ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7670/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 24 octombrie 2000, reclamanta SC I.M.H. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava, solicitând anularea deciziei nr. 1295 din 28 septembrie 2000 și obligarea pârâților, la restituirea sumei de 28.625.437 lei reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că organele financiare au apreciat în mod eronat că nu ar fi deductibilă fiscal, vânzarea unor mijloace fixe în anii 1998 și 1999, împrejurare în raport cu care s-a stabilit în mod nelegal că societatea ar datora un impozit pe profit suplimentar, de 19.346.519 lei, la care se adaugă majorările de întârziere, de 9.279.918 lei.

Prin sentința nr. 14 din 31 ianuarie 2001, Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat, precum și procesul-verbal nr. 168 din 19 iunie 2000 al Direcției Generale a Finanțelor Publice Suceava, pentru suma de 9.279.918 lei, majorări de întârziere, constatând achitat, impozitul pe profit, de 19.346.519 lei, prin O.P nr. 75 din 14 aprilie 2000 și O.P. nr. 65 din 27 martie 2000. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că impozitul pe profit suplimentar a fost corect stabilit, întrucât valoarea rămasă nerecuperată în urma valorificării prin vânzare sau prin casare, nu este deductibilă la calculul profitului impozabil.

Referitor la majorările de întârziere aferente, instanța de fond a constatat că nu sunt datorate, societatea fiind scutită de plata lor, conform O.U.G nr. 163/2000, întrucât a achitat impozitul pe profit restant, anterior datei de 31 octombrie 2000. Împotriva sentinței au declarat recurs, atât reclamanta SC I.M.H. SRL, cât și pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, reclamanta a susținut că în cazul operațiunilor de vânzare-cumpărare intervenind cererea și oferta, valorile din contabilitate sunt orientative și în condițiile în care plusul obținut din vânzare este impozabil, este firesc și legal ca și minusul să nu fie impozitat.

În aceste împrejurări, a arătat reclamanta, nu este datorat impozitul pe profit suplimentar, stabilit pentru valoarea neamortizată a mijloacelor fixe scoase din funcțiune. În recursul pârâților s-a susținut că instanța a procedat greșit, constatând că sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 163/2000 privind scutirea de plata majorărilor de întârziere. Astfel, pârâții au arătat că reclamanta nu poate beneficia de facilitățile prevăzute de ordonanță, întrucât nu a depus la organul fiscal teritorial, situația majorărilor de întârziere datorate. Examinând cauza, în raport cu motivele invocate și având în vedere prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Potrivit prevederilor legale în vigoare, pe perioada 1998 - 1999, respectiv Legea nr. 15/1994, O.G. nr. 54/1997 și H.G. nr. 909/1997, valoarea rămasă nerecuperată prin amortizarea mijloacelor fixe scoase din funcțiune înainte de expirarea duratei normale de funcționare, prin vânzare, se include pe cheltuieli excepționale, care, nefiind aferente veniturilor realizate, nu sunt deductibile fiscal. În consecință, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că reclamanta datorează diferența de impozit pe profit calculată prin procesul-verbal de control, în sumă de 19.345.519 lei. Apare ca nefondată și critica formulată de pârâți, privind aplicabilitatea prevederilor O.U.G.

nr. 163/2000, potrivit cărora majorările de întârziere sunt scutite la plată, dacă debitele restante care le-au generat, au fost achitate până la 31 octombrie 2000. În cauză, s-a făcut dovada că societatea a achitat impozitul pe profit suplimentar, la 27 martie 2000 și respectiv, la 14 aprilie 2000, iar cât privește situația majorărilor de întârziere aferente, aceasta era cunoscută la data întocmirii procesului-verbal de control 19 iunie 2000, documentul respectiv reținând faptul plății debitului, precum și calculul majorărilor, până la data stingerii creanței bugetare. În raport cu cele expuse mai sus, Curtea va respinge ca neîntemeiate, ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Suceava, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 14 din 31 ianuarie 2001 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefundat. Respinge recursul declarat de SC I.M.H. SRL împotriva aceleași sentințe, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.