ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 866/2021

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 4 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 159 alin. (2) și alin. (3) din C. pen., raportată la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Iași a reținut că deținutul A., a invocat în dosarul nr. x/2020, având ca obiect contestație în anulare - apel, aflat pe rolul Curții de Apel Iași, excepția de neconstituționalitate a art. 159 alin. (2) și alin. (3) din C. pen., raportată la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, susținând că dispozițiile legale privind împăcarea părților - cauză care înlătură răspunderea penală și determină încetarea procesului penal, trebuie să i se aplice deoarece, raportat la art. 15 alin. (2) din Constituție, orice lege penală se aplică retroactiv. Este în executarea unei pedepse, sentința este din 2001 și trebuie să beneficieze de toate legile favorabile emise și după aceasta de legiuitor, afirmând că la data pronunțării sentinței penale în raport de care a formulat calea extraordinară de atac nu exista posibilitatea împăcării părților pentru infracțiunea de furt calificat.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Curtea de Apel Iași a constatat că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața instanței judecătorești, în cadrul unui proces penal, de către o persoană care are calitatea de parte în acest proces penal și vizează o dispoziție legală în vigoare, însă această excepție nu îndeplinește condiția de admisibilitate privitoare la legătura cu soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit art. 159 alin. (2) din Noul C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă, iar alin. (3) prevede că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

Contestatorul A. a invocat în cauza de față drept motiv de contestație în anulare în raport de Sentința penală nr. 1063/8.03.2001 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/1999, definitivă prin neapelare la data de 20.03.2001, existența cauzei de încetare a procesului penal constând în împăcarea părților (art. 426 lit. b) din C. proc. pen. - când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal).

Așa cum rezultă din conținutul sentinței penale menționate, filele x ds. fond, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. c) C. pen. (fiind vorba în speță despre C. pen. din 1969, în vigoare la nivelul anului 2001).

Or, pentru infracțiunea de furt calificat, în C. pen. din 1969 nu era prevăzută posibilitatea împăcării părților (art. 132), cauză care să determine înlăturarea răspunderii penale și, ulterior, încetarea procesului penal. În plus, chiar contestatorul A. a afirmat în cadrul dezbaterilor că nu a existat o împăcare între persoana sa și persoanele vătămate din dosarul nr. x/1999 al Judecătoriei Iași.

În aceste condiții, prin raportare la cazul de contestație în anulare invocat de contestatorul A. este evident că excepția invocată nu are legătură cu soluționarea apelului cu care a fost învestită instanța.

Cât privește aplicarea dispozițiilor art. 159 alin. (2) și alin. (3) din Noul C. pen. situației juridice a contestatorului A. cu titlu de lege penală mai favorabilă, din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituția României, așa cum a invocat acesta, Curtea a apreciat că art. 6 din Noul C. pen., cu nota marginală "Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei" vizează exclusiv sancțiunile penale aplicate cu caracter definitiv, nicidecum cauzele de înlăturare a răspunderii penale.

Împotriva încheierii din 4 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020 a formulat contestație recurentul A. apreciind că sunt îndeplinite condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale.

Examinând recursul formulate de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de către recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Iași, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 159 alin. (2) și alin. (3) din C. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este, de asemenea, o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Această condiție presupune că norma invocată orientează soluția.

Recurentul a criticat dispozițiile art. 159 alin. (2) și alin. (3) din C. pen. considerând că dispozițiile legale privind împăcarea părților îi sunt aplicabile întrucât dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție prevăd că orice lege penală se aplică retroactiv.

Înalta Curte constată că recurentul A. a formulat contestație în anulare împotriva Sentinței penale nr. 1063/8.03.2001 pronunțate de Judecătoria Iași, în dosarul nr. x/1999, definitivă prin neapelare la data de 20.03.2001, invocând existența cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., respectiv a cauzei de încetare a procesului penal constând în împăcarea părților.

Înalta Curte constată că recurentul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 1063 din 8 martie 2001 pronunțată de Judecătoria Iași la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și art. 75 lit. c) din C. pen. anterior.

Instanța amintește că dispozițiile C. pen. anterior nu prevedeau posibilitatea împăcării părților în cazul infracțiunii de furt calificat astfel încât să poată determina reținerea în speță a cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.. Mai mult, recurentul a precizat în fața instanței de fond faptul că nu a existat o a împăcare cu persoanele vătămate.

În acest context, Înalta Curte constată că sesizarea instanței de control constituțional nu poate produce un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța pe fondul contestației în anulare formulate de recurent.

În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reține că recurentul a fost condamnat definitiv sub imperiul vechilor dispoziții penale, până la intrarea în vigoare a noului cod, sens în care sub acest aspect și-ar putea găsi eventual aplicabilitatea dispozițiile art. 6 din C. pen. referitoare la legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei.

Dispozițiile din noul C. pen. referitoare la posibilitatea împăcării în cazul infracțiunii de furt calificat, art. 209 din C. pen., au intrat în vigoare ulterior rămânerii definitive a soluției de condamnare. În acest context, norma evocată, în considerarea efectului de cauză de stingere a acțiunii penale nu poate avea eficiență ori aplicabilitate, acțiunea penală fiind deja soluționată definitiv (stinsă anterior).

Art. 6 din C. pen. prevede că, atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Textul legal are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive și nu se referă la cauzele care înlătură răspunderea penală.

De plano și distinct de considerentele teoretice anterior menționate, norma evocată, art. 159 alin. (2) și (3) din C. pen., nu poate avea aplicabilitate în cauză întrucât, în cursul judecății acțiunii penale, nu a existat o manifestare de voință a părților susceptibilă a fi evaluată ca "împăcare".

Înalta Curte constată că dispozițiile legale criticate nu au legătura cu soluționarea cauzei, art. 159 alin. (2) și (3) din C. pen. nu poate fi incident în cauza dedusă judecății.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2021.

GGC - MM