Decizia nr. 7 din 7 martie 2022

Completul competent să judece recursul în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie din cadrul Serviciului judiciar penal al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Florin Nicuşor Mihalache, desemnat conform art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a supus discuţiei solicitarea doamnei judecător Lavinia Valeria Lefterache de amânare a cauzei pentru imposibilitatea obiectivă de prezentare a judecătorului-raportor.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a considerat că nu este impietată soluţionarea pe fond a cauzei de lipsa judecătorului-raportor, având în vedere că raportul a fost întocmit şi depus în termen, iar înlocuirea judecătoruluiraportor a fost asigurată potrivit dispoziţiilor legale.

După deliberare, Completul competent să judece recursul în interesul legii a apreciat că nu se impune amânarea cauzei.

Preşedintele completului, constatând că în cauză nu mai sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a învederat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 488 6 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 285 din acelaşi cod şi art. 154 din Codul penal, în cauzele având ca obiect contestaţii privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificaţi (sau identificabili), deşi organele de urmărire penală au depus diligenţele necesare în acest scop.

De asemenea, a învederat că au fost identificate două orientări.

O primă orientare jurisprudenţială este în sensul că judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind învestit cu o contestaţie privind durata procesului penal într-o cauză în care cercetările se efectuează cu privire la autori necunoscuţi, evaluează caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare în raport cu criteriile prevăzute de art. 488 5 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe care le adaptează la particularitatea cauzelor, făcând o analiză in concreto a consecinţelor pe care desfăşurarea urmăririi penale in rem le produce asupra ritmicităţii şi celerităţii procedurii judiciare şi apreciază dacă prelungirea urmăririi penale dincolo de o durată rezonabilă este sau nu imputabilă organelor de urmărire penală.

O a doua orientare jurisprudenţială este în sensul că judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind învestit cu o contestaţie privind durata procesului penal într-o cauză în care cercetările se efectuează in rem, evaluează caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare prin aplicarea formală a criteriilor prevăzute de art. 488 5 alin. (2) din Codul de procedură penală, fără a verifica dacă organul de urmărire penală a efectuat actele de urmărire penală necesare identificării autorului şi fără a stabili dacă prelungirea duratei procedurii judiciare este sau nu imputabilă organului de urmărire penală.

Punctul de vedere al procurorului general este în sensul că în cauzele cu autori necunoscuţi nu se pot stabili termene pentru finalizarea urmăririi penale, deoarece, dacă până la împlinirea termenelor nu sunt identificaţi autorii, organele de urmărire penală trebuie să dispună clasarea cauzelor.

Unul dintre membrii completului a adresat două întrebări reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv: – câte cauze cu autori necunoscuţi sunt şi care este impactul social al soluţiei propuse de Ministerul Public? – dacă s-ar statua că în cauzele cu autori necunoscuţi nu este admisibilă contestaţia privind durata procesului şi nu se pot stabili termene în vederea finalizării urmăririi penale nu s-ar crea un dezechilibru faţă de faza judecăţii, în care această contestaţie este admisibilă, inclusiv în ceea ce priveşte procedura de cameră preliminară? Nu ar fi încălcat principiul egalităţii în faţa legii?

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a precizat că în ceea ce priveşte numărul persoanelor care ar fi afectate de decizia ce ar urma să fie pronunţată în cauză, potrivit datelor statistice, în evidenţa dosarelor cu autori neidentificaţi sunt 212.176 de cauze înregistrate în baza Ordinului comun nr. 56/12/C din 10 aprilie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Ministerului Afacerilor Interne, iar în evidenţa Ministerului Public, la sfârşitul anului 2021, erau înregistrate 522.407 de cauze nesoluţionate cu autori necunoscuţi.

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că dacă s-ar statua în sensul că nu se poate stabili un termen pentru finalizarea urmăririi penale în cauzele cu autori necunoscuţi nu poate reprezenta o problemă referitoare la drepturile omului atât timp cât se stabileşte obiectiv că organele de urmărire penală au depus toate diligenţele necesare pentru identificarea autorilor, diligenţe care subzistă până la intervenirea termenului de prescripţie.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.797/C/2.258/III-5/2021, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 488 6 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 285 din acelaşi cod şi art. 154 din Codul penal, în cauzele având ca obiect contestaţii privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificaţi (sau identificabili), deşi organele de urmărire penală au depus diligenţele necesare în acest scop, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a lămuri dacă se poate dispune stabilirea unui termen în care procurorul să rezolve cauza, în condiţiile în care obligaţiile organelor de urmărire penală subzistă până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale. II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Art. 6. – Dreptul la un proces echitabil 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)

Codul de procedură penală Art. 5. – Aflarea adevărului (1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. (…) Art. 285. – Obiectul urmăririi penale (1) Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. (…) Art. 306. – Obligaţiile organelor de urmărire penală (1) Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101. (2) Organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală. (3) După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează probele, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului. (4) Organul de urmărire penală se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în condiţiile art. 100 alin. (3) şi (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenţei sale. (…) Art. 488 1 . – Introducerea contestaţiei (1) Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii. (2) Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror. (3) Contestaţia poate fi formulată după cum urmează: a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale; (…) Art. 488 4 . – Procedura de soluţionare a contestaţiei (1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, dispune următoarele măsuri: a) informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta; b) transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza; c) informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă. (…) Art. 488 5 . – Soluţionarea contestaţiei (1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia, verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi se pronunţă prin încheiere. (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare următoarele elemente: a) natura şi obiectul cauzei; b) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor; c) elementele de extraneitate ale cauzei; d) faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare; e) comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului; f) comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate; g) intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei; h) alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii. Art. 488 6 . – Soluţii (1) Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată. (2) În toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică. (3) Dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare. (…)

Codul penal Art. 154. – Termenele de prescripţie a răspunderii penale (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. (…)

Normele metodologice privind înregistrarea, evidenţa unitară, circuitul sesizărilor penale şi coordonarea administrativă a activităţilor dispuse organelor de poliţie de către procuror – anexă la Ordinul Ministerului Afacerilor Interne şi al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 56/12/C/2014 Art. 12. – (1) Activităţile şi verificările necesare identificării autorului se efectuează în termen de 60 de zile de la data întocmirii planului potrivit art. 10 alin. (3). (2) Când termenul prevăzut în alin. (1) nu poate fi respectat din motive obiective sau dacă pe parcursul cercetărilor apar date noi, care impun verificări suplimentare, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor continua activităţile, până la finalizarea acestora, dar nu mai mult de un an de la data începerii urmăririi penale faţă de faptă, cu informarea în scris a procurorului. Art. 13. – (1) Dacă până la împlinirea termenelor prevăzute la art. 12 ori la finalizarea activităţilor şi verificărilor stabilite, autorii infracţiunii nu au fost descoperiţi, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare care au instrumentat cauza întocmesc un referat în care prezintă, pe scurt, rezultatul cercetărilor şi propun trecerea dosarului în evidenţele dosarelor cu autori neidentificaţi, precizând data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. (2) Referatul, întocmit în două exemplare, este vizat de şeful ierarhic al poliţistului ce are calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare şi aprobat de procurorul de caz. Un exemplar al referatului rămâne la unitatea de parchet. (3) În cazul în care procurorul constată că nu au fost finalizate activităţile şi verificările stabilite, dispune completarea acestora, stabilind un termen de finalizare de cel mult 60 de zile. (4) După aprobarea de către procuror a trecerii dosarului cauzei în evidenţele dosarelor cu autori neidentificaţi, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare predau dosarul penal, însoţit de referatul prevăzut la alin. (2), compartimentului de evidenţă operativă al unităţii de poliţie respective. Art. 15. – (1) Trecerea dosarului în evidenţele dosarelor cu autori neidentificaţi se comunică de către unitatea de poliţie părţii vătămate sau reprezentantului acesteia, dacă acestea există, menţionându-se că au fost efectuate toate verificările care se impun, dar nu au fost descoperiţi autorii şi că se vor relua cercetările în cazul apariţiei unor elemente noi. (…) Art. 16. – (1) Dacă până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale apar probe, indicii temeinice sau elemente noi, dosarele penale în cauză vor fi preluate de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare de la compartimentele de evidenţă operativă pentru efectuarea verificărilor necesare, ulterior procedându-se în funcţie de rezultatul acestor activităţi. (2) Preluarea dosarului penal se realizează pe baza unui referat întocmit, avizat şi aprobat în condiţiile prevăzute la art. 13 alin. (2). (3) Constituie elemente noi: a) informaţiile pertinente care pot conduce la identificarea autorilor, inclusiv cele cuprinse în denunţuri sau autodenunţuri; b) date obţinute prin mijloace criminalistice; c) identificarea unor bunuri provenite din infracţiune care au fost date în urmărire; d) săvârşirea unor infracţiuni cu acelaşi mod de operare, în condiţii similare şi când există date care conduc la bănuiala că infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi persoană sau grup de persoane. (4) În termen de 5 zile de la data identificării autorului, organul de cercetare penală al poliţiei judiciare întocmeşte un plan de cercetare cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 10. Art. 17. – (1) În cazul în care nu intervine niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 16 dosarul penal rămâne în evidenţele dosarelor cu autori neidentificaţi până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale. (2) La împlinirea acestui termen, compartimentele de evidenţă operativă trimit dosarele organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare care vor întocmi un referat cu propuneri de clasare a cauzei, înaintându-l procurorului de caz. (3) O copie a ordonanţei prin care s-a dispus clasarea se comunică, prin grija prim-grefierului/grefierului-şef/grefierului desemnat, unităţii de poliţie corespunzătoare, care va opera scăderea din evidenţele dosarelor cu autori neidentificaţi.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 4. – Ierarhia actelor normative (1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. III. Examenul jurisprudenţei naţionale

Examenul jurisprudenţei naţionale în cauzele cu autori necunoscuţi evidenţiază, potrivit sesizării, două orientări.

Premisa comună vizează situaţia în care judecătorul de drepturi şi libertăţi este învestit cu o contestaţie privind durata procesului penal într-o cauză în care cercetările se efectuează in rem, autorii fiind necunoscuţi, dar şi aceea că aprecierea duratei rezonabile a procedurilor impune o analiză complexă în temeiul mai multor criterii ori elemente.

Într-o primă orientare jurisprudenţială se consideră că judecătorul de drepturi şi libertăţi va evalua caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare în raport cu criteriile prevăzute de art. 488 5 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe care le adaptează la particularitatea cauzelor cu autori necunoscuţi, făcând o analiză in concreto a consecinţelor pe care desfăşurarea urmăririi penale in rem le produce asupra ritmicităţii şi celerităţii procedurii judiciare (anexele 1-9, curţile de apel Suceava, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, laşi).

Prin acest demers judecătorul de drepturi şi libertăţi evaluează obiectiv în ce măsură stabilirea unui termen de soluţionare a cauzei are aptitudinea de a conduce la accelerarea procedurii.

Încheierile ce exemplifică această orientare jurisprudenţială sunt de respingere a contestaţiilor privind durata procesului penal, iar în motivare sunt menţionate dispoziţiile art. 488 5 alin. (2) din Codul de procedură penală şi se arată că, faţă de împrejurarea că organele de urmărire penală au făcut toate demersurile necesare identificării autorului, nu se poate reţine că nesoluţionarea dosarului într-un termen rezonabil este cauzată de inactivitatea acestora ori de nesocotirea obligaţiilor procesuale ce le revin (anexele 1-3, 5, 6, 8, 9).

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială se consideră că judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind învestit cu o contestaţie privind durata procesului penal într-o cauză în care cercetările se efectuează in rem, evaluează caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare prin aplicarea aparent sau aşa-zis formală a criteriilor prevăzute de art. 488 5 alin. (2) din Codul de procedură penală, bazată pe argumentul de principiu al perioadei de inactivitate după introducerea dosarului în evidenţa pasivă (anexele 10-17, curţile de apel Piteşti, Oradea, Bucureşti, Craiova, Iaşi).

Contestaţiile privind durata procesului penal sunt evaluate pe baza constatării existenţei unei perioade de inactivitate după introducerea dosarului în evidenţa pasivă (anexa 10), ca urmare a îngheţării probatoriului, consecinţă a introducerii în evidenţa pasivă, ceea ce exclude ori îngreunează reevaluarea epuizării şi completării sale (anexele 10-12, 15) ori contestaţiile sunt evaluate fără a se verifica dacă lipsa identificării autorului este imputabilă organului de urmărire penală (anexele 13, 14, 17). IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, ori a deciziilor de speţă nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante prin care să fi fost analizată problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Relevantă pentru problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 423 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 20 iulie 2015, prin care s-a reţinut că „instituţia contestaţiei privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie” (paragraful 19). „(…) contestaţia privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu” (paragraful 20). VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat repetat hotărâri prin care a explicitat conţinutul noţiunii de anchetă efectivă şi rigorile sale şi a desluşit noţiunea de durată rezonabilă a procedurii penale, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea a evaluat, preponderent, cele două noţiuni în cauze ce vizau încălcări ale dreptului la viaţă (art. 2), interzicerea torturii (art. 3), mai rar în ipoteza dreptului de proprietate (Protocol 1): – în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă şi a constatat încălcarea art. 2 şi 3 din Convenţie sub aspect procedural (Hotărârea din 17.09.2014 – cererile nr. 10.865/09, 45.886/07 şi 32.431/08, paragrafele 319-323, 325-326); – în Cauza Vereş împotriva României, Curtea a reţinut că autorităţile nu au efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă şi a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect procedural (Hotărârea din 24.06.2015 – Cererea nr. 47.615/11, paragrafele 58-60 şi 64); – în Cauza Rupa împotriva României, Curtea a considerat că ancheta desfăşurată de autorităţi a fost insuficientă, reţinând încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect procedural (Hotărârea din 16 decembrie 2008 – Cererea nr. 58.478/00, paragraful 64); – în Cauza Archip împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că ancheta nu a fost amănunţită, adecvată sau efectivă (Hotărârea din 27 septembrie 2011 – Cererea nr. 49608/08, paragrafele 61-62, 65); – în Cauza Anamaria-Loredana Orăşanu şi alţii împotriva României, Curtea a stabilit că există o încălcare a art. 2 din Convenţie faţă de lipsa unei anchete efective (Hotărârea din 7 noiembrie 2017 – Cererea nr. 43.629/13 şi alte 74 de cereri, paragraful 48). – în Cauza X şi alţii împotriva Bulgariei, Curtea a considerat că ancheta nu a îndeplinit exigenţele de eficienţă întrucât autorităţile nu au făcut uz de toate mijloacele de anchetă, nu au luat toate măsurile rezonabile şi nu au întreprins o analiză completă şi atentă a probelor (Hotărârea din 2.02.2021 – Cererea nr. 22.457/16, paragrafele 227-228); – în Cauza Blumberga împotriva Letoniei, Curtea a statuat că statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazul în care lipsa perspectivelor de reuşită a procedurii civile este consecinţa directă a unor deficienţe extrem de grave şi flagrante în desfăşurarea procedurii penale care rezultă din acelaşi set de fapte (Hotărârea din 14.10.2008 – Cererea nr. 70.930/01, paragrafele 67-68). VII. Punctul de vedere al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exprimat prin sesizarea formulată

Prin sesizarea formulată, procurorul general a opinat în sensul că prima orientare jurisprudenţială reprezintă soluţia legală, considerând că judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind învestit cu o contestaţie privind durata procesului penal, într-o cauză în care cercetările se efectuează cu privire la autori necunoscuţi, evaluează caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare în raport cu criteriile prevăzute de art. 4885 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe care le adaptează la particularitatea cauzelor cu autori necunoscuţi, făcând o analiză in concreto a consecinţelor pe care desfăşurarea urmăririi penale in rem le produce asupra ritmicităţii şi celerităţii procedurii judiciare.

De asemenea, prin Adresa nr. 1.797/C/2.258/III-5/2021 din 21 ianuarie 2022, ca urmare a solicitării formulate de judecătorul-raportor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, potrivit datelor statistice, în evidenţa dosarelor cu autori neidentificaţi sunt 212.176 de cauze înregistrate în baza Ordinului nr. 56/12/C din 10 aprilie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Ministerului Afacerilor Interne, iar în evidenţa Ministerului Public, la sfârşitul anului 2021, erau înregistrate 522.407 de cauze nesoluţionate cu autori necunoscuţi. VIII. Opiniile specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că s-ar impune soluţia de respingere a recursului în interesul legii, întrucât, pe de o parte, interpretarea propusă nu ţine seama de logica textelor legale în discuţie, în baza cărora stabilirea unui termen de rezolvare a cauzei este o consecinţă a admiterii contestaţiei, iar, pe de altă parte, pentru că poate induce ideea unei excepţii în care judecătorului de drepturi şi libertăţi să i se limiteze prerogativa de admitere a unei contestaţii privind durata procesului penal, în ipoteza în care autorul faptei este neidentificat sau neidentificabil.

De asemenea, s-a apreciat că, pe calea recursului în interesul legii, se încearcă conturarea unei lex tertia, respectiv acreditarea unei soluţii terţe, şi anume admiterea contestaţiei fără stabilirea unui termen de rezolvare a cauzei pentru procuror, ceea ce nu poate fi acceptat. Astfel, dacă există motive de admitere a contestaţiei, implicit, motive de constatare a depăşirii duratei rezonabile de soluţionare a urmăririi penale, atunci rămâne fără sens absenţa termenului de rezolvare a cauzei. Scopul procedurii de contestare a duratei este reprezentat tocmai de existenţa unui remediu concret de sancţionare a tergiversării soluţionării cauzei.

Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi – Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este inadmisibilă, deoarece problema de drept nu poate primi o rezolvare de principiu, întrucât presupune o analiză in concreto.

Asupra fondului problemei de drept a opinat în sensul că în soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal în cauzele în care nu au fost identificaţi (sau identificabili) autorii faptelor, deşi organele de urmărire penală au depus toate diligenţele necesare în acest scop (apreciere pe care o va realiza judecătorul de drepturi şi libertăţi, indiferent de înscrierea dosarului în registrul dosarelor cu autor necunoscut), judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate dispune stabilirea unui termen în care procurorul să rezolve cauza. IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică

Prin punctul de vedere exprimat s-a apreciat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4886 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 285 din acelaşi cod şi art. 154 din Codul penal, în cauzele având ca obiect contestaţii privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificaţi (sau identificabili), deşi organele de urmărire penală au depus diligenţele necesare în acest scop, se poate dispune stabilirea unui termen în care procurorul să rezolve cauza, chiar şi în condiţiile în care obligaţiile organelor de urmărire penală subzistă până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, precum şi a unui termen pentru formularea unei noi contestaţii. X. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a apreciat că, în cauzele având ca obiect contestaţii privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificaţi (sau identificabili), deşi organele de urmărire penală au depus diligenţele necesare în acest scop, interpretarea şi aplicarea unitară ale dispoziţiilor art. 488 6 alin. (1) raportat la art. 285 din Codul de procedură penală şi art. 154 din Codul penal trebuie să fie în sensul stabilirii unor termene în vederea finalizării urmăririi penale (ce implică şi identificarea făptuitorilor) şi pentru formularea unei noi contestaţii. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: XI.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii, formulat de titularul îndrituit, învesteşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unei chestiuni de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. Sub sancţiunea respingerii cererii de recurs, ca inadmisibilă, aceasta trebuie să fie însoţită de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive, din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală].

Potrivit dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se regăseşte printre subiecţii de drept ce pot promova recurs în interesul legii, astfel încât condiţia referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită.

Deopotrivă, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate cele două orientări jurisprudenţiale diferite în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept a cărei dezlegare se solicită, cu argumentele acestora, fiind ataşate copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale.

Ca urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii. XI.2. Pe fondul recursului în interesul legii

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 423 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 20 iulie 2015, s-a reţinut că „instituţia contestaţiei privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie” (paragraful 19).

Instituţia reglementată de dispoziţiile art. 488 1 -488 6 din Codul de procedură penală constituie un remediu acceleratoriu, pus la dispoziţia părţilor cu scopul valorificării în faţa autorităţii judiciare naţionale a interesului legitim legat de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil (paragraful 20).

Obiectul urmăririi penale este reglementat de dispoziţiile art. 5 şi art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora urmărirea penală, ca fază a procesului penal, are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au comis infracţiuni şi la stabilirea răspunderii penale a acestora. Ulterior începerii urmăririi penale in rem, organul de urmărire penală, în realizarea obiectului urmăririi penale, procedează la administrarea probatoriului specific etapei de investigare a faptei în scopul identificării făptuitorilor şi al formulării acuzaţiilor.

Contestaţia privind durata procesului penal, în ipoteza rămânerii în faza de urmărire penală, aduce în discuţie două noţiuni interdependente: ancheta efectivă şi durata rezonabilă.

Caracterul efectiv al anchetei presupune o investigaţie eficientă, care să desluşească făptuitorul şi elementele utile acuzaţiei; temeinică, bazată pe probe; desfăşurată cu celeritate, deci într-o durată rezonabilă ce exclude intervenţia prescripţiei răspunderii penale.

Ancheta efectivă constituie o obligaţie de diligenţă pentru organul judiciar, evaluată în contestaţia privind durata procesului penal. Obligaţia de diligenţă este incompatibilă cu lăsarea dosarului în nelucrare prin introducerea sa în evidenţa pasivă a autorilor necunoscuţi, după un efort investigativ de un an. Această concluzie este mai evidentă în ipoteza în care dosarul rămâne astfel arhivat pe durata termenului prescripţiei răspunderii penale.

În cazul urmăririi penale in rem, scopul imediat este identificarea făptuitorului şi emiterea acuzaţiilor, pentru asigurarea dezideratului final, tragerea la răspundere penală, scop ce nu se estompează şi nu poate fi împiedicat ori îngreunat de normele metodologice anexă la Ordinul Ministerului Afacerilor Interne şi al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 56/12/C/2014.

Rolul judecătorului de drepturi şi libertăţi în cadrul fazei urmăririi penale, reglementat prin normele procesual penale, nu poate fi limitat de acte cu forţă juridică inferioară legii organice, cum sunt ordinele şi normele metodologice, ori de o interpretare restrictivă a textului analizat.

Astfel, normele metodologice menţionate impun soluţia trecerii în evidenţa pasivă după un an de cercetări rămase fără identificarea făptuitorului, fără a reglementa o procedură asumată de reevaluare reală, permanentă.

Dată fiind forţa juridică determinabilă prin ierarhia actelor normative şi reţinând poziţionarea inferioară a ordinului (normelor metodologice) în raport cu normele procesual penale reglementate prin lege organică, se constată că ordinul anterior menţionat nu poate avea, de plano, nicio eficienţă ori consecinţe asupra exerciţiului competenţelor funcţionale şi rolului judecătorului de drepturi şi libertăţi, nici chiar asupra atribuţiilor şi competenţelor funcţionale ale organului de urmărire penală.

În ceea ce priveşte interpretarea gramaticală facilă ori în spiritul normei (teleologică), contestaţia poate fi exercitată indiferent de faza ori etapa în care s-ar afla urmărirea penală, de la momentul declanşării procesului penal (ubi idem ratio eadem solutio). Nu se poate distinge, în aplicarea sa, în funcţie de fazele urmăririi penale (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), astfel că, de la momentul declanşării procesului penal prin începerea urmării penale in rem, instituţia devine operabilă. A limita aplicabilitatea sa la faze subsecvente ale urmăririi penale (efectuarea în continuare faţă de persoană, punerea în mişcare a acţiunii penale ş.a.) echivalează cu o restrângere nejustificată a rolului instituţiei, cu negarea, cel puţin parţială, a competenţelor funcţionale ale judecătorului de drepturi şi libertăţi şi, cel mai grav, cu nesocotirea scopului pentru care s-a reglementat intervenţia acestuia din urmă asupra fazei iniţiale a procesului penal.

Stabilirea termenului în vederea finalizării urmăririi penale şi data de la care se poate formula o nouă contestaţie constituie un mecanism eficient în cadrul instituţiei, cu efecte asupra asigurării eficienţei anchetei. Soluţia clasării nu va fi oportună însă până la identificarea incidenţei unuia dintre cazurile enumerate de art. 16 din Codul de procedură penală (cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale).

Ca urmare, judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa funcţională de a evalua periodic stadiul anchetei, indiferent de faza urmăririi penale, şi de a stabili termenul pentru epuizarea cercetărilor şi data de la care se poate formula o nouă contestaţie, până la finalizarea urmăririi penale, ori constatarea incidenţei unuia dintre cazurile enumerate de art. 16 din Codul de procedură penală.

În raport cu aceste considerente, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 6 alin. (1) raportat la art. 285 din Codul de procedură penală şi art. 154 din Codul penal, în cauzele având ca obiect contestaţii privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificaţi (sau identificabili), deşi organele de urmărire penală au depus diligenţele necesare în acest scop, se impune stabilirea unor termene în vederea finalizării urmăririi penale (ce implică şi identificarea făptuitorilor) şi, respectiv, în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată. Pentru aceste motive,