ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4041/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4041/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios
administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub nr. 2570 din 4 mai
2001, reclamanta SC T.L.I. SRL Deva a chemat în judecată pe pârâții Ministerul
Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului
Hunedoara, solicitând anularea deciziei nr. 277 din28 februarie 2001 a
Ministerului Finanțelor Publice și procesului-verbal de control nr. 2 din 20
mai 2000, încheiat de organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor
Publice a județului Hunedoara și exonerarea sa de plata obligațiilor fiscale,
stabilite prin actele de control atacate, precum și obligarea pârâților la
restituirea taxelor de timbru achitate în faza administrativ-jurisdicțională.
În motivarea acțiunii, reclamanta a
arătat că pârâtele au aplicat greșit O.G. nr. 70/1994, O.G. nr. 3/1992, Ordinul
Ministrului Finanțelor Publice nr. 425/1998, O.G. nr. 70/1997 și O.G. nr.
13/2001.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția
comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 80 din 17
aprilie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva,
împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a
Finanțelor Publice a județului Hunedoara; a anulat decizia nr. 277 din 28
februarie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și procesului-verbal nr. 2 din
20 mai 2000, întocmit de organele de control ale Direcției Generale a
Finanțelor Publice a județului Hunedoara, exonerând reclamanta de plata
obligațiilor fiscale, reținute prin actele de control atacate; a dispus
restituirea către reclamantă a taxelor de timbru plătite în faza
administrativ-jurisdicțională, în sumă de 1.336.606.716 lei.
Prin procesul-verbal de control
atacat s-au stabilit în sarcina reclamantei, obligații fiscale în cuantum de
43.841.581.813 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere
aferente impozitului pe profit, T.V.A. și majorări de întârziere aferente TVA,
apreciindu-se de organul de control că în perioada verificată 1998 – trimestrul
I/2000, reclamanta a considerat eronat ca deductibile, cheltuielile cu
colaboratori externi, că a inclus în cheltuielile de exploatare, cheltuieli cu
amortizarea aferente unor imobilizări, iar în ceea ce privește prestările de
servicii, s-a dispus în sarcina reclamantei, virarea la bugetul de stat a
T.V.A., aferentă cheltuielilor de colaborare și consultanță efectuate la
imobilul din România, în perioada decembrie 1999 – februarie 2000,
calculându-se pentru nedecontarea în termen, majorări de întârziere.
Față de aceasta, prin hotărârea atacată
s-a reținut în raport cu susținerile părților și probele administrate în cauză,
că documentele justificative, întocmite de reclamantă, se circumscriu
prevederilor pct. 119 din Regulamentul privind aprobarea Legii nr. 82/1991,
aprobat prin H.G. nr. 704/1993.
Impozitul pe profit stabilit
suplimentar și majorările de întârziere aferente sunt deductibile fiscal, în
baza contractelor de consultanță și colaborare încheiate între reclamantă și
firma E.J. și a documentelor întocmite lunar. În aceeași măsură, T.V.A. pentru
perioada 1998 – 1999 și trimestrul I/2000, a fost corect calculată și virată la
bugetul statului.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului
Hunedoara, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o
în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța a
luat în considerare doar raportul de expertiză întocmit în cauză, neținând
seama și de constatările organului de control sau de motivarea deciziei emisă
de Ministerul Finanțelor Publice; că în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu
datorează impozit pe profit stabilit suplimentar și majorările de întârziere
aferente, întrucât cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente
realizării veniturilor sau sunt considerate deductibile, potrivit prevederilor
legale în vigoare.
În cauză, contractele de colaborare
și consultanță nu reprezintă documente justificative, întrucât nu îndeplinesc
elementele necesare pentru aceasta. Ca atare, reclamanta datorează și
majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a
nedeductibilității cheltuielilor de colaborare și de consultanță. Se mai
susține în motivarea recursului că reclamanta datorează impozit pe profit, ca
urmare a includerii cheltuielilor cu amortizarea mai mari decât cele legale pe
costuri, fără a avea la bază o evidență analitică, datorând deci și
penalitățile de întârziere aferente; datorează reclamanta și T.V.A. aferentă
serviciilor de consultanță și colaborare prestate și facturare către firma E.J.
din Italia și majorările de întârziere aferente, față de construirea unui
imobil – Fabrica de producere panouri în România.
Examinând sentința atacată în raport
cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum și dispozițiile
legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la motivul de recurs
privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a excluderii din costuri a unor
facturi ce reprezintă plata unor servicii de consultanță și colaborare și a
trecerii acestora în categoria cheltuielilor nedeductibile din punct de vedere
fiscal, se reține că reclamanta a încheiat lunar contracte de colaborare sau
consultanță cu același obiect și anume, furnizarea de personal tehnic
specializat, apt să asigure calitatea lucrărilor de curățire și nivelare teren,
furnizarea și punerea pe poziție a pietrișului, confecționarea și furnizarea de
beton.
Aceste contracte nu conțin, însă,
clauze certe despre prestațiile efectuate, respectiv în ce au constat
prestările de colaborare și consultanță, pentru care s-au emis facturi, timpul
consumat pentru fiecare tip de prestare efectuată, tariful pe unitatea de timp
practicat de societatea prestatoare. Ca urmare, contractele de colaborare și
consultanță nu reprezintă documente justificative și nu pot sta la baza
înregistrării în contabilitate, conform pct. 119 din Regulamentul de aplicare a
Legii contabilității nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993.
Reclamanta nu a prezentat documente
privind situații ale lucrărilor prestate, procese-verbale de recepție- din care
să rezulte calitatea lucrărilor executate de firma care a asigurat personalul
specializat, date privind serviciile prestate, tarifele percepute, care să
completeze lipsa clauzelor contractuale. Situațiile de lucrări pentru
activitatea desfășurată în favoarea SC M.D.F. SA, se referă la executarea
materială a lucrărilor de construcții, nereprezentând documente care să ateste
prestarea efectivă a consultanței și colaborării.
În consecință, reclamanta datorează
impozitul pe profit stabilit prin actul de control și majorările de întârziere
aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a nedeductibilității
cheltuielilor de colaborare și de consultanță.
Referitor la motivul de recurs
privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a includerii cheltuielilor cu
amortizarea, mai mari decât cele legale, pe costuri și a majorărilor de
întârziere aferente, Regulamentul de aplicare a Legii Contabilității nr.
82/1991, prevede la pct. 56 că amortizarea se calculează prin aplicarea cotei
de amortizare la valoarea de intrare, pe baza unui plan de amortizare și
utilizând unul din regimurile de amortizare prevăzute de Legea nr. 15/1994,
republicată.
Reclamanta a inclus în cheltuiala cu
amortizarea, diferite sume, fără a avea o evidență analitică, conform H.G. nr.
909/1997, art. 56 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 și Legea nr.
15/1994, majorând nelegal cheltuielile de exploatare, ce concură la determinarea
profitului impozabil, diminuând implicit impozitul pe profit, datorând în
consecință sumele stabilite cu acest titlu prin actul de control.
Motivul de recurs referitor la taxa
pe valoarea adăugată T.V.A. și la majorările de întârziere aferente, se reține,
de asemenea, a fi întemeiat.
Prestările de servicii
achitate în baza facturilor emise de E.J. din Italia, potrivit contractelor de
colaborare și consultanță încheiate între cele două societăți, au fost
utilizate pe teritoriul României, în vederea construirii unui imobil – Fabrica
de producere panouri, astfel că stabilirea T.V.A. pentru aceste prestări de
servicii, se face în România, potrivit art. 4 din O.G. nr. 3/1992, republicată
și pct. 3.1 din H.G. nr. 512/1998, cu privire la aprobarea Normelor pentru
aplicarea O.G. nr. 3/1992, reclamanta datorând și penalitățile de întârziere
aferente.
Așa fiind, recursul declarat de pârâta Direcția Generală a
Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în nume propriu și pentru Ministerul
Finanțelor Publice, este fondat, urmând să fie admis. Se va casa sentința
atacată și în fond, se va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcția
Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în nume propriu și pentru
Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 80 din 17 aprilie
2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios
administrativ.
Casează sentința atacată și în fond,
respinge acțiunea introdusă de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 20 noiembrie 2003.