ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4041/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios

administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub nr. 2570 din 4 mai

2001, reclamanta SC T.L.I. SRL Deva a chemat în judecată pe pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Hunedoara, solicitând anularea deciziei nr. 277 din28 februarie 2001 a

Ministerului Finanțelor Publice și procesului-verbal de control nr. 2 din 20

mai 2000, încheiat de organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor

Publice a județului Hunedoara și exonerarea sa de plata obligațiilor fiscale,

stabilite prin actele de control atacate, precum și obligarea pârâților la

restituirea taxelor de timbru achitate în faza administrativ-jurisdicțională.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că pârâtele au aplicat greșit O.G. nr. 70/1994, O.G. nr. 3/1992, Ordinul

Ministrului Finanțelor Publice nr. 425/1998, O.G. nr. 70/1997 și O.G. nr.

13/2001.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 80 din 17

aprilie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva,

împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Hunedoara; a anulat decizia nr. 277 din 28

februarie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și procesului-verbal nr. 2 din

20 mai 2000, întocmit de organele de control ale Direcției Generale a

Finanțelor Publice a județului Hunedoara, exonerând reclamanta de plata

obligațiilor fiscale, reținute prin actele de control atacate; a dispus

restituirea către reclamantă a taxelor de timbru plătite în faza

administrativ-jurisdicțională, în sumă de 1.336.606.716 lei.

Prin procesul-verbal de control

atacat s-au stabilit în sarcina reclamantei, obligații fiscale în cuantum de

43.841.581.813 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere

aferente impozitului pe profit, T.V.A. și majorări de întârziere aferente TVA,

apreciindu-se de organul de control că în perioada verificată 1998 – trimestrul

I/2000, reclamanta a considerat eronat ca deductibile, cheltuielile cu

colaboratori externi, că a inclus în cheltuielile de exploatare, cheltuieli cu

amortizarea aferente unor imobilizări, iar în ceea ce privește prestările de

servicii, s-a dispus în sarcina reclamantei, virarea la bugetul de stat a

T.V.A., aferentă cheltuielilor de colaborare și consultanță efectuate la

imobilul din România, în perioada decembrie 1999 – februarie 2000,

calculându-se pentru nedecontarea în termen, majorări de întârziere.

Față de aceasta, prin hotărârea atacată

s-a reținut în raport cu susținerile părților și probele administrate în cauză,

că documentele justificative, întocmite de reclamantă, se circumscriu

prevederilor pct. 119 din Regulamentul privind aprobarea Legii nr. 82/1991,

aprobat prin H.G. nr. 704/1993.

Impozitul pe profit stabilit

suplimentar și majorările de întârziere aferente sunt deductibile fiscal, în

baza contractelor de consultanță și colaborare încheiate între reclamantă și

firma E.J. și a documentelor întocmite lunar. În aceeași măsură, T.V.A. pentru

perioada 1998 – 1999 și trimestrul I/2000, a fost corect calculată și virată la

bugetul statului.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Hunedoara, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o

în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța a

luat în considerare doar raportul de expertiză întocmit în cauză, neținând

seama și de constatările organului de control sau de motivarea deciziei emisă

de Ministerul Finanțelor Publice; că în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu

datorează impozit pe profit stabilit suplimentar și majorările de întârziere

aferente, întrucât cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente

realizării veniturilor sau sunt considerate deductibile, potrivit prevederilor

legale în vigoare.

În cauză, contractele de colaborare

și consultanță nu reprezintă documente justificative, întrucât nu îndeplinesc

elementele necesare pentru aceasta. Ca atare, reclamanta datorează și

majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a

nedeductibilității cheltuielilor de colaborare și de consultanță. Se mai

susține în motivarea recursului că reclamanta datorează impozit pe profit, ca

urmare a includerii cheltuielilor cu amortizarea mai mari decât cele legale pe

costuri, fără a avea la bază o evidență analitică, datorând deci și

penalitățile de întârziere aferente; datorează reclamanta și T.V.A. aferentă

serviciilor de consultanță și colaborare prestate și facturare către firma E.J.

din Italia și majorările de întârziere aferente, față de construirea unui

imobil – Fabrica de producere panouri în România.

Examinând sentința atacată în raport

cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum și dispozițiile

legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la motivul de recurs

privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a excluderii din costuri a unor

facturi ce reprezintă plata unor servicii de consultanță și colaborare și a

trecerii acestora în categoria cheltuielilor nedeductibile din punct de vedere

fiscal, se reține că reclamanta a încheiat lunar contracte de colaborare sau

consultanță cu același obiect și anume, furnizarea de personal tehnic

specializat, apt să asigure calitatea lucrărilor de curățire și nivelare teren,

furnizarea și punerea pe poziție a pietrișului, confecționarea și furnizarea de

beton.

Aceste contracte nu conțin, însă,

clauze certe despre prestațiile efectuate, respectiv în ce au constat

prestările de colaborare și consultanță, pentru care s-au emis facturi, timpul

consumat pentru fiecare tip de prestare efectuată, tariful pe unitatea de timp

practicat de societatea prestatoare. Ca urmare, contractele de colaborare și

consultanță nu reprezintă documente justificative și nu pot sta la baza

înregistrării în contabilitate, conform pct. 119 din Regulamentul de aplicare a

Legii contabilității nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993.

Reclamanta nu a prezentat documente

privind situații ale lucrărilor prestate, procese-verbale de recepție- din care

să rezulte calitatea lucrărilor executate de firma care a asigurat personalul

specializat, date privind serviciile prestate, tarifele percepute, care să

completeze lipsa clauzelor contractuale. Situațiile de lucrări pentru

activitatea desfășurată în favoarea SC M.D.F. SA, se referă la executarea

materială a lucrărilor de construcții, nereprezentând documente care să ateste

prestarea efectivă a consultanței și colaborării.

În consecință, reclamanta datorează

impozitul pe profit stabilit prin actul de control și majorările de întârziere

aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a nedeductibilității

cheltuielilor de colaborare și de consultanță.

Referitor la motivul de recurs

privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a includerii cheltuielilor cu

amortizarea, mai mari decât cele legale, pe costuri și a majorărilor de

întârziere aferente, Regulamentul de aplicare a Legii Contabilității nr.

82/1991, prevede la pct. 56 că amortizarea se calculează prin aplicarea cotei

de amortizare la valoarea de intrare, pe baza unui plan de amortizare și

utilizând unul din regimurile de amortizare prevăzute de Legea nr. 15/1994,

republicată.

Reclamanta a inclus în cheltuiala cu

amortizarea, diferite sume, fără a avea o evidență analitică, conform H.G. nr.

909/1997, art. 56 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 și Legea nr.

15/1994, majorând nelegal cheltuielile de exploatare, ce concură la determinarea

profitului impozabil, diminuând implicit impozitul pe profit, datorând în

consecință sumele stabilite cu acest titlu prin actul de control.

Motivul de recurs referitor la taxa

pe valoarea adăugată T.V.A. și la majorările de întârziere aferente, se reține,

de asemenea, a fi întemeiat.

Prestările de servicii

achitate în baza facturilor emise de E.J. din Italia, potrivit contractelor de

colaborare și consultanță încheiate între cele două societăți, au fost

utilizate pe teritoriul României, în vederea construirii unui imobil – Fabrica

de producere panouri, astfel că stabilirea T.V.A. pentru aceste prestări de

servicii, se face în România, potrivit art. 4 din O.G. nr. 3/1992, republicată

și pct. 3.1 din H.G. nr. 512/1998, cu privire la aprobarea Normelor pentru

aplicarea O.G. nr. 3/1992, reclamanta datorând și penalitățile de întârziere

aferente.

Așa fiind, recursul declarat de pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în nume propriu și pentru Ministerul

Finanțelor Publice, este fondat, urmând să fie admis. Se va casa sentința

atacată și în fond, se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în nume propriu și pentru

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 80 din 17 aprilie

2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

respinge acțiunea introdusă de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 noiembrie 2003.