ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8810/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC V.E. SRL, în contradictoriu cu

Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară Centrală, a solicitat

anularea, ca nelegală, a deciziei nr. 456 din 28 august 2002, emisă de primul

pârât și a procesului-verbal de control din 18 februarie 2000, întocmit de

ultimul pârât, exonerarea de plată și restituirea sumelor reținute,

reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în urma unui control încrucișat, având ca obiectiv verificarea realității

și legalității achizițiilor de mărfuri de la furnizorii: SC G.M. SRL; SC F.C.

SRL; SC P.A. SRL; SC T. SRL, pe perioada ianuarie - noiembrie 1999, s-a

stabilit în sarcina societății, obligații fiscale: 4.435.947.497 lei T.V.A.;

2.592.084.289 lei, majorări de întârziere T.V.A.; 7.682.091.309 lei, impozit pe

profit,; 2.813.053.373 lei, majorări de întârziere impozit pe profit.

În căile legale de atac, în mod

nelegal i-a fost respinsă contestația.

Reclamanta a arătat că s-a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor legale și aprecieri eronate privind

nedeductibilitatea sumei reprezentând T.V.A. și sustragerea sa de la plata

impozitului pe profit.

Sumele imputate nu sunt datorate,

calculându-se nelegal majorări de întârziere aferente.

Soluția respingerii contestației de

Ministerul Finanțelor Publice, s-a bazat pe alte temeiuri juridice, decât cele

avute în vedere de organul de control și este nelegală, deoarece nu se poate

reține culpa societății și întocmirea facturilor de care nu s-a ținut cont ca

document justificativ.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 1060 din 26 iunie 2003, a respins

ca neîntemeiată, acțiunea, reținând legalitatea actului de control.

Considerând hotărârea nelegală,

reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a solicitat admiterea lui, casarea sentinței și în fond,

admiterea acțiunii, anularea actelor contestate și exonerarea societății, de

plata sumelor reținute.

Se susține că hotărârea este sumar

motivată și este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

Facturile emise de cele 4 societăți

întrunesc condițiile legale de documente justificative prevăzute de Legea nr. 82/1991

(a contabilității), coroborate cu dispozițiile H.G. nr. 831/1997 și Ordinul Ministerului

Finanțelor nr. 2055/1998. Înregistrarea lor în contabilitate este corectă;

potrivit O.G. nr. 70/1994, plata lor se înscrie în categoria de cheltuieli

deductibile fiscal, astfel că impozitul pe profit și majorările de întârziere

stabilite de organul de control, prin procesul-verbal contestat, sunt nelegale.

Executarea dreptului de deducere

este condiționată, potrivit art. 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 3/1992, de

legalitatea documentelor fiscale în care este prevăzută taxa, facturile emise

de cele 4 societăți comerciale întrunesc condițiile Legii nr. 82/1991 și H.G. nr.

831/1997, prevederile art. 25B nu privesc direct operațiunea de deducere, iar

în absența unor precizări privind corecta întocmire, facturile sunt legale,

astfel că diferența de T.V.A. și majorările de întârziere sunt nelegal

stabilite.

Se susține că în cazul T.V.A. - ului,

în privința deducerii trebuia să se verifice dacă sunt îndeplinite sau nu,

condițiile art. 19 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 3/1992, și nu art. 25 lit. b).

Prin cererea din 21 aprilie 2004,

recurenta-reclamantă a formulat excepția de neconstituționalitate a Legii

contabilității nr. 82/1991, întrucât a fost adoptată cu încălcarea prevederilor

art. 76 alin. (1), fost art. 74 alin. (1) din Constituția României.

Curtea Constituțională, prin Decizia

nr. 360 din 23 septembrie 2004, a respins excepția, ca inadmisibilă, în temeiul

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Recursul este nefondat.

Prima critică din recurs,

referitoare la împrejurarea că hotărârea fiind sumar motivată, ar duce la

concluzia lipsei motivării, nu este întemeiată.

Conform art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de

drept care au formulat convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Or, verificând sentința atacată,

rezultă că instanța a arătat de ce suma de 20.163.379.942 lei nu este o

cheltuială deductibilă, întrucât facturile prin care societatea a achiziționat

o serie de mărfuri de la patru societăți comerciale, nu îndeplinesc condițiile

legale, pentru a putea constitui documente justificative conform pct. 119 din

H.G. nr. 704/1993 privind regulamentul de aplicare a legii contabilității (la

impozitul pe profit), iar la T.V.A., nu cuprind datele prevăzute în art. 25 lit.

b) din O.G. nr. 3/1992, modificată.

Față de aceste dispoziții, s-au

înlăturat concluziile expertizei.

Scoaterea de sub urmărire penală a

administratorului, pentru săvârșirea de infracțiuni, nu este relevantă asupra

legalității imputării impozitului pe profit și a majorărilor de întârziere

aferente, ca, de altfel, și faptul că motivarea deciziei este diferită de cea

din actul de control.

Nici critica privind aplicarea

greșită a legii, nu poate fi primită, potrivit celor ce se vor arăta.

Din actele de la dosar, rezultă că

în perioada ianuarie - noiembrie 1999, recurenta-reclamantă a înregistrat în

contabilitate, pe cheltuieli, suma de 20.163.379.942 lei, aferentă mărfurilor

achiziționate de la diverși furnizori, pe bază de facturi.

Organul de control (Garda

Financiară) și organul de soluționare a contestației (Ministerul de Finanțe) au

considerat că facturile respective nu îndeplinesc condițiile legale, pentru a

putea constitui documente justificative, conform pct. 119 din H.G. nr. 704/1993

privind Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, ce prevede

că: „potrivit art. 6 alin. (2) din lege, orice operațiune patrimonială se

consemnează în momentul efectuării ei, într-un înscris care stă la baza

înregistrărilor în contabilitate, dobândind, astfel, calitatea de document

justificativ”.

Instanța a reținut în mod legal că facturile nu întrunesc

condițiile de documente justificative, neavând trecute date privind banca și

contul furnizorului și date privind adresa furnizorului, pentru a putea fi

identificat.

Art. 4 alin. (3) lit. p) din O.G. nr.

70/1994 privind impozitul pe venit, astfel cum a fost modificată și completată

de O.G. nr. 40/1998, prevede: „Pentru determinarea profitului impozabil,

cheltuielile pentru care nu se admite deducerea, sunt: p) cheltuieli

înregistrate în contabilitate, pe baza unor documente care nu îndeplinesc,

potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, cu modificările ulterioare,

condițiile de document justificativ”.

De precizat că, din declarațiile

administratorului și a contabililor reclamantei-recurente a rezultat că

administratorul societății a procurat documentele fiscale pentru achiziționarea

de mărfuri, necompletate, urmând ca datele să fie înscrise ulterior, de către

contabilele societății.

Cum facturile nu au fost completate

corect, la rubricile prevăzute de formular, acestea nu îndeplinesc condițiile

de document justificativ. În consecință, legal, organele de control au calculat

în sarcina societății, impozit pe venit suplimentar, în sumă de 7.682.091.309

lei.

Majorările de întârziere aferente

impozitului pe profit, în sumă de 2.813.053.373 lei, sunt o consecință firească

și sunt datorate de recurenta-reclamantă, în conformitate cu art. 19 din O.G. nr.

70/1994, privind impozitul pe profit, republicată și ale art. 13 din O.G. nr. 11/1996,

privind executarea creanțelor bugetare, cu modificările ulterioare.

În conformitate cu art. 25 lit. b)

din O.G. nr. 3/1992, privind T.V.A., republicată: „agenții economici plătitori

de T.V.A. sunt obligați să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi sau

documente legal aprobate pentru toate bunurile și serviciile achiziționate și

să verifice întocmirea corectă a acestora”.

Potrivit art. 10.5 din Normele de

aplicare a O.G. nr. 3/1992, privind T.V.A., aprobată prin H.G. nr. 512/1998:

„Nu poate fi dedusă, potrivit legii, T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la:

b) bunuri și servicii aprovizionate pe bază de documente care nu îndeplinesc

condițiile prevăzute la art. 25 lit. b) din ordonanță.

Cum facturile în discuție prezentate

de recurentă, nu îndeplinesc condiția de document justificativ, legal s-a

considerat că aceasta nu are dreptul la deducerea T.V.A., astfel că datorează

4.435.947.497 lei T.V.A. și majorări de întârziere, conform art. 34 din O.G. nr.

3/1992, republicată și art. 13 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea

creanțelor bugetare, cu modificările ulterioare.

În consecință, susținerea din recurs,

că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 25B lit. b), ci art. 19 alin. (1)

lit. a), nu poate fi primită.

Recursul fiind nefondat, urmează a

fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC V.E.

SRL București împotriva sentinței civile nr. 1060 din 26 iunie 2003 a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 decembrie 2004.