ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 755/2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 25 august 2021, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, instanță învestită cu soluționarea contestației în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 1483/A din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., formulată de contestator.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele:

La data de 24 august 2021, contestatorul A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., susținând că acestea contravin art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3) și art. 148 din Constituția României, precum și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În argumentare, contestatorul a susținut că excepția invocată îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât instanța de contencios constituțional nu a admis anterior o excepție care să vizeze prevederile art. 426 C. proc. pen., aceasta a fost invocată în cursul judecății, iar textul criticat are legătură cu obiectul cauzei deduse judecății.

Sub acest ultim aspect, a arătat că prin demersul său judiciar critică lipsa reglementării exprese, ca și caz de contestație în anulare, a nemotivării hotărârii judecătorești, a reținerii, prin decizie, a altor fapte decât cele care au făcut obiectul trimiterii în judecată, respectiv, a reținerii, de către instanța de apel, a unor mijloace de probă care nu au corespondent în probatoriul administrat în dosarul cauzei. Altfel spus, critică inexistența unor cazuri de contestație în anulare care să permită accesul la justiție al persoanelor împotriva cărora s-au pronunțat hotărâri definitive, dar care nu răspund exigențelor privind motivarea lor corespunzătoare.

A mai arătat că neconstituționalitatea art. 426 C. proc. pen. trebuie privită prin raportare la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează principiului dublului grad de jurisdicție, text de lege care, corelat cu prevederile art. 20 din Constituție, conduce la concluzia că dispozițiile legale invocate sunt, fără îndoială, neconstituționale.

Prin comparație, deși nemotivarea hotărârii judecătorești nu este un caz expres pentru care se exercită calea de atac a apelului, în practica judiciară, deseori, instanțele naționale au admis apelul, aplicând direct dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, și au trimis cauza spre rejudecare pentru a sancționa lipsa motivării hotărârii primei instanțe (întemeindu-și soluția pe prevederile art. 148 din Constituție și pe cele ale art. 281 C. proc. pen.). Aceasta întrucât pronunțarea unei hotărâri judecătorești care nu îndeplinește exigența motivării încalcă neîndoielnic principiul dublului grad de jurisdicție. De aceea, soluția instanțelor de apel de a trimite cauza spre rejudecare la fond, pentru nemotivarea hotărârii de primă instanță, este singura cale care asigură respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

Or, hotărârea nemotivată a primei instanțe nu este mai puțin legală decât hotărârea nemotivată a instanței de apel.

Așadar, hotărârea instanței de apel care nu este motivată este nelegală si reprezintă o eroare de procedură, iar, în acest caz, justițiabilul nu a beneficiat de al doilea grad de jurisdicție, așa cum impune CEDO, din moment ce judecata apelului nu a fost una legală, procedurală, corectă și echitabilă (aspecte care nu pot fi verificate, în lipsa unei motivări a hotărârii).

De aceea, în astfel de situații, ambele hotărâri, atât cea de la fond, cât și decizia din apel, trebuie să aibă același regim și trebuie să fie supuse aceleiași sancțiuni, în cazul nelegalității lor ca urmare a nemotivării.

Or, această ipoteză trebuia inclusă de legiuitor printre cazurile de contestație în anulare întrucât lipsa motivării este o eroare de procedură, o eroare a instanței prin care au fost încălcate drepturile justițiabilului. Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreționar, ci rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea, prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care își găsesc exponențialul în motivarea hotărârii judecătorești

În concluzie, hotărârea reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia este argumentarea în scris a rațiunii care îl determină pe judecător să adopte soluția dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor asigură echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți, iar pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării căilor de atac.

Pentru argumentele prezentate, contestatorul a conchis că textul art. 426 C. proc. pen. este neconstituțional deoarece afectează, prin conținutul său, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, precum și principiul dublului grad de jurisdicție, motiv pentru a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată, susținând că un argument în plus în sensul dovedirii caracterului întemeiat al solicitării sale este faptul că o cerere similară a fost încuviințată în dosarul nr. x/2021 al aceleiași instanțe, din care a fost disjunsă cauza sa.

Examinând, cu prioritate, admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestatorul A., Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă întrucât excepția nu are legătură cu obiectul cauzei.

În acest sens a reținut că, în cauza pendinte, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 426 C. proc. pen., în ansamblul lor, a fost invocată după ce, prin încheierea penală din data de 11.08.2021, a fost admisă, în principiu, contestația în anulare formulată de condamnatul A., reținându-se, printre altele, că motivul invocat de acesta, respectiv prescripția răspunderii sale penale în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, în care a fost condamnat la o pedeapsă finală de 4 ani închisoare în regim de detenție, se circumscrie cazului prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

A mai reținut că situația nu este similară cu cea din dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Cluj (din care s-a disjuns cauza pendinte), întrucât în respectivul dosar s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 426 C. proc. pen., identică celei invocate în cauza pendinte, anterior soluționării, în principiu, a contestațiilor în anulare ce fac obiectul cauzei.

Totodată, a notat că prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015 (paragraful 18), Curtea Constituțională a constatat că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat, decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres prin art. 426 - 432 din C. proc. pen.. În plus, prin Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019 (paragraful 21), instanța de contencios constituțional a statuat că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Pentru argumentele prezentate, constatând că textul de lege criticat nu îndeplinește condiția prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen.

****

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs contestatorul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 9 septembrie 2021, sub nr. x/2021/a1.

În argumentarea, în scris, a căii de atac formulate, reiterând fidel, în integralitate, aspectele invocate în cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., recurentul a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii sale de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată, arătând că această soluție este singura aptă să-i asigure un tratament egal cu inculpații B. și C., a căror solicitare similară a fost încuviințată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, din care a fost disjunsă cauza pendinte.

În acest sens, a arătat că, deși, într-adevăr, situația din prezentul dosar nu este identică cu cea din dosarul nr. x/2021, în care au fost respinse, ca inadmisibile, contestațiile în anulare obiect al cauzei, se impune a se constata că, în contestația în anulare pe care a formulat-o (care a fost admisă în principiu, dar respinsă pe fond) nu a invocat doar cazul prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen. (prescripția răspunderii penale), ci și nemotivarea hotărârii instanței de apel.

Or, în condițiile în care nemotivarea hotărârii din apel nu constituie un caz expres de contestație în anulare, se impune a se constata admisibilitatea cererii sale de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru argumentele invocate, recurentul contestator a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii sale de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 426 C. proc. pen.

Argumentele anterior prezentate au fost fidel susținute de către apărătorul desemnat din oficiu al recurentului contestator, la termenul de dezbateri din 14 septembrie 2021, acestea, împreună cu concluziile reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

****

Examinând actele dosarului și hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de contestatorul A., pentru următoarele considerente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

Sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de acest mijloc procedural.

- existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014).

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În coordonatele prezentate, raportându-se la particularitățile cauzei, Înalta Curte, similar Curții de Apel Cluj, constată că excepția de neconstituționalitate formulată de contestatorul A. nu are legătură cu soluționarea cauzei în care a fost invocată.

În acest sens, Înalta Curte reține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., care reglementează cazurile de contestație în anulare, a fost invocată de contestatorul A. la data de 24 august 2021, după ce, la data de 11 august 2021, contestația în anulare formulată de acesta a fost admisă, în principiu, doar prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Altfel spus, recurentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 426 C. proc. pen. (în integralitate), criticând faptul că textul nu conține un caz de contestație în anulare care să permită cenzurarea hotărârilor definitive nemotivate, în etapa judecării propriu-zise a contestației în anulare (reglementată de art. 432 C. proc. pen.). Or, în această etapă, Curtea de Apel Cluj este chemată a evalua, prin prisma cazului de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen., temeinicia susținerilor recurentului exclusiv cu privire la intervenirea prescripției răspunderii sale penale în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, în care a fost pronunțată decizia contestată.

Prin urmare, deși excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. in integrum este invocată în cursul judecării contestației în anulare formulată de contestatorul A., Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește exigența legăturii ei cu soluționarea cauzei.

În etapa procedurii de judecată a căii extraordinare de atac analizate, obiectul examenului instanței se limitează strict la verificarea incidenței cazului prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanța fiind ținută de dispozițiile încheierii de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, în procedura prev. de art. 431 C. proc. pen. și neputând extinde analiza sa dincolo de aceste limite.

Distinct de această constatare, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a art. 426 C. proc. pen. in integrum nu îndeplinește nici exigența necesității invocării ei în speță, câtă vreme, prin demersul său, autorul excepției nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziției legale criticate, ci aduce în discuție necesitatea completării textului de lege cu un nou caz de contestație în anulare, vizând situația în care hotărârea instanței de apel nu este motivată.

O atare solicitare, prin care se urmărește, practic, reglementarea posibilității cenzurării unei hotărâri penale definitive, în contestație în anulare, și în alte situații decât cele strict reglementate prin art. 426 C. proc. pen., excedează în mod vădit competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Cererea de sesizare formulată de contestatorul A. contravine, așadar, regulilor de principiu desprinse din jurisprudența Curții Constituționale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960 din 30.12.2014.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională. Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci exclusiv la completarea unei dispoziții legale de o manieră care să satisfacă interesele acestuia.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte constată că remediul procesual al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de contestatorul A. în concordanță cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, motiv pentru care cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. este inadmisibilă, soluția dispusă prin hotărârea recurată fiind legală.

În fine, observă că cererea similară de sesizare a Curții Constituționale cu aceeași excepție de neconstituționalitate, formulată de contestatorii B. și C. în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj (din care a fost disjunsă cauza pendinte), a fost încuviințată în etapa verificării admisibilității în principiu a contestațiilor în anulare ce fac obiectul respectivului dosar.

Drept urmare, susținerile recurentului A. privind o pretinsă inegalitate de tratament juridic nu au fundament, câtă vreme, intervenind în etapă distinctă a judecării contestației în anulare (după admiterea în principiu), evaluarea chestiunii prejudiciale de față implică examinarea unor chestiuni distincte de cele examinate într-o etapă procesuală diferită, la cererea altor părți.

Deopotrivă, raportat la motivele scrise de recurs, notează că eventuala invocare de către contestatorul A., în contestație în anulare, a nemotivării hotărârii instanței de apel nu afectează concluzia instanței supreme cu privire la neîndeplinirea condiției prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Așa cum s-a arătat anterior, în procedura prev. de art. 432 C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj este chemată a stabili, în limitele admiterii în principiu a căii extraordinare de atac, doar dacă, raportat la susținerile contestatorului privind intervenirea prescripției răspunderii sale penale, în cauză este incident cazul prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate de contestatorul A., Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva încheierii penale din data de 25 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Urmare acestei soluții, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii penale din data de 25 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2021.

GGC - MM