impozit nedeductibilă și majorările de întârziere corespunzătoare, urmând a se stabili sumele ce trebuie restituite, actualizate. Totodată, pentru aceste sume, prin decizia de casare s-a stabilit în privința cheltuielilor de judecată, că „vor putea fi acordate numai cu privire la plata referitoare la diferența pe impozit pe profit în legătură cu suma confiscată pentru care s-a admis recursul”.

În fond după casare, cu trimiterea spre rejudecare și în trimiterea casării, Curtea de Apel București, ca instanță de rejudecare, prin sentința civilă nr. 961/2003, a anulat în parte decizia Ministerului Finanțelor Publice nr. 1266/2000, decizia nr. 93/2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice, hotărârea nr. 290/1999 și procesul-verbal de control nr. 7915/1999, în ceea ce privește diferența de profit și majorările de întârziere aferente, corespunzătoare sumei confiscate și a obligat pârâții la restituirea sumei de 2.146.329.878 lei, sumă actualizată la nivelul lunii februarie 2003. Pârâții au fost obligați, totodată, la 176.904.193 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de rejudecare a reținut că în limita investirii după casarea cu trimitere, și în baza raportului de expertiză efectuat, pârâții urmează a restitui suma actualizată de 2.146.329.878 lei, precum și cheltuielile de judecată în cotă procentuală, în raport cu admiterea acțiunii, în valoare de 176.904.193 lei. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice București, precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. I. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, în motivarea recursului său, a susținut că în mod nelegal instanța de fond a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză, neținând seama de obiecțiunile formulate cu privire la actualizarea sumei datorate, care în opinia recurentului este de 1.909.702.994 lei, și nu 2.146.329.878 lei.

II. Recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice București a susținut în motivarea recursului său, că: - în mod greșit instanța de fond și-a însușit concluziile expertizei cu privire la actualizarea sumei datorate; - expertul nu a calculat cuantumul cheltuielilor de judecată datorate; - instanța nu a dat posibilitatea pârâtei să-și facă apărările cu privire la cheltuielile de judecată. III. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în motivarea recursului său, a susținut că în cauză fiind vorba de o sumă confiscată, aceasta nu are caracterul unor cheltuieli deductibile, nefiind aferentă realizării veniturilor conform art. 4 din O.G. nr. 70/1994 și că tot astfel, majorările de întârziere nu sunt cheltuieli deductibile.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304 – 304 1 C. proc. civ., Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente: Atât recurentul Ministerul Finanțelor Publice, cât și Direcția Generală a Finanțelor Publice București au susținut că în mod greșit instanța a omologat raportul de expertiză dispus și efectuat în cauză. Sub acest aspect, Curtea urmează a reține că expertiza contabilă efectuată în cauză, a fost dispusă ca urmare a deciziei de casare, obiectivele încuviințate fiind în limitele casării și anume: a) recalcularea obligațiilor fiscale ale SC S.R. SRL în perioada supusă controlului, prin excluderea din masa profitului impozabil, a sumei confiscate de 1.140.568.392 lei; b) refacerea imputației plăților efectuate de SC S.R.

SRL, în perioada respectivă, în contul obligațiilor bugetare și majorările de întârziere aferente, în raport cu considerarea ca nedatorată a impozitului pe suma confiscată și determinarea influenței rezultate din diminuarea impozitului datorat, reactualizată. Fiind vorba de o probă științifică, instanța în mod corect a ținut cont de concluziile expertului, cu atât mai mult, cu cât pârâții nu au contestat obiectivele fixate în raport cu decizia de casare. De altfel, cei doi recurenți nu contestă că au de restituit diferența de impozit pe profit și majorările aferente, ci doar cuantumul acestora calculat de expert, fără însă, a motiva în drept eventualele greșeli făcute în legătură cu aplicarea indicelui de inflație.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, susținerea recurentei Direcției Generale a Finanțelor Publice, în sensul că acestea trebuiau calculate de expert, este lipsită de suport legal, având în vedere atât dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cât și decizia de casare în care în mod expres se arată: „în condițiile art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată (atât cele efectuate în procedura administrativ-jurisdicțională, cât și cea în procedura judiciară) vor putea fi acordate numai cu privire la partea referitoare la diferența pe impozit pe profit, în legătură cu suma confiscată pentru care se admite recursul”. Or, ceea ce instanța a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezintă cheltuieli efectuate în ambele proceduri (jurisdicțională și judiciară), proporțional cu admiterea acțiunii, raportat la suma confiscată și nedatorată.

Cât privește recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acesta este neîntemeiat, motivul invocat cu privire la nedeductibilitatea sumei confiscate, nemaiputând fi invocat prin acest recurs, deoarece această problemă de drept a fost rezolvată prin decizia de casare a Curții Supreme de Justiție nr. 2535/2001, prin care s-a stabilit irevocabil în drept că suma de 1.140.568.392 lei confiscată, nefiind un venit „legal obținut”, nu este supusă regimului general al impozitării. Având în vedere decizia de casare, în raport cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de rejudecare nu se mai putea pronunța asupra acestui aspect, dezlegarea problemelor de drept de instanța de recurs fiind obligatorie.

În consecință, în raport cu cele mai sus reținute și în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 961 din 18 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2004.