ÎCCJ, Decizia nr. 26/2021

ÎCCJ, Decizia nr. 26/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Înalta Curte de Casație și Justiție

Completul competent sa judece recursul în interesul legii

Decizie nr. 26/2021

din 15/11/2021

Dosar nr. 2382/1/2021

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 11/02/2022

Corina-Alina Corbu - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale

Laura-Mihaela Ivanovici

- președintele Secției I civile

Marian Budă - președintele Secției a II-a civile

Denisa Angelica Stănișor - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secția penală

Dan Andrei Enescu - judecător la Secția penală

Rodica Cosma - judecător la Secția penală

Mircea Mugurel Șelea - judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secția penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secția penală

Eleni Cristina Marcu - judecător la Secția penală

Constantin Epure - judecător la Secția penală

Laura Mihaela Soane - judecător la Secția penală

Alin Sorin Nicolescu - judecător la Secția penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secția penală

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Andrei Claudiu Rus - judecător la Secția penală

Denisa Livia Băldean - judecător la Secția I civilă

Mari Ilie - judecător la Secția I civilă

Petronela Iulia Nițu - judecător la Secția a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secția a II-a civilă

Maria Andrieș - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Adina Georgeta Ponea - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Pe rol se află Dosarul nr. 2.832/1/2021 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vizând următoarea problemă de drept:

Organul de urmărire penală competent să instrumenteze infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție raportat la art. 297 din Codul penal, în condițiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calitățile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, paguba produsă nu depășește pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror-șef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secția juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat, chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susțină punctul de vedere asupra recursului în interesul legii ce face obiectul cauzei de față.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că jurisprudența existentă în materie a evidențiat două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia.

Astfel, într-o primă orientare a practicii s-a considerat că aceste cauze trebuie soluționate de parchetele ordinare a căror competență după materie sau după calitatea persoanei este stabilită de dispozițiile Codului de procedură penală.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 este reglementată la capitolul III secțiunea a 3-a ce vizează infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție. Fiind o infracțiune asimilată celor de corupție și nu una de corupție propriu-zisă, competența de efectuare a urmăririi penale nu poate fi analizată după criteriul "obiectul infracțiunii de corupție" prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. În plus, aceasta este o infracțiune de rezultat, iar pentru stabilirea competenței Direcției Naționale Anticorupție se va avea în vedere doar criteriul pagubei materiale prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că din punctul de vedere al competenței aceste cauze trebuie soluționate de Direcția Națională Anticorupție.

În argumentarea soluției s-a arătat că, în ceea ce privește înțelesul expresiei "obiectul infracțiunii de corupție" din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, unele instanțe au echivalat expresia de "folos necuvenit" cu "valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție".

Instanțele care au susținut această opinie au reținut că dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, care stabilesc infracțiunile de competența Direcției Naționale Anticorupție, au în vedere toate infracțiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincție între infracțiunile de corupție și cele asimilate infracțiunilor de corupție, astfel încât nu se poate susține că teza a II-a a acestui text de lege se aplică exclusiv infracțiunilor de corupție, limitativ prevăzute în secțiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000.

Susținând punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Marinela Mincă a apreciat ca fiind corectă opinia exprimată în orientarea jurisprudențială majoritară, în sensul că revine parchetelor ordinare competența să instrumenteze infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal (infracțiune ce este condiționată de existența unei pagube), în condițiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calitățile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depășește pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

În argumentarea punctului de vedere formulat, în esență, s-a susținut că infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 nu este o infracțiune de corupție, ci o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție, astfel încât criteriile de competență prevăzute de art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 trebuie raportate la "pagubă" (care potrivit normei juridice trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro), iar nu la obiectul infracțiunii de corupție.

Deoarece infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracțiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracțiuni în vederea stabilirii competenței Direcției Naționale Anticorupție, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracțiunile de rezultat (cum este și infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) și criteriul obiectului infracțiunii de corupție, pentru infracțiunile de corupție ca infracțiuni de pericol.

În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la "obiectul infracțiunii de corupție" în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a susținut că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar privind competența organului de urmărire penală în instrumentarea infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, în condițiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calitățile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depășește pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

2.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că aceste cauze trebuie soluționate de parchetele ordinare a căror competență după materie sau după calitatea persoanei este stabilită de dispozițiile Codului de procedură penală.

În ceea ce privește înțelesul expresiei "obiectul infracțiunii de corupție" din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, s-a arătat că acesta vizează doar infracțiunile de corupție reglementate în capitolul III secțiunea a 2-a (intitulată "Infracțiuni de corupție") din Legea nr. 78/2000, respectiv infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență, fără a se explica înțelesul concret al acestei expresii.

Totodată, noțiunea de "pagubă" din același articol a fost considerată unanim de instanțele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părții civile reprezentând urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, ce intră și în conținutul constitutiv al infracțiunii reglementate de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Aceasta ar atrage competența specială a Direcției Naționale Anticorupție în baza art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 doar în cazul tezei I, nu și a II-a, respectiv când paguba este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, instanțele au reținut că aceasta este reglementată în Legea nr. 78/2000 la capitolul III secțiunea a 3-a ce vizează infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție.

Întrucât este o infracțiune asimilată celor de corupție și nu una de corupție propriu-zisă, competența de efectuare a urmăririi penale nu poate fi analizată după criteriul "obiectul infracțiunii de corupție" prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. În plus, aceasta este o infracțiune de rezultat, iar pentru stabilirea competenței Direcției Naționale Anticorupție se va avea în vedere doar criteriul pagubei materiale din art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002.

2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că din punctul de vedere al competenței aceste cauze trebuie soluționate de Direcția Națională Anticorupție.

În argumentarea soluției s-a arătat că, în ceea ce privește înțelesul expresiei "obiectul infracțiunii de corupție" din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, unele instanțe au reținut că suma de bani sau foloasele pretinse/promise/acceptate/oferite/date/primite de la infracțiunile de luare/dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență reprezintă și folosul necuvenit obținut pentru sine ori pentru altul de către funcționarul public din infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal.

Instanțele care au susținut această opinie au reținut că dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, care stabilesc infracțiunile de competența Direcției Naționale Anticorupție, au în vedere toate infracțiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincție între infracțiunile de corupție și cele asimilate infracțiunilor de corupție, astfel încât nu se poate susține că teza a II-a a acestui text de lege se aplică exclusiv infracțiunilor de corupție, limitativ prevăzute în secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000.

Instanțele au apreciat că normele ce reglementează competența sunt de strictă interpretare și atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.

Totodată, s-a susținut că prin "valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție", în sensul dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite prin comiterea infracțiunii de corupție (în sensul generic reținut mai sus), respectiv bani, bunuri, valori, orice avantaje patrimoniale necuvenite, a căror valoare este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Astfel, instanțele au apreciat că, dacă "folosul necuvenit" obținut de funcționarul public pentru sine sau pentru altul (care este a doua urmare imediată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, competența de a efectua urmărirea penală revine Direcției Naționale Anticorupție.

Noțiunea de "pagubă" din același articol a fost considerată unanim de instanțele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părții civile. Aceasta ar atrage competența specială a Direcției Naționale Anticorupție doar în baza art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002, când este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție.

În argumentarea punctului de vedere s-a susținut că în analiza stabilirii competenței Direcției Naționale Anticorupție se au în vedere dispozițiile art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, în ansamblul lor.

În acest sens s-a arătat că la alin. (1) este reglementată competența Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în "una din următoarele condiții", rezultând din această exprimare că există mai multe criterii după care poate fi stabilită competența acestui parchet specializat, precum și faptul că infracțiunile care nu se încadrează în criteriile enumerate în cuprinsul textului de lege menționat vor fi de competența parchetelor ordinare.

Totodată, în cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 este stabilită competența acestei structuri de parchet în funcție de criteriile "pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro" sau "dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro".

Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 reglementează competența Direcției Naționale Anticorupție în funcție de calitatea persoanei care săvârșește infracțiunea, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție.

De asemenea, alin. (2) al art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 stabilește în competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, iar alin. (3) al textului de lege menționat stabilește în competența Direcției Naționale Anticorupție mai multe infracțiuni prevăzute de Codul penal (printre care și infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal), "dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro".

Astfel, prin criteriile în raport cu care se determină competența Direcției Naționale Anticorupție se au în vedere categorii diferite de infracțiuni, astfel cum sunt clasificate în art. 5 din Legea nr. 78/2000, chiar dacă titlul legii face referire generală la "prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție".

În situația în care toate infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 ar fi fost "infracțiuni de corupție", nu ar mai fi existat nicio justificare ca în cuprinsul legii acestea să fie clasificate în infracțiuni de corupție (capitolul III secțiunea a 2-a), infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție (capitolul III secțiunea a 3-a), infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție (capitolul III secțiunea a 4-a - abrogată) și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (capitolul III secțiunea a 4

1

-a).

Pe de altă parte, nu mai era necesară reglementarea expresă a competenței Direcției Naționale Anticorupție [art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002] în cazul infracțiunilor săvârșite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, ce se regăsesc în capitolul III secțiunea a 4

1

-a din Legea nr. 78/2000 (art. 18

1

-18

5

). Aceste infracțiuni sunt în esența lor infracțiuni de prejudiciu care au o urmare imediată, constând în paguba creată și, implicit, un folos necuvenit, astfel că ar fi putut să li se aplice dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Aceste infracțiuni prezintă și formă agravată când faptele au produs consecințe deosebit de grave (potrivit art. 183 din Codul penal, prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, deci mai mult de 200.000 euro cât este prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002). Raportat la acest cuantum al pagubei, competența ar fi trebuit să revină Direcției Naționale Anticorupție, conform art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ anterior precizat, dacă s-ar considera că și acestea sunt infracțiuni de corupție.

În condițiile în care legiuitorul a prevăzut expres în alin. (2) al art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 competența Direcției Naționale Anticorupție pentru aceste infracțiuni, săvârșite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, rezultă că la criteriile de stabilire a competenței Direcției Naționale Anticorupție s-a avut în vedere clasificarea infracțiunilor, astfel cum figurează în art. 5 din Legea nr. 78/2000.

În consecință, s-a susținut că, atunci când legiuitorul a făcut referire în art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 la infracțiunile de corupție, a vizat doar infracțiunile prevăzute în art. 5 alin. (1), respectiv în capitolul III secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000 .

Totodată, s-a susținut că, în cazul infracțiunii reglementate de art. 18

5

din Legea nr. 78/2000 (încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuții de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârșirea de către o persoană care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 18

1

-18 3 sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă), la urmarea imediată a acesteia, se face referire la "săvârșirea unei infracțiuni de corupție", și nu la infracțiuni, în general, sau la o anumită infracțiune din Legea nr. 78/2000.

În plus, art. 24 din Legea nr. 78/2000 face referire la "sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora ori din infracțiuni ce au legătură cu acestea".

Rezultă astfel că, deși Legea nr. 78/2000 se intitulează Legea privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, legiuitorul a considerat că doar unele fapte reprezintă propriu-zis infracțiuni de corupție (respectiv cele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 78/2000 și reglementate de art. 6 din aceeași lege la capitolul III secțiunea a 2-a), alte fapte fiind infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (o infracțiune din această ultimă categorie - art. 18

5

făcând direct referire la o infracțiune de corupție).

Întrucât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 se raportează la infracțiunile din Legea nr. 78/2000 și trebuie să se coroboreze cu această lege, s-a concluzionat că, la reglementarea competenței Direcției Naționale Anticorupție, prevăzută la art. 13 din actul normativ menționat, s-a avut în vedere aceeași clasificare a infracțiunilor, astfel cum figurează acestea în Legea nr. 78/2000, respectiv infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție (abrogate) și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Deoarece infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracțiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracțiuni în vederea stabilirii competenței Direcției Naționale Anticorupție, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracțiunile de rezultat (cum este și infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) și criteriul obiectului infracțiunii de corupție, pentru infracțiunile de corupție ca infracțiuni de pericol.

În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la "obiectul infracțiunii de corupție" în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență.

În sprijinul acestei opinii este și faptul că nu se justifică instituirea a două criterii distincte pentru aceeași infracțiune (cum este cazul infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal), pentru a stabili competența în favoarea Direcției Naționale Anticorupție în baza aceleiași dispoziții legale - art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, respectiv paguba materială și obiectul infracțiunii de corupție, atunci când persoana cercetată nu are o calitate specială.

Alegerea legiuitorului a fost aceea de a opera cu două noțiuni: obiectul infracțiunii de corupție și paguba, tocmai pentru ca, din categoriile de infracțiuni stabilite de Legea nr. 78/2000, să fie de competența Direcției Naționale Anticorupție doar cele de o anumită gravitate.

Totodată, pentru a fi întrunite elementele tipicității la infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, este necesară existența celor două urmări: o primă urmare este paguba creată părții civile (care este deja criteriu pentru stabilirea competenței materiale), iar o a doua urmare este folosul necuvenit.

În acest context s-a apreciat necesar a fi avută în vedere distincția dintre obiectul material al unei infracțiuni (abuzul în serviciu neavând obiect material) și folosul necuvenit realizat prin săvârșirea infracțiunii. Acesta este o consecință, iar nu un element al acțiunii de abuz în serviciu.

O distincție asemănătoare a fost realizată și în doctrină între obiectul material al șantajului și folosul realizat prin săvârșirea infracțiunii, considerându-se că cel din urmă este o consecință, și nu un aspect al acțiunii de șantaj.

În ceea ce privește noțiunea de pagubă materială, prin aceasta se înțelege urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu, constând în prejudiciul material efectiv suferit de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al acestei infracțiuni, generat de actul abuziv al funcționarului public sau al altei persoane care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice, prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Diferențierea dintre paguba materială și folosul necuvenit a fost explicată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 13

2

din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.

Potrivit acestei decizii, paragraful 33, noțiunea de pagubă materială nu se suprapune noțiunii de folos necuvenit (regăsit în dispozițiile art. 13

2

din Legea nr. 78/2000). Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii.

Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos.

De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Dacă s-ar considera în mod contrar, s-ar ajunge la situația în care, ori de câte ori prin săvârșirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar concluziona că s-a realizat și un folos necuvenit, astfel că infracțiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârși decât în forma prevăzută de dispozițiile art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și niciodată în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din Codul penal.

Deoarece termenul utilizat de art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 este acela de pagubă materială, rezultă că numai prejudiciul ce reprezintă urmarea imediată prevăzută de art. 297 din Codul penal și deci și o primă urmare imediată a infracțiunii prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, de o anumită gravitate (peste 200.000 euro), este elementul de tipicitate care determină competența Direcției Naționale Anticorupție prin aplicarea acestui temei.

Noțiunea de folos necuvenit, condiție introdusă de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate ale acestei infracțiuni, fiind o circumstanță specială care face trimitere la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, nu este relevantă pentru stabilirea competenței, pentru că niciunul dintre termenii utilizați de art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu face trimitere la "folos".

Prin obiectul infracțiunii de corupție se înțelege suma de bani sau bunul remis, pretins, promis, oferit sau acceptat ca urmare a comiterii uneia dintre infracțiunile de corupție, respectiv de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență (reglementate în capitolul III secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000) și nu a altor infracțiuni reglementate de Legea nr. 78/2000 la capitolul III secțiunile 3-4

1

, printre care se regăsește și infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal.

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție.

Dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, nu sunt incidente în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal.

În susținerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; (...).

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție reglementează distinct, în cadrul capitolului III, infracțiunile de corupție (secțiunea a 2-a) și infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție (secțiunea a 3-a).

În accepțiunea Legii nr. 78/2000, sfera infracțiunilor de corupție cuprinde exclusiv infracțiunile de luare de mită, prevăzută în art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută în art. 290 din Codul penal, trafic de influență, prevăzută în art. 291 din Codul penal, și cumpărare de influență, prevăzută în art. 292 din Codul penal.

În corelare cu Legea nr. 78/2000, Codul penal reunește în capitolul I al titlului V din Partea specială, sub denumirea "Infracțiuni de corupție", numai infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență.

Infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal constituie o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție, reglementată în secțiunea consacrată acestei categorii de infracțiuni (secțiunea a 3-a "Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție").

Interpretarea corelată a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, a dispozițiilor Legii nr. 78/2000 și a dispozițiilor Codului penal conduce la concluzia că art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privește exclusiv infracțiunile de corupție, în accepțiunea conferită de Legea nr. 78/2000 și de Codul penal (infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență).

Noțiunii de infracțiuni de corupție, care are aceeași semnificație în Legea nr. 78/2000 și în Codul penal, nu îi poate fi atribuită o semnificație diferită în interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, în condițiile în care nu există niciun indiciu că legiuitorul primar sau delegat ar fi extins sfera noțiunii de infracțiuni de corupție utilizată în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, prin includerea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal.

Rațiuni de unitate terminologică și corelare legislativă nu permit conferirea unor accepțiuni diferite conceptului de infracțiuni de corupție în Legea nr. 78/2000, în Codul penal și în normele atributive de competență prevăzute în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Astfel, dacă până la intrarea în vigoare a Codului penal (1 februarie 2014) exista un dubiu cu privire la identitatea dintre noțiunea de infracțiuni de corupție utilizată în Legea nr. 78/2000 și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 - în condițiile în care Codul penal anterior nu opera cu noțiunea de infracțiuni de corupție, iar infracțiunile de luare de mită, dare de mită și trafic de influență erau incluse într-un capitol comun cu infracțiunile de abuz în serviciu -, intrarea în vigoare a Codului penal a clarificat acest dubiu, prin reglementarea într-un capitol distinct, intitulat "Infracțiuni de corupție", a infracțiunilor de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență și prin reglementarea într-un capitol separat a infracțiunii de abuz în serviciu (capitolul II, intitulat "Infracțiuni de serviciu", din titlul V al Părții speciale).

2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care exclude echivalarea "folosului necuvenit" cu "obiectul infracțiunii" la care se referă art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 și, în consecință, exclude incidența acestei teze în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal.

Așadar, se constată că prin considerentul nr. 32 al Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituțională poziționează condiția privind obținerea unui folos necuvenit în sfera urmării imediate a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal; în consecință, pe calea recursului în interesul legii, condiției privind obținerea unui folos necuvenit nu îi poate fi atribuită o altă semnificație decât cea stabilită de instanța de contencios constituțional, condiția privind obținerea unui folos necuvenit poziționată în sfera urmării imediate neputând fi repoziționată în sfera obiectului infracțiunii.

În ipoteza particulară în care paguba produsă se convertește într-un folos necuvenit, ipoteză la care se face referire în considerentul nr. 33 al Deciziei Curții Constituționale nr. 458/2017, condiția privind obținerea unui folos necuvenit își menține caracterul de condiție referitoare la urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal și nici în această ipoteză folosul necuvenit obținut nu poate fi transformat în obiect al infracțiunii.

Folosul necuvenit obținut, inclus de Curtea Constituțională în sfera urmării imediate, rămâne circumscris acestei sfere, indiferent de actul normativ care se referă la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Așadar, chiar dacă s-ar admite că noțiunea de infracțiuni de corupție utilizată în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu ar fi limitată la infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență, această teză nu ar fi incidentă în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, din rațiuni care decurg din caracterul obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale nr. 458/2017.

În considerarea art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiștii din cadrul Universității București, Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universității de Vest din Timișoara și al Universității "Nicolae Titulescu" din București au fost solicitați să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluționate diferit.

5.1. Școala Doctorală din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, prin profesor universitar doctor Viorel Pașca, în punctul de vedere transmis la dosar a opinat în sensul că, raportat la dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, competența să instrumenteze infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal (infracțiune ce este condiționată de existența unei pagube), în condițiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calitățile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depășește pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, revine Direcției Naționale Anticorupție.

În susținerea punctului de vedere s-a precizat că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, infracțiune de serviciu, este caracterizată sub aspectul tipicității laturii obiective ca o infracțiune de rezultat, legiuitorul condiționând realizarea ei de cauzarea unei pagube ori de o vătămare a drepturilor.

Norma de incriminare prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 este cuprinsă în capitolul III, secțiunea a 3-a a Legii nr. 78/2000 intitulată "Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție", fiind o normă de trimitere prin care se conferă caracter agravat infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, caz în care limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

În forma inițială a Legii nr. 78/2000, norma sus-amintită era cuprinsă în secțiunea a 4-a intitulată "Infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție", care în art. 17 lit. g) condiționa agravarea infracțiunii de săvârșirea ei în realizarea scopului urmărit, printr-o infracțiune prevăzută în secțiunile a 2-a și a 3-a ale legii, respectiv cele privind infracțiunile de corupție și cele asimilate infracțiunilor de corupție.

Prin această reglementare forma agravată a infracțiunii de abuz în serviciu devenea o infracțiune de pericol atunci când încălcarea atribuțiilor de serviciu era săvârșită în realizarea scopului urmărit, printr-o infracțiune de corupție sau asimilată infracțiunilor de corupție, ceea ce crea o dihotomie între forma de bază a infracțiunii (infracțiune de rezultat) și forma sa agravată (infracțiune de pericol). Prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal au fost abrogate parțial prevederile cuprinse în secțiunea a 3-a a Legii nr. 78/2000 și a fost modificat art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 prin care forma agravată a infracțiunii de abuz în serviciu este condiționată de obținerea pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit, forma agravată a infracțiunii devenind astfel o infracțiune de rezultat ca și forma-tip (de bază) a infracțiunii.

Cu excepția infracțiunii de abuz în serviciu, celelalte infracțiuni cuprinse în Legea nr. 78/2000 sunt infracțiuni de pericol, fiind suficient ca fapta să fi fost comisă în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, indiferent dacă folosul necuvenit s-a realizat sau nu.

Ca infracțiune de rezultat, abuzul în serviciu, atât în forma-tip, cât și în forma agravată, necesită cauzarea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Ca infracțiune de corupție se cere în plus ca funcționarul public să obțină pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

Paguba, prejudiciul produs unei persoane poate fi în același timp un folos necuvenit pentru o altă persoană, fără ca cele două noțiuni să se identifice.

Folosul necuvenit realizat prin săvârșirea infracțiunii este o consecință, iar nu un element al acțiunii de abuz în serviciu.

În ce privește competența de cercetare a acestor infracțiuni, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție s-a prevăzut că sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 (toate infracțiunile) în raport cu îndeplinirea a două criterii:

- un criteriu valoric privind cuantumul pagubei mai mare de 200.000 euro ori valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

- un criteriu privind calitatea persoanei, în cazul în care funcționarul public îndeplinește vreuna dintre calitățile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție.

Interpretarea potrivit căreia competența de cercetare a cauzei ar reveni parchetului nespecializat în situația în care valoarea pagubei ar fi mai mică de 200.000 euro, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro cumulează cele două criterii valorice, contrar prevederilor, adăugând la legea care prevede că depășirea oricăreia dintre valorile indicate în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 atrage competența de cercetare a procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Folosirea de către legiuitor a termenului "obiectul infracțiunii" atât timp cât infracțiunile de corupție nu au un obiect material nu trebuie să ducă la concluzia că sintagma "valoarea sumei sau a bunului" se referă la altceva decât valoarea folosului necuvenit, element indispensabil infracțiunilor de corupție și celor asimilate infracțiunilor de corupție, în considerarea căruia se comit asemenea fapte.

5.2. Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public, prin conferențiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, în punctul de vedere transmis la dosar a susținut că Direcția Națională Anticorupție nu are competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de abuz în serviciu în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal anterior, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro.

În susținerea punctului de vedere formulat s-a arătat că, deși Legea nr. 78/2000 este intitulată "pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție", în realitate nu toate infracțiunile reglementate de acest act normativ sunt infracțiuni de corupție. Titlurile secțiunilor acestui act normativ sunt relevante pentru soluționarea acestei probleme: "infracțiuni de corupție", "infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție", "infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție", "infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".

De altfel, acest aspect rezultă expres și din art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, care reglementează competența Direcției Naționale Anticorupție în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 18

1

-18

5

din Legea nr. 78/2000).

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, aceasta este o variantă agravată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 din Codul penal, după cum se reține în mod unanim în doctrină.

Infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal este o infracțiune de serviciu, fiind reglementată în capitolul II titlul V din partea specială a Codului penal, capitol intitulat "Infracțiuni de serviciu". Prin urmare, și infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 este de serviciu, și nu o infracțiune de corupție.

Analizând dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, rezultă că, indiferent de calitatea persoanelor, competența de efectuare a urmăririi penale pentru toate infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 este atribuită Direcției Naționale Anticorupție, dacă paguba materială este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

Pe de altă parte, competența de efectuare a urmăririi penale este atribuită acestei unități de parchet în cazul infracțiunilor de corupție din Legea nr. 78/2000 (prevăzute de art. 6-9 din acest act normativ, reglementate în secțiunea a 2-a capitolului III, secțiune intitulată "Infracțiuni de corupție"), indiferent de calitatea persoanelor, dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Această interpretare se impune cu puterea evidenței din moment ce legiuitorul stabilește condiția ca "valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție" să fie mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Or, numai în cazul unei infracțiuni de corupție se poate discuta despre "obiectul infracțiunii de corupție".

Astfel cum s-a menționat în precedent, infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune de serviciu, și nu o infracțiune de corupție, fiind reglementată în secțiunea a 3-a a capitolului II din Legea nr. 78/2000, intitulată "Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție". Prin urmare, criteriul "obiectului infracțiunii de corupție nu poate opera în această situație".

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca și efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 să fie în competența Direcției Naționale Anticorupție, ar fi prevăzut expres competența acestei unități de parchet în cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, fie prin indicarea expresă a art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, fie prin reglementarea competenței Direcției Naționale Anticorupție pentru cercetarea infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție (art. 10-16) din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, este evident că Direcția Națională Anticorupție nu are competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit (prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro.

6.1. Prin Decizia nr. 306/A din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1.059/45/2015, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, partea civilă și inculpați împotriva Sentinței penale nr. 14 din 5 aprilie 2018 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/45/2015 (dosar format în baza Rechizitoriului nr. 45/P/2015 din 20 octombrie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și J