ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4041/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub nr. 2570 din 4 mai 2001, reclamanta SC T.L.I. SRL Deva a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, solicitând anularea deciziei nr. 277 din28 februarie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și procesului-verbal de control nr. 2 din 20 mai 2000, încheiat de organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Hunedoara și exonerarea sa de plata obligațiilor fiscale, stabilite prin actele de control atacate, precum și obligarea pârâților la restituirea taxelor de timbru achitate în faza administrativ-jurisdicțională.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâtele au aplicat greșit O.G. nr. 70/1994, O.G. nr. 3/1992, Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 425/1998, O.G. nr. 70/1997 și O.G. nr. 13/2001. Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 80 din 17 aprilie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva, împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara; a anulat decizia nr. 277 din 28 februarie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și procesului-verbal nr. 2 din 20 mai 2000, întocmit de organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, exonerând reclamanta de plata obligațiilor fiscale, reținute prin actele de control atacate; a dispus restituirea către reclamantă a taxelor de timbru plătite în faza administrativ-jurisdicțională, în sumă de 1.336.606.716 lei.

Prin procesul-verbal de control atacat s-au stabilit în sarcina reclamantei, obligații fiscale în cuantum de 43.841.581.813 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, T.V.A. și majorări de întârziere aferente TVA, apreciindu-se de organul de control că în perioada verificată 1998 – trimestrul I/2000, reclamanta a considerat eronat ca deductibile, cheltuielile cu colaboratori externi, că a inclus în cheltuielile de exploatare, cheltuieli cu amortizarea aferente unor imobilizări, iar în ceea ce privește prestările de servicii, s-a dispus în sarcina reclamantei, virarea la bugetul de stat a T.V.A., aferentă cheltuielilor de colaborare și consultanță efectuate la imobilul din România, în perioada decembrie 1999 – februarie 2000, calculându-se pentru nedecontarea în termen, majorări de întârziere.

Față de aceasta, prin hotărârea atacată s-a reținut în raport cu susținerile părților și probele administrate în cauză, că documentele justificative, întocmite de reclamantă, se circumscriu prevederilor pct. 119 din Regulamentul privind aprobarea Legii nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993. Impozitul pe profit stabilit suplimentar și majorările de întârziere aferente sunt deductibile fiscal, în baza contractelor de consultanță și colaborare încheiate între reclamantă și firma E.J. și a documentelor întocmite lunar. În aceeași măsură, T.V.A. pentru perioada 1998 – 1999 și trimestrul I/2000, a fost corect calculată și virată la bugetul statului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., susținând, în esență, că instanța a luat în considerare doar raportul de expertiză întocmit în cauză, neținând seama și de constatările organului de control sau de motivarea deciziei emisă de Ministerul Finanțelor Publice; că în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu datorează impozit pe profit stabilit suplimentar și majorările de întârziere aferente, întrucât cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor sau sunt considerate deductibile, potrivit prevederilor legale în vigoare. În cauză, contractele de colaborare și consultanță nu reprezintă documente justificative, întrucât nu îndeplinesc elementele necesare pentru aceasta. Ca atare, reclamanta datorează și majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a nedeductibilității cheltuielilor de colaborare și de consultanță.

Se mai susține în motivarea recursului că reclamanta datorează impozit pe profit, ca urmare a includerii cheltuielilor cu amortizarea mai mari decât cele legale pe costuri, fără a avea la bază o evidență analitică, datorând deci și penalitățile de întârziere aferente; datorează reclamanta și T.V.A. aferentă serviciilor de consultanță și colaborare prestate și facturare către firma E.J. din Italia și majorările de întârziere aferente, față de construirea unui imobil – Fabrica de producere panouri în România. Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la motivul de recurs privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a excluderii din costuri a unor facturi ce reprezintă plata unor servicii de consultanță și colaborare și a trecerii acestora în categoria cheltuielilor nedeductibile din punct de vedere fiscal, se reține că reclamanta a încheiat lunar contracte de colaborare sau consultanță cu același obiect și anume, furnizarea de personal tehnic specializat, apt să asigure calitatea lucrărilor de curățire și nivelare teren, furnizarea și punerea pe poziție a pietrișului, confecționarea și furnizarea de beton. Aceste contracte nu conțin, însă, clauze certe despre prestațiile efectuate, respectiv în ce au constat prestările de colaborare și consultanță, pentru care s-au emis facturi, timpul consumat pentru fiecare tip de prestare efectuată, tariful pe unitatea de timp practicat de societatea prestatoare.

Ca urmare, contractele de colaborare și consultanță nu reprezintă documente justificative și nu pot sta la baza înregistrării în contabilitate, conform pct. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993. Reclamanta nu a prezentat documente privind situații ale lucrărilor prestate, procese-verbale de recepție- din care să rezulte calitatea lucrărilor executate de firma care a asigurat personalul specializat, date privind serviciile prestate, tarifele percepute, care să completeze lipsa clauzelor contractuale. Situațiile de lucrări pentru activitatea desfășurată în favoarea SC M.D.F. SA, se referă la executarea materială a lucrărilor de construcții, nereprezentând documente care să ateste prestarea efectivă a consultanței și colaborării.

În consecință, reclamanta datorează impozitul pe profit stabilit prin actul de control și majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a nedeductibilității cheltuielilor de colaborare și de consultanță. Referitor la motivul de recurs privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a includerii cheltuielilor cu amortizarea, mai mari decât cele legale, pe costuri și a majorărilor de întârziere aferente, Regulamentul de aplicare a Legii Contabilității nr. 82/1991, prevede la pct. 56 că amortizarea se calculează prin aplicarea cotei de amortizare la valoarea de intrare, pe baza unui plan de amortizare și utilizând unul din regimurile de amortizare prevăzute de Legea nr. 15/1994, republicată.

Reclamanta a inclus în cheltuiala cu amortizarea, diferite sume, fără a avea o evidență analitică, conform H.G. nr. 909/1997, art. 56 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 și Legea nr. 15/1994, majorând nelegal cheltuielile de exploatare, ce concură la determinarea profitului impozabil, diminuând implicit impozitul pe profit, datorând în consecință sumele stabilite cu acest titlu prin actul de control. Motivul de recurs referitor la taxa pe valoarea adăugată T.V.A. și la majorările de întârziere aferente, se reține, de asemenea, a fi întemeiat. Prestările de servicii achitate în baza facturilor emise de E.J. din Italia, potrivit contractelor de colaborare și consultanță încheiate între cele două societăți, au fost utilizate pe teritoriul României, în vederea construirii unui imobil – Fabrica de producere panouri, astfel că stabilirea T.V.A.

pentru aceste prestări de servicii, se face în România, potrivit art. 4 din O.G. nr. 3/1992, republicată și pct. 3.1 din H.G. nr. 512/1998, cu privire la aprobarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992, reclamanta datorând și penalitățile de întârziere aferente. Așa fiind, recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, este fondat, urmând să fie admis. Se va casa sentința atacată și în fond, se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 80 din 17 aprilie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea introdusă de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2003.